* Vai de mine, ce monstru am văzut! (n.a.)

cosbuc

 

   Când am ajuns cu citirea scrierilor lui Horaţiu la oda lui cu lupul, toţi am izbucnit dintr-o dată şi ne-am pornit pe un râs nebun. Multe năzdrăvănii am găsit noi în Horaţiu – citeam mult latineşte, şi repede – dar asta prea era cu vârf. Horaţiu, cum spune însuşi, îndepărtându-se cu plimbarea prea mult de oraş, a ajuns într-o pădure şi aici i-a ieşit un lup în cale. Heu, quale portentum vidi! strigă Horaţiu şi de spaimă era gata să-şi dea ortul popii. Noi toate le atribuiam într-adevăr slăbiei de înger, şi nu fantaziei şi exagerării lui Horaţiu. Să fii om în toata firea şi să vezi un lup, ziua în amiaza-mare, vara şi aproape de oraş, şi să te aşterni pământului de spaimă – toate acestea erau tabloul cel mai comic dintre câte ni le puteam noi închipui. N-avea păreche decât doară pe: Patruzeci de nemţi calici se bătură c-un arici. Şi apoi pe lângă tragica toate şi tragica exclamare: Heu, quale portentum!

   Doisprezece dintre patrusprezece, câţi urmam clasa a opta a liceului din Năsăud, eram băieţi de ţărani oieri, şi purtam căciuli şi iţari. Vacanţele ni le petreceam prin păduri şi prin munţi, căci numai la şcoală eram „domnişori“, iar acasă eram ciobani. E deci lucru înţeles că avusesem prilejul să cunoaştem lupii şi urşii din experienţă, din întâlniri „faţă în faţă“, şi nu numai din elementele de zoologie ce se învaţă prin licee.

   Râsul nostru a izbucnit deodată, ca la comandă. Profesorul a înțeles, şi a râs şi el. Noi acum ne-am pornit pe râs mai cu suflet. Îl vedeam pe Horaţiu, om scurt şi gros, cum aleargă peste răzoare ca un smintit cu toga-n vânt şi eu pălăria – vorba vine – în mână: iar când ajunge la marginea oraşului şi-l întreabă unul care-l întâlneşte: „Ei, ce-i, poete?“ gâfâind îi răspunde poetul şi ţinându-se cu mâna de inimă: „Heu, quale portentum vidi!“ şi fuge înainte, căci i se pare că lupul îi vine pe urmă. Şi deodată cu asta, ne venea în minte şi ţiganul care fugea fuga orbului peste câmpii, de groaza că auzise pădurea vâjâind.

   Din ceasul acesta, vorbele lui Horaţiu au rămas proverbiale între noi. De o sută de ori pe zi îşi aducea ori unul ori celălalt aminte de ele, şi abia le rostea şi clasa întreagă se prăpădea de râs. Era o nebunie, parcă eram plătiţi să râdem. Şi râdeam ca femeile isterice. Ajunsesem să nu ne mai putem stăpâni: era destul să zică unul „heu“, ca să începem din nou râsul. Scăpa unul dintre noi creionul jos: altul de lângă el sărea repede într-o parte, făcea o faţă speriată, se uita la creion şi striga: heu, quale portentum; şi noi izbucneam deodată. Vedea unul o cioară, altul un câne, al treilea vro găina pe uliţă, veşnicul „heu quale“ ne silea veşnic la acelaşi râs. Mergeam seara să bem bere: unuia îi trăsnea prin cap să strige: heu, quale… când vedea halba plină, şi râsul era gata. Altuia îi da prin cap să strige aceleaşi vorbe uitându-se la halbă după ce a golit-o, acum râdeam din nou. Nu trecea o clipă şi venea chelnerul: acum vorbele heu, quale erau adresate chelnerului, şi râsetul nostru speria berăria.

   Şi aşa zi cu zi. Rosteam vorbele poetului într-o mie de ocaziuni şi niciodată nu ni se părea că sunt rău potrivite. Însă cu timpul am început să ne aducem mai rar aminte de ele să râdem mai în silă, căci prea ne simţeam şi noi prostia. Acum începusem să gonim cu vorba pe cine nu le potrivea mai cu spirit. Ne săturasem.

   Dar într-o zi iată că s-a redeşteptat gloria stinsă a vorbelor lui Horaţiu.

   Aveam concurs de limba grecească. Profesorul era un om peste măsură de aspru şi poate şi răutăcios. Îi duceam frica. Toţi stăteam acum în bănci aşteptând cu spaimă şi cu cutremur venirea fulgerului lui Zeus. Când a intrat profesorul, grav şi dătător de spaimă, noi tăceam ca peştii. Dar ce-i trăsneşte unuia prin cap? Pe când profesorul înainta de la uşă spre catedră, s-aude de-abia, de-abia o şoaptă de prin băncile din fund :

   „Heu, quale portentum intrat!

   Tot hohotul pe care l-am râs noi toţi aproape-o jumătate de an, tot acel hohot adunat la un loc, n-ar fi fost aşa de puternic, nici aşa de pornit din inimă, ca hohotul din clipa aceasta. Până acum parodiam în toate chipurile versul lui Horaţiu, o, dar acum nu mai era parodie, era adevăr, curat adevăr! Şi cum nu l-am găsit noi până acum!

   Şi râdeam de tragi-comedia asta, râdeam cu bucuria răutăţii, căci multe nume îi găsisem noi profesorului şi-i aplicasem multe citate din autori, şi nimic n-a prins – dar asta, asta: heu, quale portentum! Contrastul între proastele potriviri de mai înainte ale versului şi plina de spirit potrivire de acum, şi sosirea acestei bombe deodată când nimeni nu s-aştepta, şi privirile speriate şi nedumerite ale profesorului, şi absoluta libertate pe care ne-am luat-o să râdem înaintea unui profesor de care tremuram: toate acestea ne-au izbit cu atâta putere încât n-a mai fost cu putință să ne oprim din hohot. Şi precum Xerxes a bătut degeaba cu biciul marea ca să-şi liniştească valurile, tot aşa se silea degeaba profesorul nostru să ne oprească râsul. Seriozitatea şi asprimea lui erau acum note comice, erau tocmai esenţa lui „Quale portentum“ şi noi râdeam mai cu inimă.

   Profesorul a plecat furios: concursul a rămas baltă în ceasul acela, iar noi am ajuns pe mâna consiliului profesoral. Ni s-au dat pedepse mari: ne-au închis de-a rândul cinci duminici câte opt ceasuri pe zi, iar la sfârşitul anului ne-au clasificat purtarea cu nota cea mai rea.

   De-atunci n-am mai râs de vorbele acestea.

   Ni se părea că Horaţiu are totuşi dreptate; căci dacă pentru noi era o dihanie de spaimă un om pe care-l văzuserăm cinci ani de-a rândul, de ce nu i s-ar fi părut lui Horaţiu dihanie de lup, cel dintâi poate pe care-l văzuse în viaţă.

Iar la urmă de tot, am început să nu mai înţelegem de ce-am râs noi atâta vreme de bietul Horaţiu.

 

1897

 

 

1119 Total Views 2 Views Today