Un copil al “Tăcerii mieilor”

Când iubirea de copii naşte monştri

Mihnea Columbeanu

În toiul scandalului naţional fabricat pentru ca mafiile de stat româneşti să mai fure câteva multe milioane de euro din “afacerea maidanezul”, a circulat pe net şi o fotografie editată monstruos a acelui copil dispărut în condiţii neclare şi folosit ca pretext. Un psiholog însemnat (dar şi puţin vândut – puţin mai mult) a trântit-o: “Iubirea de câini naşte monştri”. L-am pus la punct: “Dacă iubirea de câini naşte monştri virtuali, iubirea de copii naşte uneori, din păcate, monştri cât se poate de reali – sau poate nu: nu e adevărata iubire de copii, ci iubirea mimată demagogic, pentru a masca monstruozitatea interioară”. La asta, s-a găsit un neica-nimeni să răspundă că voi “intra în istorie” numai pentru fraza “iubirea de copii naşte monştri”- trunchierea se observă.

PR_01134Filmul lui Denis Villeneuve nu trunchiază, ci dimpotrivă: dezvoltă. În esenţă, tema sa este tocmai cea enunţată, apropo de alt context, în rândurile de mai sus: un tată ajuns la disperare după ce i-a fost răpită fetiţa de şase ani (împreună cu o prietenă) devine torţionarul bestial al unui suspect dezvăluit spre final ca fiind complet nevinovat. În mod semnificativ, scenariul lui Aaron Guzikowski împleteşte acest plot cu intriga de tip policier a investigaţiilor, elaborând o povestire complexă, în genere bine închegată, deşi nu lipsită pe alocuri de unele ezitări şi lungimi – şi amintind nu tocmai fericit de “The Silence of the lambs” (1991 – Jonathan Demme). Rapelurile constă atât în modalitatea de a asocia plotul detectivicesc cu substanţa umană, cât şi, mai ales, în folosirea pistelor false, a twisturilor succesive şi a desfăşurărilor paralele, mai ales spre final. Ceea ce-i lipseşte, în raport cu antecesorul său, este existenţa unui personaj inefabil ca Hannibal Lecter (ar fi fost şi greu să-l egaleze – ceea ce face ca lacuna să aibă doar un caracter relativ), precum şi acea organicitate dramaturgică de la care se trăgea, în mare parte, calitatea vechiului film de a-şi “bântui” spectatorii chiar şi la ani de zile după ce-l văzuseră. În orice caz, însă, dincolo de aceste carenţe accesibile mai ales cunoscătorilor, “Prisoners” îşi face efectul atât în planul spectacolului de publicul, cât şi în cel de ordin moral şi al ideilor.

Contribuie în mare proporţie, evident, regia lui Denis Villeneuve (aflat la primul său film major, după câteva documentare şi scurt-metraje, plus patru lung-metraje fără răsunet – toate, franţuzeşti), care dovedeşte o abilă stăpânire a tuturor mijloacelor de expresie: simţ narativ susţinut, stil vizual (uneori uşor supralicitat, ca în unele inserţii imagistice sau sonore nu tocmai motivate, menite strict să anunţe că “urmează ceva” – cum ar fi acel zoom lent spre trunchiul unui copac, cu accente muzicale ameninţătoare, dinainte de plot-point-1) şi, mai ales, măiestria construirii personajelor şi a lucrului cu actorii. Una dintre cele mai semnificative contribuţii ale sale în materie de regie se remarcă încă din primele secvenţe: cadrele cu căprioara vânată, în relaţie cu elementele religioase (“Tatăl nostru”, crucifixurile) şi cu comentariile circumspecte ale prietenilor de familie, care sunt vegani – ceea ce, din nou, întregeşte relaţia ideatică menţionată mai sus: Keller Dover, tatăl înnebunit care ajunge să tortureze un retardat inocent, este acelaşi care în prima secvenţă îşi instruieşte fiul adolescent într-ale vânătorii, sub pretextul fabricat că “dacă o căprioară are prea mulţi pui, unii vor muri de foame – deci hai să-i împuşcăm noi mai bine” – punctând două sensuri majore: cine vatămă animalele va ajunge să facă rău şi oamenilor, precum şi paradoxul paternal între devotamentul patologic faţă de fiică şi pervertirea inconştientă a fiului. Păcat, numai, că această componentă semantică rămâne doar într-un stadiu iniţial, de simplu pretext (fără valenţe dramaturgice, ci numai de conţinut), ceea ce face ca şi planurile strânse cu tăierea cărnii de căprioară la bucătărie să rămână “în sine”, nemotivate de conexiuni la nivelul povestirii propriu-zise.

PR_03118Oricum, situaţia se salvează prin felul cum sunt construite cele două personaje centrale – protagonişti în tandem până la un punct, pentru a trece în continuare la o relaţie antagonică: Keller Dover şi detectivul Loki. Practic, relaţia lor susţine în mare parte, pe lângă tensiunea de tip thriller, dinamica filmului. În rolul lui Keller, Hugh Jackman construieşte credibil şi complex protagonistul anti-eroic prin definiţie – un om “bun şi normal”, ale cărui limite cedează în faţa încercărilor grele, făcându-l să degenereze la nivelul de fiară – cu nenumărate nuanţe expresive, comportamentale şi verbale, atent gestionate. Partenerul său, Jake Gyllenhaal, beneficiază de o partitură mult mai laconică – un detectiv lipsit de viaţă personală (complet eludată în planul acţiunii – există doar o replică din care înţelegem că în copilărie a trecut prin şcoala de corecţie, plus sugestiile tatuajelor de pe gât şi degete), pentru care “meseria e totul” (a rezolvat toate cazurile de până acum), însă are şi el vulnerabilităţile sale: erori de tactică, ezitări, ieşiri necontrolate – pe care Gyllenhaal le compune fin şi cu accente de umor (una dintre cele mai reuşite secvenţe, inclusiv sub aspect interpretativ, fiind prima confruntare cu Bob Taylor, un alt suspect menit să prilejuiască întorsături neaşteptate, construit din câteva tuşe economice şi expresive de către David Dastalmachian).

PR_02706cAnturajul celor doi protagonişti e compus din portrete destul de amorfe (Maria Bello, Terrence Howard – şi Viola Davis, care totuşi iese în evidenţă sub aspect actoricesc, cum nici nu era de mirare), cărora li se adaugă rolul extrem de interesant al lui Paul Dano, în Alex Jones, tânărul cu mintea de zece ani – îmbinând pe o paradigmă cu totul nouă aceleaşi componente de candoare şi psihopatie (aici, inocentă) din “There Will Be Blood” (2007 – Paul Thomas Anderson). Melissa Leo, în mod surprinzător, cam dezamăgeşte – deşi nu neapărat din vina ei: personajul Holly Jones, care s-ar fi dorit unul dintre cele mai complexe şi surprinzătoare, rămâne schematic şi ostentativ în planul construcţiei, trăsături ce se regăsesc şi în interpretarea a cărei voită simplitate glisează spre simplism. De fapt, în zona familiei Jones apar şi câteva detalii izbutite, cum ar fi dezvăluirea finală despre identităţile lui Alex şi Bob, sau trucul similar însă meta-filmic, de tip “trivia”, prin care numele “Holly Jones” să fie acelaşi cu al unei fetiţe de zece ani răpite şi ucise la Toronto, în 2003.

PR_04854Pe acelaşi principiu, întreaga construcţie a filmului oscilează, în mare parte, între “complex” şi “complicat” – mai ales în zona sub-plotului din jurul Părintelui Patrick Dunn (Len Cariou), inclusiv motivul “labirintului” regăsit în pandantiv şi în obsesiile lui Rob, fără a fi dus tocmai până la capăt (alt exemplu de procedeu înrudit cu cele din “The Silence of the Lambs”). Important, însă, este că printre toate aceste puncte forte şi mai puţin forte (nici unul dintre neajunsurile identificate mai sus nu e prea grav), filmul lui Denis Villeneuve oferă atât un spectacol cinematografic dens, susţinut şi pe deplin satisfăcător, cât şi o temă majoră de meditaţie. Cei care se bat cu cărămida-n piept că “pentru copilul meu sunt în stare de orice” ar face bine să mai gândească – şi, în contextul actualei dezlănţuiri patibulare care a cuprins România tot sub pretextul aşa-zisei iubiri de copii pe fond antropocentric-speciist, cade cum nu se poate mai bine (şi mai inutil, din păcate: putem garanta că aproape nimeni nu va pricepe lecţia).

 

 Destine în labirint

Prizonieri în propriile vieți

Ionuț Bănuță

1380731_10151931991889938_1102903780_nDe obicei încerc să-mi domolesc așteptările atunci când mă hotărăsc să merg la un film pentru a nu pica prea de sus la sfârșitul vizionării, dar n-am avut cum să nu intru în fibrilații până să intru la cel mai recent film al lui Denis Villeneuve care beneficia de 2 super-staruri pentru principalii protagoniști: Hugh Jackman și Jake Gyllenhaal.

Denis Villeneuve a luat o căruță de premii chiar cu primul lui lung-metraj Maelstrom, și-a consolidat  faima cu Colombine-ul lui canadian – Polytechnique, iar cu nominalizările la Oscar (2011), Bafta(2012), Cesar(2012), plus altă căruță de premii pentru Incendies a făcut limpede faptul că e numai o chestiune de timp până Hollywoodul are să-l tragă pe orbita proprie. Lucru care s-a și întâmplat, anul acesta semnând regia Prisoners, un film după scenariul lui Aaron Guzikowski.

Mă înarmasem cu răbdare – având în vederea lungimea de peste două ore și jumătate (153 de minute!) – și mă așteptam la o derulare lentă a acțiunii, la o construcție elaborată care abia din a doua jumătate să înceapă să crească accelerat. Din fericire nu numai că nu a fost așa, dar în ceea ce mă privește – nici nu am simțit scurgerea timpului: după nici 10 minute ești aruncat în vârtejul poveștii care te ia pe sus, te poartă pe meandrele labirintului cinematografic creat de Villeneuve înspre un final deschis interpretărilor, precum întregul film.

Villeneuve se ferește de capcanele facile ale unui thriller, de fapt senzația mea e că – de la un moment încolo – împinge în planul doi povestea pentru a se concentra pe construirea celor două personaje interpretate impecabil atât de Hugh Jackman cât și Jake Gyllenhaal (probabil cel mai reușit rol al său de compoziție, clar o să-l vedem pe lista oscarizabililor!). E foarte interesant modul în care reușește să folosească Villeneuve chiar interacțiunile dintre cele două personaje pentru acest proces de construcție. Cei doi par cum nu se poate mai diferiți.

PR_00157Hugh Jackman e Keller Dover, tată a doi copii, soț dedicat, survivalist provenit dintr-o familie cu profunde convingeri religioase (toate aceste îți sunt servite din fragmente și ricoșeturi mai mult sau mai puțin evidente), pregătit – crede el, pentru orice poate fi rău în viață, inclusiv apocalipsa nucleară. Replica lui “Pray for the best, but prepare for the worst”  e definitorie pentru personaj, iar cadrele vânătorii din debutul filmului delimitează foarte clar coordonatele lui psihologice în ceea ce urmează a fi devenirea lui umană pus fiind într-o situație-limită pe care n-o poate gestiona fiindcă nu se încadrează în managementul său de risc. Pentru că Keller Dover e un prizonier al convențiilor sociale și al convingerilor limitate ale familiei patriarhale din care provine, chiar dacă încercă să-și depășească limitele și – mai ales să nu fie asemeni tatălui său care-i administra corecții fizice în copilărie.

Villeneuve îi contrapune lui Keller personajul interpretat de Jake Gyllenhaal – detectivul Loki, spun îi contrapune pentru că deși aparent cei doi se situează pe poziții antagonice mie mi s-a părut că în viziunea regizorului sunt ca fețe ale aceleiași monede, fiecare apărând ca oglindă pentru celălalt. Dinamica relației dintre cei doi devine pe parcursul filmului tot mai complicată și mai interesantă împingând tot mai în spate acțiunea propriu-zisă, care ajunge sub-secundară, chiar regizorul pare să nu mai fie interesat de ea ocupat și – cred – fascinat la rându-i de construcția personajelor puzzle.

PR_00447Personajul detectivului Loki – n-o să-i aflăm numele mic pe parcursul filmului! – e poate cel mai carismatic detectiv de la agentul special Dale Cooper (interpretat de Kyle MacLachlan, în Twin Peaks) încoace. Așa cum spunea și Jake Gyllenhaal: „Personajul meu ascunde o întreagă istorie. Vestimentaţia, tatuajele şi singurătatea preferată sugerează asta. E dispus să intre în mintea criminalului şi să nu ţină cont de consecinţe pentru a descoperi adevărul. Mi s-a părut absolut fascinant încă de când am citit scenariul.” Și personajul chiar este fascinant și “fură“ ecranul și pe spectator de cum apare. Chinuit de ticuri nervoase, cu tatuaje până și pe degetele mâinilor, măcinat de copilăria petrecută în orfelinate și școala de corecție, își identifică și valorizează existența prin munca exemplară și dedicarea absolută, până la a se identifica perfect și complet cu activitatea de detectiv – aflăm la un moment dat chiar că are 0(!) cazuri nerezolvate ceea ce-l face deja să atingă, cumva, o dimensiune mitică. Interesante sunt –  pentru construcția personajului –   relația lui cu indolendul și incapabilul său șef, precum și faptul că el pare non-stop la datorie: nu există cadre cu locuința lui, e tot timpul pe stradă sau la secția de poliție, își afirmă disponibilitatea de a-și petrece nopțile în mașină supraveghind un suspect etc.

Al treilea personaj important este Alex Jones (interpretat impecabil de Paul Dano), un personaj ce pare tarat psihic și țap ispășitor, dar un pernaj multifațetat și multi-layer, care e “decojit” treptat peantru a ajunge la o psihoză ce pare să se întindă ca o pecingine între și peste mai mulți dintre protagoniști.

Între și printre aceste personaje regizorul plasează o rețea de personaje mai mult sau mai puțin reușite menite să conducă spectatorul pe piste false într-o versiune proprie a “nimic nu e ce pare a fi“. De altfel, modelul labirintului este o parte importantă a plotului și – chiar dacă (așa cum spuneam) firul narativ e tot mai expediat și tinde să se fragilizeze spre final prin adoptarea excesivă, în opinia mea, a rezolvărilor gen deus ex-machina – regizorul a adoptat acest tip de creionare a personajelor subsumându-le acestui model.

1393950_10151931996799938_1377004322_nInițial am considerat-o un demers gratuit, un gadget menit să confere mai multă o aură de supra-substanțiere narațiunii filmice. Abia la final am văzut motivul labiritului ca o cheie pentru decriptarea fimului ținând cont de perspectiva pe care a adus-o Eliade asupra labirintului: mitul labirintului reprezenta șansa de a învinge lumea, destinul, propria condiție, propunea un model de inițiere prin sacrificiu eroic și răsturnarea și transformarea victimei în erou. Toate aceste le veți decela în film, nu vreau să dau spoilere. Din această perspectivă modul de construcție al filmului devine logic și apare ca justificat accentul pus pe construcția personajelor: toți PRIZONIERI ai propriilor destine, PRIZONIERI ai propriilor vieți. În aceste condiții, finalul – pe care inițial îl considerasem o jertfă pe canonul hollywoodian – apare ca fiind justificat, calvarul prin care trece personajul Keller Dover fiind considerat de regizor suficient pentru depășirea propriilor demoni și evadarea din închisoarea trecutului.

 

Prisoners
Director: Denis Villeneuve
Cast: Hugh Jackman, Jake Gyllenhaal, Viola Davis, Maria Bello, Terrence Howard, Melissa Leo, Paul Dano, Dylan Minnette, Zoe Soul, Erin Gerasimovich, Kyla Drew Simmons

 

Mihnea Columbeanu