Pe-atunci umblau sfinţii pe pământ, se deschidea cerul la Bobotează, farmecele închegau apele, iar unii telegari mâncau jăratic… Iarba era deasă ca peria, să fi zis că a sosit prier cu adierile încropite, cu lumina caldă, cu hălăciuga de brebenei şi cu stolurile de păsări gonite de arşiţă de prin ţări şi pustiuri pe unde nici gândul nu colindă.

Grâul înfrăţise nalt de-o şchioapă şi de s-ar fi ascuns şi trupul cât un pumn, şi ciocul limbut, şi moţul bălţat, ca şi cum ar fi încondeiat de mâna omului. Vitele satului păşunau lacom. Porcii gâfâind, cu coada sfredel şi cu râtul în jos, ronţăiau ghinda, făcând clăbuci la gură, pe spinările lor se lăsau din zbor corbi negri şi lucioşi ca păcura, şi-i ciuguleau, iar ei, deschizând leneş pleoapele cu gene gălbui, îşi răsfirau coama de plăcere. Câinii tolăniţi la soare lătrau prin vis, alţii îşi desfăşurau colacul trupului, întinzându-se apăsat în picioarele de dindărăt. 

Ţăranii voioşi, în ziua de Ignat, după ce înjunghiară porcii şi-i pârliră la foc de paie, şi-i spălară cu cărămidă, cu frunze de gorun şi cu apă caldă, ca oamenii, se abătură pe la cârciumă. Ba un rachiu, ba o ţuică caldă cu zahăr, ba un vin, ba două, ba nouă, şi cheful rumen şi guraliv, se întinse ca focul.    

Băutura, cheful şi jocul se ţin de mână. Hora e prea încetinică. O sparseră după două învârtituri şi, împletindu-şi mâinile, o repeziră în şir vioi, aici bătând cu călcâiele pe loc, repede şi îndesat, aici aruncând picioarele sus şi lung ca şi cum ar fi sărit pârleazuri. Şi până cu noaptea în cap zobiră pământul, netezindu-l ca în palmă.

Dar în ajunul moş-ajunului se dezlegă un viscol din adâncimea vânătă a cerului. Crivăţul se năpusti, răsturnând copaci bătrâni, smulgând şi risipind acoperişuri de stuf şi de coceni, amuţind lighioile şi înfundându-le care pe unde nimereau. Zăpada măruntă şi răsucită izbea în geamuri şi se prăbuşea pe coşuri ca nişte suluri. Ziua, la amiaza mare, se întunecase.

Şi când vântul mai conteni, se aşeză p-o ninsoare cât foloştina de mare. După un ceas era la glezne, după două, până dincolo de genunchi. Se moinase şi zăpada cădea mai mare şi mai deasă, şi creştea, creştea, mai sus de prispe, mai sus de laviţe. Pe la toacă era la clanţă.

Oamenii suflau greu, tăiaţi pe la mijloc, aruncând zăpada din uşă, şi deschizând pârtii adânci şi înguste mai spre rude, mai spre biserică, de gura popii care ţinea într-una cu sfânta slujbă, cotind şi spre cârciumă de gura cârciumarului. Şi-a stat ninsoarea şi s-a pus o geruială de crăpau pietrele, de trosneau lemnele şi-ţi scrâşneau dinţii în gură.

Moş popa zbughea la cârciumă să se dezgheţe că e bătrân, şi alţii după el, ce-o face popa să facă şi ei. Popa îngheţat vargă, da una după alta, vorba şi ţuica şi vorba. Ceilalţi, roată în jurul popii, ce făcea popa făceau şi ei.

– De la Dumnezeu e ce e, că de la noi nu e – zicea popa – dar prea e prea. Aşa zăpadă n-am pomenit.

Şi mai supse o ţuică.

– Alunecă, alunecă! – grăi iar moş popa, mai cerând una. Ei, păcatele mele, doamne, d-o începe iar, m-am topit, mâine cu Crăciunul, rămâi fără colaci.

– Sfinţia-ta ai de unde – răspunse morarul, un morar gras şi rumen, cu obrajii bucălaţi ca nişte pite – dar eu ce mă fac? Cine mai dejugă la moara mea?

Şi pescarul zise:

– Părinţele, ce n-oi prinde cu icoana în ajun prinzi cu slujba de Crăciun, şi morarul, de i s-o odihni piatra, când o începe o să înceapă mai cu foc. Că sufletul cere slujbă şi gura mălai şi făină. Dar eu cu plasa mor de foame, că apa a îngheţat tun.

O văduvă, de colo, săracă lipită, cu cinci guri pe cap, îşi uită să ceară ce venise să ceară, şi se tot gândea, ştiind şi pe moş popa, şi pe morar, şi pe pescar, bogaţi, putrezi de bogaţi. Apoi deschise gura şi zise, ştergându-se pe la nas cu mâneca cămăşii:

– De, părinţele, de, a fi n-a fi, dar aşa mi-a spus zdreanţa mea de copil, văcarul satului, că în inima pădurii a sosit Moş Crăciun, c-o barbă albă până la genunchi, şi tremură, şi dârdâie, sprijinit în patru copaci. Până nu l-om goni, nu scăpăm cu viaţă, ne îneacă zăpada şi murim cu zile.

Popa se scărpină în barbă şi zise:

– Mai ştii… te pomeneşti… ce cu gândul n-ai gândit…

Morarul îşi frecă mâinile, şi zise:

– Pe el, părinte, să-i scuturăm cojocul!

Şi pescarul îşi scutură pletele cârlionţate, şi zise:

– Ce te gândeşti, părinte, să sculăm tot satul şi să-i tragem o tăvăleală  să se ducă nouă cu a brânzei.

Şi se repezi popa, împleticindu-se, şi după el morarul, şi după morar pescarul, şi după pescar văduva, şi după ei, cât ţi-ai lega nojiţele, se adună tot satul: bătrâneţile cu sfatul, flăcăimea cu voioşia şi muieretul cu zarva. Cu lopeţi, cu furci, cu ciomege, se duceau năvală spre pădure, iar în fruntea lor mergea moş popa, că făcea un pas pe jos şi nouă pe sus.

Laudele curgeau claie peste grămadă. Ei, până aici i-a fost lui Moş Crăciun. Numai să le pice în cale şi lasă-l, ce i-or păţi oasele numai el o să ştie. Valvârtej; nouă toane; păr în barbă n-o să-i rămână; o să-şi ducă în braţe barba smulsă ca un maldăr de fuioare, şi în loc să ia drumul mare o să se năpustească prin tufişuri şi prin crânguri.

Ion_Andreescu

Iarna în pădure – Ion Andreescu (1879)

Ajunseră la pădure. Şi de cum ajunseră le clănţăniră dinţii că parcă ar fi avut cu toţii ciocuri de barză. Intrară în pădure.

Şi moş popa le zicea într-una:

– Înainte, copii, înainte cu Dumnezeu. Că n-are de un’ să vie atâta foc de ger. Răsuflă Crăciunul şi ne taie măruntaiele. Să daţi pe nemiluite!            

Dar când ajunseră în inima pădurii o muiară de toată isprava şi le căzură din mâini furcile, topoarele şi ciomegele. Cu cine să te pui, sfinte şi stăpâne? Moş Crăciun era o namilă de român cât toate zilele. Moţăia rezemat de patru copaci groşi cât buţile, şi copacii se îndoiau trosnind sub şalele lui. O mână de-ar fi învârtit i-ar fi culcat pe toţi la pământ. În barba lui albă era atâta lână cât ai lua după o turmă.

Şi îi curgeau la vale, de sub nas şi de sub ochi, pale-pale, mustăţile şi barba, şi se înecau mai jos de genunchi în zăpadă; să fi zis că vărsă cineva, cu găleţile, lapte şi sloi de gheaţă, aşa îi erau de lungi, de albe şi de îngheţate mustăţile şi barba. Chica îi înfăşura umerii şi spatele, ca o sarică, până la mijloc.

– Ei, părinte, acum e-acum – zise un voinic – cu zorul, ori cu binişorul?

Şi popa îi răspunse, ca şi cum şi-ar fi dat sufletul:

– Ba cu binele, că e mai bine.

Şi femeile îi şoptiră:

– Fă-te înainte, sfinte părinte, şi citeşte-i ceva din carte, poate ne-i dezlega  de el.

Popa făcu trei paşi înainte, zece îndărăt, şi deschise cartea. Îşi drese glasul, şi iar şi-l drese, fără să înceapă slujba.

Mulţimea îi strigă:

– Haide, părinte, haide, zi pe carte că îngheţăm aici.

Moş popa începu, vrând-nevrând, pe nas şi prelung:

– No, no, nă, ă, ă, no, o, o… călare pe măgar, ă, ă, o, nă, nă şi toţi îi ie, ie, ieşiră înainte cu salcie înflorită…

– Întoarce foaia, părinte!

– La maslu, părinte!

– Ce salcie, ce flori, părinţele?

Şi popa, zăpăcit, vru să întoarcă foaia cu aceeaşi mână cu care ţinea cartea. Cartea îi scăpă, se afundă şi nu se mai văzu din zăpadă. Moş Crăciun se deşteptă din somn, crăpă ochii, şi după genele lui albe şi lungi să scutură puzderie de ninsoare. Îşi clătină pletele, şi pletele lui, încărcate cu chiciură şi polei, sunară ca un şir de clopoţei. Răsuflă o dată şi gerul care se năpusti pe nările lui cutremură mulţimea, iar popa se clătină pe picioare şi dădu cu nasul în zăpadă.

– Ce făcuşi, popo? zise morarul.

– Era să cazi, părinte, zise pescarul.

– Ridicaţi pe sfinţia-sa, zise văduva.

Când  se  ridică  popa de jos, nevăzând bine înaintea ochilor, se poticni spre Moş Crăciun, dar cum se apropie de el, cum îi îngheţă inima, şi dădu în genunchi:

– Moş Crăciune, îndură-te – zise popa, ameţit – ţara e mare, mai du-te şi pe la alţii, că d-ăi mai scutura o palmă de zăpadă, rămâi fără colaci şi sunt sărac lipit.

– Eşti bogat, părinte, zise Moş Crăciun c-un glas de se cutremură pădurea.

Apoi, plecându-se la urechea popii, îi şopti ce-i şopti şi se întinse în lungul oaselor. Pe unde atingea cu mâinile, crăcile trosneau şi săreau aşchiile din ele.

Popa se sculă de jos şi-o şterse spre sat, sprinten şi vesel, ca şi cum ar fi întinerit.

– Ce ţi-a spus, părinte? întrebară cu toţii.

Popa tăcu şi-şi cătă de drum.

Morarul făcu câţiva paşi spre Moş Crăciun, îngenunche şi zise:

– Rogu-te, Moş Crăciune, că destul atâta zăpadă că nu mai dejugă nimeni la moară, şi-mi mor copiii de foame.

Moş Crăciun îşi suflă nasul, şi din amândouă nările îi săriră două ciubuce de gheaţă. Şi zise morarului:

– Nu cârti, morar bogat, ai zece sate la moară şi tot te plângi? Mâine până în zori te-aşteaptă zece care cu grâu şi zece cu porumb.

Morarul se sculă de jos, se scărpină la ceafă şi-o tuli spre casă, nemaiputând de bucurie.Veni rândul pescarului. Făcu şi el câţiva paşi înainte şi dădu în genunchi.

– Moş Crăciune, nu mă lăsa. Îngheaţă Dunărea, îngheaţă smârcul mărilor, îndură-te însă de apa satului, că nu mai văz coadă de peşte şi-mi plânge muierea în vatră.

Moş Crăciun se scutură, şi zăpada curse nemiluit, şi acoperi pe pescar până-n creştetul capului, deschise gura, şi aui toată  nemărginirea ca şi cum ar fi gonit crivăţul:

– Pescar, pescar, ce te milogeşti, că ai cheag destul. Dacă vei da cu plasa şi vara şi iarna, de un’ să mai fie şi peştele? Fă o copcă, bagă coşul tău ăl mare în copcă, şi mâine din zori luptă de-l scoate, că va fi încărcat cu crapi mari şi dulci.

Creştinul se sculă de jos şi-o porni spre cămin, scuturându-se de zăpadă.

Şi când văduva începu să-şi spună păsul, Moş Crăciun o îngână zâmbindu-i.

– Moş Crăciune, sunt săracă…

– Eşti.

– Moş Crăciune, am cinci copii…

– Ai.

– Moş Crăciune, vine Crăciunul şi n-am porc…

– Vine şi n-ai.

– N-am para…

– N-ai.

– N-am gătej…           

– N-ai.

– N-am cojoacă…

– N-ai, dar nici minte n-ai, zise Moş Crăciun, deschizând ochii mari, şi genele albe îi trecură de creştetul capului. Aleargă acasă şi înhaţă purcelul de coadă să nu fugă, acoperă-ţi mălaiul, că-l risipesc copiii şi închide-ţi uşa cocioabei, că ard lemnele de pomană.Văduva se uită lung; tot nu-i venea să creadă ce-auzise, dar, inimă bună, când plecă zise:

– Să trăieşti, Moş Crăciune, şi să mai vii pe la noi.

– Să trăieşti şi tu, femeie.

Uriaşul se ridică în picioare ca o namilă. Smulse drept toiag un gorun ca pe picior, întoarse spatele şi făcu un pas. Şi un pas era cât o repezeală. Şi făcu doi cât o goană de cal. Iar în urma lui se băteau crivăţul cu austrul, şi zăpada se pornise ca nişte nori învârtiţi şi răsuciţi, de n-o pătrundeai cu ochii.

Rămaseră toţi cu gurile căscate. Şi buni-bucuroşi că au scăpat de moşneagul care ducea cu dânsul viscolul, se împrăştiară pe la caselor lor.

Popa se certa cu preoteasa şi ţinea în ruptul capului că Moş Crăciun l-a învăţat să nu doarmă toată noaptea şi să zică mereu:    

Un colac, un colac,

Abia să-l îndes în sac;

d-ar fi cât roata de car,

de popă n-aveţi habar.

Un colac

că mă-mpac

doi colaci

dacă vrei să mă împaci.    

Numai dacă o zice mereu, până a doua zi, îi va merge bine cu Crăciunul. Şi popa îndruga mereu, parcă-şi pierduse minţile.

Morarul cum văzu că toate apele au îngheţat, afară de apa de la moara lui, pe loc se gândi că asta este o minune de-a lui Moş Crăciun, şi s-apucă, cioc-boc, să dreagă câte ceva şi să ungă osia morii. Se pregătea pentru zorul măcinatului de-a doua zi.

Pescarul lacom sparse pe râu atâtea copci câte coşuri avea. Dădu coşurile afund şi le legă de ţăruşi.

În ajun popa plecă cu icoana, dar, ameţit că nu închisese ochii toată nopticica, şi îmbulzindu-i în minte cuvintele pe care le turuise într-una, cum intră în casele creştinilor, în loc să cânte: în Iordan botezându-se, Tu Doamne, îl duse gura anapoda: În colac botez… aş, ce spui şi eu… no, o, o, î, î, în doi colaci botezându-te, Tu  Doamne…

Şi bieţii oameni n-avură ce face, dădură pe taica părintele afară din casă, bănuindu-l că şi-ar fi pierdut minţile de bătrâneţe, şi mai ales de băutură. Popa rămase fără colaci.

Morarul, cum se crăpă de ziuă, ridică stăvilarul, căci venise la măcinat un bătrân cu porumb. Dar apa, cum năvăli şi începu să-şi îndese sloiurile de gheaţă, smulse şi dumică roata morii, şi morarul rămase şi plouat, şi fiert, ca vai de el.

Pescarul când se duse să-şi caute coşurile, ia coşurile de unde nu-s, căci pe toate i le luase apa. Ridică pescarul câteva cruci şi liturghii lui Moş Crăciun, dar rămase şi fără peşte, şi fără coşuri.

Numai biata văduvă se alese cu bine, căci acasă găsi un porc întreg. Oamenii satului, suflete milostive, gândind că ea n-are nimic de Crăciun, unii îi aduseră mălai şi costiţe de porc, alţii picioare, alţii muşchi. Iar copiii le rânduiseră în chip de porc, şi cel mai mic, un creţ cârlionţat şi bucăliu, se legase cu betele de codiţa lui, şi, prefăcându-se că-l târăşte porcul, ţinea întruna:

– Nea, nea, ho, ho, purcel, ho!

Ei, de-ar fi lumea cum ar trebui să fie, până în ziua de azi săracii şi-ar mai îndulci necazurile la zile mari, iar bogaţii cei lacomi ar mai primi câte un bobârnac din Paşti în Crăciun.                                                                                        

                                                                    (1893)
2173 Total Views 1 Views Today