organic ship by Ionut Banuta           

Palida suprafață a Lunii își dezvăluia relieful brăzdat de canioane și punctat ici-colo de cratere. Neprimitor și rece, solul selenar îl făcu totuși pe Daniel Christiansen să zâmbească.

”Imaginea asta îmi aduce aminte de moaca lui fiu-meu la adolescență, când era plin de acnee”, își spuse în gând. Deși ca geolog cu zeci de ani de vechime era scutit de griji financiare, refuzase cu îndărătnicie – atât pentru el, cât și pentru ceilalți membri ai familiei – să apeleze la tratamente de ameliorare hormonală și optimizare a ADN-ului. Conservator în gândire, dar și adept al teoriei creaționiste, considera că trebuie trasă o linie groasă între creația Divinității și acțiunile corective aduse de neastâmpărata specie umană.

–        De câți ani lucrezi pentru Cosmic Wave?

Daniel nu răspunse imediat; privi în dreapta sa către Andreea Holm, colega de misiune ce-i adresase întrebarea. Putea să-i fie fiică, ba chiar nepoată – dacă ar fi fost mai neastâmpărat în anii de liceu. Tânăra avea în ochi acel licăr specific tinerilor însuflețiți de o idee, animați de apartenența la o cauză nobilă. În mod paradoxal, tocmai această determinare îi făcea mai naivi și automat mai vulnerabili.

”Dumnezeule, oare ce prostii le bagă în cap dacă la douăzeci și ceva de ani își expun pielea radiațiilor cosmice, în loc să își trăiască tinerețea?”

–        Nu de atît de mulți ani pe cât s-ar crede, răspunse Daniel. Să fie vreo opt ani de când am semnat contractul devenind astfel scormonitor în solul selenar, în căutare de bogății. Înainte de asta făceam ceva asemănător – dar în condiții mult mai plictisitoare – pe Terra. Pe tine nu te mai întreb de când lucrezi pentru ei, știu că ești la prima misiune. Dar te voi întreba în schimb de ce ți-ai ales această meserie? Ești fără dar și poate cel mai tânăr ofițer medical cu care am colaborat vreodată!

–        Păi… inițial am vrut să fac Geologia, dar știți ce greu se intră…

”Greu? Hm… Pe vremea mea, se intra lejer. Cine naiba era pasionat să studieze bolovanii în urmă cu 40 de ani? Și asta, pentru un mizeria aia de salariu? Acum, toți tinerii aleargă după meseria de geolog, dar nu din cauza pasiunii, ci vrăjiți de mirajul unui contract bănos în cadrul coloniilor selenare de exploatare minieră”

–        … și neputând intra acolo, am optat pentru cariera de ofițer medical. Unde am intrat lejer, reușind astfel să îmi ating obiectivul.

–        Păi nu spuneai că obiectivul tău era geologia?

Andreea se făstâci preț de câteva clipe, iar apoi spuse:

–        Da… adică nu. Nu mă atrăgea geologia în sine…

–        … ci salariul pe care urma să-l primești?

–        Nu! Nu e vorba de bani. Obiectivul meu este să călătoresc în spațiu. Cât mai mult. Cât mai departe.

 

Daniel regretă replica abruptă din timpul discuției și încercă să destindă un pic atmosfera:

–        Ei bine, ”cât mai departe” va trebui să aștepte. Scurta noastră călătorie se apropie de sfârșit. Te rog să mergi să-l trezești pe colegul nostru, începem în curând procedurile de aselenizare.

Colegul ce se afla la programul de somn era geologul secund al misiunii, Akimura Habate. Toți cei trei membri ai echipajului trebuiau să fie prezenți în carlinga navei, pe durata aselenizării. Așa cereau procedurile, chiar dacă manevrele se desfășurau automat aproape în totalitate. Știau cu toții că în vidul cosmic, orice abatere de la proceduri poate determina o vizită neanunțată a doamnei cu coasa.

 

*

*          *

Aselenizarea a decurs fără probleme, nava de mici dimensiuni atingând solul selenar exact la locul stabilit, aflat la periferia unui crater cu diametrul de aproximativ o sută de kilometri.

Aceste cratere reprezentau locuri ideale pentru prospecțiuni geologice; bucățile de meteorit rămase în urma impactului conțineau adesea concentrații mari de metale prețioase.  Daniel și Akimura mai fuseseră în această zonă și în precedentele trei  misiuni, iar mostrele de sol recoltate relevaseră date încurajatoare.

–        Daniel, dacă ne mai trimit cei de la Centru de multe ori în craterul ăsta, cred că o să-mi fac o casă de vacanță pe aici. Terenul e gratis, peisajul superb, păcat că nu pot merge la pescuit, spuse Akimura încercând să destindă atmosfera.

Daniel îi răspunse printr-un bombănit imperceptibil pentru dispozitivele de comunicare. Era preocupat cu scoaterea vehiculului selenar din interiorul navei și încărcarea lui cu utilajele și instrumentele de foraj.

Când termină, se adresă colegilor săi:

–        Hai copii, că avem treabă iar timpul nu stă în loc. Îmbarcarea!

Cei doi colegi se așezară ascultători pe scaunele vehiculului, iar acesta porni cu un bâzâit de bondar nervos în direcția locului în care urmau să facă prospecțiuni, aflat la o distanță de câteva sute de metri.

După câteva minute de mers, vocea lui Akimura se auzi în căști:

–        Daniel, oprește un pic!

–        Ce-i colega, ai necesități fiziologice? Nu e nici locul potrivit, nici momentul! răspunse acesta, oprind totuși vehiculul.

–         Privește! spuse Akimura, arătând cu degetul spre peretele abrupt ce marca marginea craterului, aflat la o distanță de câțiva zeci de metri.

–        Pe toți sfinții!

Îngropată pe jumătate în solul selenar zăcea epava unei navete spațiale mici, de dimensiuni comparabile cu nava lor. Dar asemănările se opreau aici. Silueta navei nu aducea a nimic construit vreodată pe Terra.

–        Ce facem? Mergem până acolo? întrebă Andreea.

–        Noi da, tu nu, răspunse șeful echipei tăind entuziasmul tinerei sale colege. Ne lași aici, iei vehiculul și te întorci la navă. Trimiți un mesaj către Comandament, le spui că avem o situație ce impune aplicarea protocolului Asimov. Dacă acolo ne așteaptă ceva sau cineva neprietenos, măcar unul dintre noi trebuie să rămână în viață și să raporteze descoperirea.

–        Am înțeles șefu’, răsunse tânăra, resemnată.

Protocolul ce purta numele celebrului scriitor preciza pașii de urmat într-o situație ca cea de față, în care exploratori civili intră în contact cu obiecte și/sau ființe aparținând altor civilizații.

–        Vom intra în istorie, domnule Christiansen, se auzi vocea gâtuită de emoție a lui Akimura. Noi și ziua de astăzi, 18 noiembrie 2139.

Daniel chicoti și-i răspunse:

–        Sper că nu ești chiar atât de naiv, colega. Am găsit resturile unei nave extraterestre. Ei și? Crezi că suntem primii? Fii pe pace, nici nu ne vom dezmetici bine și ne vom trezi cu niște băieți în costume negre băgându-ne sub nas niște contracte groase, ce țin de Siguranța Planetară… oamenii de rând nu vor afla ce am găsit noi aici!  Așa că savurează fiecare clipă, fixează amintirea fiecărui detaliu, pentru că doar cu atât vei rămâne…

 

Dezumflat de cele auzite, Akimura nu mai scoase o vorbă. Cei doi se deplasară în salturi mici – asemeni  unor canguri ieșiți la pensie – până  în apropierea epavei.

”Cea mai urâtă aselenizare din câte am văzut vreodată, incluzându-le și pe cele de pe simulatorul de zbor” își spuse Daniel în sinea lui.

Spre deosebire de aselenizările obișnuite care au loc  în plan vertical, acest ciudat aparat de zbor încercase o coborâre pe o traiectorie descendentă – similară cu aterizările avioanelor pe Terra – ceea ce nu are cum să se termine cu bine, din cauza denivelărilor și a caracterului eterogen al solului selenar.

O dâră lungă de câțiva metri rămăsese întipărită în solul nisipos, ca mărturie a încercărilor disperate de a reduce viteza în momentul contactului cu solul; din păcate nu au avut suficient spațiu de rulare, și au sfârșit violent în urma contactului cu peretele craterului. Aproape ruptă în două în urma impactului, epava oferea prin deschizătura astfel creată imagini generoase ale interiorului.

Judecând după compartimentare și numeroasele cutii din spațiul de depozitare,  părea a fi o navă de transport. Nefericiul eveniment părea se se fi întâmplat foarte recent, iar asta ar putea explica și de ce epava nu fusese localizată în timpul cartografierii zonei, ce avusese loc cu mai puțin de un an în urmă.

–        Intrăm? întrebă Akimura.

–        Da, însă pe rând. Intru eu primul, răspunse Daniel, aprinzându-și proiectorul montat pe costumul spațial iar apoi strecurându-se în epavă.

Dacă în spatele navei deranjul era minim – probabil datorită faptului că încărcătura ocupa aproape tot spațiul disponibil, nemailăsând loc dislocării – în partea frontală, care preluase toată energia din momentul impactului, dezordinea era totală. Cabluri smulse, table contorsionate, resturi de tot felul se contopeau formând un peisaj dezolant.

Imaginea cu adevărat cutremurătoare îl aștepta în ceea ce fusese odată carlinga aparatului de zbor, acum strivită și îngropată în solul selenar. În lumina palidă a lanternei apărură cadavrele celor doi nefericiți membri ai echipajului. Cel din stânga, încarcerat între scaun și resturile panoului de comandă, avea costumul de zbor sfâșiat și acoperit de o substanță brun-roșcată, asemănătoare sângelui. Pe cap purta o sferă din sticlă translucidă, probabil componentă a costumului de protecție.

Cel din dreapta se pare că nu mai apucase să-și activeze costumul de protecție, pentru că nu purta nicio sferă. Iar căpățâna hidoasă, îi atârna într-o parte, lăsându-i la vedere fizionomia, în toată splendoarea ei: gura mică, rotundă, cu dinți mici și ascuțiți, nasul alungit terminat cu ceva ce părea a fi o trompă de mici dimensiuni, ochii bulbucați – probabil din cauza groazei și a expunerii bruște la vid – ce aveau aspectul irisul alungit , asemănător cu cel al reptilelor sau al felinelor.

Considerând că a văzut destul, Daniel ieși, lăsându-și colegul să arunce și el o privire. Akimura stătu foarte puțin, iar când ieși din epavă bâiguia de zor, încercând să lege câteva cuvinte:

–        A … ai vă… vă… zut crea… aa… turile alea? D-doamneeee… ce urâte sunt!

Nu îi răspunse. Se gândea că dacă lucrurile ar fi stat invers, creaturile ar fi spus despre ei că nu sunt chiar atât de plăcuți vederii.

Daniel nu era preocupat de frumusețea extratereștrilor. Nici de încărcătură, sau de navă în sine. Experiența multor ani de muncă își spunea cuvântul, aprinzând un bec de alarmă în mintea sa.

”Lucrurile astea prea se leagă… ceva pare să fie putred la mijloc, o navă plină cu marfă nu dispare pur și simplu, fără să fie căutată de nimeni… și găsită atât de ușor de niște geologi! Dar ce îmi bat eu mintea, sunt alții mai bine pregătiți să afle răspunsul acestor întrebări”.

Solul Lunii începu să vibreze ușor, iar când ridicară privirile văzură deasupra lor o navă de mari dimensiuni, pregătindu-se de aselenizare. Țevile tunurilor ionice trădau utilitatea navei. Era o navă militară, probabil una din navele din dispozitivul de apărare al Terrei.

”Oau! Băieții ăștia chiar știu să răspundă repede la un apel. Taximetriștii de pe Terra ar trebui să ia lecții de la ei!” își spuse Daniel în sinea sa.

–        Akimura, a sosit cavaleria! Să-i lăsăm să-și facă treaba.

–        De acord. Mie îmi ajunge cât am văzut!

 

Se îndreptară spre vehiculul lor, care între timp revenise la locul unde se despărțiseră. Andreea îi aștepta, nerăbdătoare să afle noutățile.

–        Ce ați găsit acolo?

–        Nimic interesant, epava unei nave extraterestre, resturi de tot felul. Un soi de epitaf al unei aselenizări nereușite, răspunse Daniel.

 

*

*          *

Protocolul Asimov reprezenta ceva cât se poate de serios, nu în fiecare zi ai ocazia să dai peste obiecte ce țin de o civilizație extraterestră. Comandantul navei de luptă știa însă că oamenii să erau foarte bine instruiți, știau ce au de făcut, prin urmare nu era absolut deloc îngrijorat. Ci doar nerăbdător ca misiunea să se încheie cât mai repede, ca să culeagă laurii unei realizări de excepție. Ce noroc pe capul lui că a fost în proximitatea Lunii, exact în momentul în care amărâții ăia de geologi au lansat apelul …

Îi detesta pe toți angajații de pe Cosmic Wave. Civili animați de idealuri mercantile, scormonitori de sol selenar angrenați într-un continuu dute-vino între Pământ și Lună, cu nave de diferite dimensiuni, producându-le nenumărate alarme false atunci când piloții neatenți se abăteau de la culoarul comercial.

Viața de comandant de navă de luptă în Dispozitivul de Apărare Planetar ar fi fost mult mai lipsită de griji dacă această companie privată și ai săi angajați ar fi stat cuminți pe Terra și ar fi privit Luna doar la televizor, sau prin telescoape.

De această dată făcu ceva ce nu credea că va face vreodată: le mulțumi în gând geologilor care au descoperit epava navei extraterestre, oferindu-i oportunitatea de a aplica protocolul. Și șansa de a primi cât de curând o nouă stea pe epoleți.

–        Să trăiți domnul Comandant, permiteți să raportez: am izolat rămășițele biologice de restul navei, am scanat de microorganisme lăzile și conținutul lor. Sunt curate. Solicit permisiunea să executăm nivelul următor al protocolului!

–        Permisiunea acordată, locotenent. Executați pașii următori: ridicați un laborator biohazard în care să izolați resturile biologice până la sosirea oamenilor de știință, iar încărcătura necontaminată biologic să fie inventariată și expediată pe Terra, la Centrul Secret de Studiu al Tehnologiilor Avansate.

–        Am înțeles, să trăiți!

 

*

*          *

În scurt timp, lucrurile aveau să reintre în normal. Daniel și ceilalți doi membri ai echipei de prospecțiune au fost rechemați pe Terra, unde au fost avertizați să nu divulge nimic despre cele întâmplate, nimănui. După semnarea acordului de confidențialitate, au primit 6 luni de concediu de odihnă plătit, în stațiuni tropicale de lux.

Încărcătura extrasă din epava extraterestră a ajuns pe mâinile oamenilor de știință, care în scurt timp au reușit să descifreze documentele ce însoțeau aparatura găsită la bordul epavei, iar comandantul navei de luptă și-a primit steaua în plus pe epoleți și o slujbă mai liniștită, în cadrul Comandamentului Planetar de pe Terra.

Prin urmare, eșecul celor doi amărâți cu fețe hidoase a adus bucurie tuturor celor implicați ulterior în acest nefericit eveniment.

Bucuria se instalase inclusiv în sufletele lui Demha și Mehar, cei doi reptilieni care observau cu atenție întreaga acțiune din interiorul navei lor ce staționa – învăluită în camuflaj de invizibilitate – pe solul Lunii, la câțiva kilometri de locul unde fusese localizată epava.

–        Mai stăm mult aici? Abia aștept să scap de învelișul ăsta hidos, hârâi Demha către colegul său.

–        Plecăm imediat. Ne-am terminat treaba, răspunse Mehar, pe un ton satisfăcut. Însă nu putem renunța încă la deghizările umanoide, trebuie să trecem neobservați de Gardieni, abia după aceea suntem cu adevărat în afara oricărui pericol.

–        Mda… urăsc misiunile astea îndeplinite cu succes, dar neterminate imediat, se confesă Dehma. Mai ales când nici nu am habar în ce a constat misiunea cu adevărat!

–        Eei, păi asta e simplu. A trebuit să înscenăm prăbușirea navei, să plantăm două cadavre ale unei specii cât mai exotice, plus încărcătura. Restul a decurs de la sine…

–        Eu tot nu înțeleg! Trebuie să distrugem blestemata asta de planetă albastră, cu tot ce mișună pe ea? În câteva minute, problema se poate rezolva mult mai simplu!

Mehar renunță să mai încerce să ofere explicații colegului său, care probabil era apăsat pe creier de tigva umanoidă prea strâmtă – costumație absolut necesară, pentru a nu risca deconspirarea.

Pentru că obiectivul final al misiunii nu era distrugerea în sine a Pământului, ci discreditarea Alianței celor 13 Civilizații, cea care își asumaseră protectoratul planetei albastre. Și cea care asigura și dispozitivul de apărare al Gardienilor, de care pământenii nici nu aveau habar.

Iar pentru ca planul să reușească, trebuia ca această distrugere a Terrei să nu poată fi asociată cu o intervenție externă.

În niciun caz nu trebuia să se afle că a fost mâna lor la mijloc.

Prin urmare, nu puteau bombarda planeta. Nici nu puteau trimite un virus ucigător, pământenii aveau suficiente resurse să anihileze un asemenea atac. Cea mai sigură metodă – diabolică de-a dreptul – a fost cea pusă în aplicare: ”oferirea” unei tehnologii suficient de puternice pentru a distruge o planetă, cu tot cu manual de instrucțiuni într-un dialect ușor de descifrat.

Când vor înțelege ce li se întâmplă, va fi mult prea târziu…

Partea frumoasă a planului a fost crearea oportunității. Cum să oferi o tehnologie, fără a da de bănuit? Puteau să trimită pe cineva de-al lor, deghizat în om, savant genial… dar lua mult timp, consum mare de resurse, plus riscul crescut de a fi depistat de Gardienii sâcâitori, ce vegheau la marginea Sistemului Solar.

Soluția a fost găsită studiind istoria umanității. Se știe că fiecare civilizație are predispoziție la repetarea propriilor greșeli. Iar povestea calului gigantic de lemn, abandonat în antichitate lângă cetatea Troia… exact oportunitea de care au avut nevoie! Un cal troian al vremurilor moderne!

Acum, știind că tehnologia ajunsese pe Terra iar foamea de cunoaștere a acestei civilizații primitive urma să ducă restul planului la bun sfârșit, puteau pleca liniștiți spre casă. Mai aveau un singur obstacol de trecut,  zona de la limita Sistemului Solar unde Gardienii – trimiși de Alianța celor 13 Galaxii – vegheau asupra Terrei, fără ca locuitorii acestei planete să aibă habar.

”Ce e mare lucru, am sosit nevăzuți, vom pleca la fel” își spunea Mehar în sinea sa, în timp ce se apropiau în mare viteză de acea zonă.

Optimismul îi pieri însă în momentul în care pe comunicator apăru semnalul de apel al unei patrule a Gardienilor.

–        Ce facem acum? întrebă Demha, speriat.

–        Ne supunem, nu avem încotro, răspunse Mehar, oprind motoarele navei, în așteptarea controlului. Acum înțelegi de ce nu am renunțat încă la deghizarea asta incomodă?

Nu mai aveau cu ei ”recuzita” necesară înscenării epavei, prin urmare se puteau supune  unui eventual control. Doi umanoizi și un cargo de marfă gol, nimic dubios în asta!

Însă cei doi nu știau un lucru. Când au fost trimiși în misiune, pe nava lor fusese instalat un senzor de proximitate sensibil la ADN-ul Gardienilor, iar acest senzor era legat la detonatorul unei bombe de mare putere. Asta așa, ca măsură suplimentară de siguranță că nicio dovadă nu va ajunge pe mâinile Gardienilor.

În momentul în care patrula s-a apropiat suficient de mult, o imensă minge de foc porni din măruntaiele navei lui Demha și Mehar, înghițind și nava de patrulare a Gardienilor.

Iar apoi, liniștea și întunericul abisal învăluiră resturile celor două nave împrăștiate într-un amalgam difuz, condamnate la o derivă veșnică în spațiul nimănui.

Nu peste multă vreme, mințile sclipitoare ale celor de la Centrul Secret de Studiu al Tehnologiilor Avansate de pe Terra aveau să înțeleagă funcționalitatea tehnologiei găsite în epava extraterestră. Iar când factorii de decizie au aflat despre efectele miraculoase ale acestei tehnologii, au hotărât punerea ei imediată în funcțiune.

Numărătoarea inversă începuse…

 

1220 Total Views 3 Views Today