Despre totul şi despre nimic…

 zero0

Întâmplarea a făcut ca, la conferinţa cu Terry Gilliam de la Cinema Studio (prezentată ca “master-class” dar, de fapt, fiind un fel de conversaţie liberă cu cei din sală), să-mi întâlnesc un fost elev temporar, care mă solicita înainte de examene ca să-l învăţ ce nu-l învăţaseră profesorii, iar de-atunci a absolvit regia de film la Hyperion. În timpul rămas de omorât până seara, la proiecţia cu “The Zero Theorem”, mi-a cerut niştre sfaturi privind unele proiecte ale lui şi demarajul carierei în sens general. Constantând cu legitimă stupefacţie (deşi totuşi nu imprevizibilă) câte cunoştinţe elementare de cinema îi lipseau cu desăvârşire, de parcă ar fi făcut facultatea de aprozaristică, nu de film (deşi tânărul are date native certe, ceea ce-i lipseşte nu sunt decât studiile – în sens real, nu doar ca patalama la mână), am petrecut acele două ore discutând o serie de principii fundamentale ale meseriei. O concluzie semnificativă s-a desprins de pe urma faptului că planurile lui vizau filme de o factură inedită, cu tendinţe mai degrabă spre zonele fantasy şi suprarealiste (respingea ideea de film realist, cu subiect cotidian – în mod deloc întâmplător, habar n-avea ce şi cum cu Noul Cinema Românesc), dorindu-se un novator, dacă nu chiar “revoluţionar” (nu degeaba îl admiră pe Terry Gilliam!). I-am explicat aşadar că, până la un asemenea deziderat admirabil, calea-i lungă, şi trebuie să purceadă musai de la cunoaşterea şi stăpânirea cu stricteţe a regulilor clasice. Cu rare excepţii (care, ţinând de zona geniului, nu se pun – şi de-aia nu se pune nici Terry Gilliam, care din start a pornit pe de lături… nişte lături cum nu se poate mai bune, fiind vorba de “Monty Python and the Holy Grail”, 1975), numai cărările bine bătătorite, parcurse la pas, cuminte şi corect, duc spre statutul de iconoclast.

Nu întâmplarea a făcut ca, imediat după aceea, să ne confruntăm amândoi cu o adevărată lecţie în acest sens.

 zero1Indiscutabil, “The Zero Theorem” este un film “cum nu s-a mai făcut”… ba chiar, “cum nu se face” – decât dacă te numeşti Terry Gilliam şi, mai ales, chiar şi la şaptezeci şi trei de ani (câţi avea în 2012, când a turnat filmul, integral la Bucureşti), încă nu ţi-ai pierdut vitalitatea şi prospeţimea. Întâlnim aici, practic, o sumedenie de încălcări conştiente ale regulilor, cu rezultate absolut valide. E greu să defineşti “genul” producţiei – de-ajuns doar să spun că nu are nici o tangenţă cu realismul. Plasată într-o lume imaginară (ba chiar abstractă, căci nimic nu conturează vreo asociere concretă cu universul nostru), povestea e dominată de elemente SF pe lângă care se insinuează sugestii fantasy, suprarealiste, onirice, imaginare. Poate că cele mai concrete – şi semnificative – detalii-rapel la propria noastră realitate sunt cele de ordin religios: decorul conţine icoane şi crucifixuri, iar din dialog nu lipsesc Dumnezeu şi Diavolul – dar cam atât. În rest… ne putem situa undeva în viitor, sau într-un timp alternativ, sau într-un univers paralel care-l reflectă vag pe cel cunoscut, sau pe tărâmul visului… ori al nebuniei.

În aceaşi zonă evanescentă se situează şi scenariul – primul script cinematografic al prozatorului Pat Rushin, căruia în 2004 Jonathan Brough i-a ecranizat scurta povestire “Speed of Light”, în “No Ordinary Sun”). Ce-i drept,Terry Gilliam a intervenit masiv asupra poveştii, şi nu numai în perioada premergătoare – aici, şi-a permis o altă încălcare a regulilor, continuând să modifice din mers, atât pe platou cât şi la masa de montaj (un singur exemplu: i-a displăcut complet finalul deja filmat – “it was a piece of Hollywood shit”, închei citatul – şi a plăsmuit cu totul altul). Rezultatul este o structură dramaturgică în care nu se mai recunoaşte nimic din canoanele paradigmelor normative, şi cu toate astea curge pe deplin coerent, tensionat, captivant – stârnind nu frustrări, ci senzaţia permanentă că pe dedesubt totul se leagă, şi invitând la meditaţie. De altfel, autorul ne-a şi mărturisit: “n-am vrut să dau nici un răspuns, am vrut doar să incit lumea să gândească…”

zero2Acelaşi parcurs creativ continuă şi în zona regiei, unde regăsim numeroase din procedeele stilistice arhicunoscute din “The Imaginarium of Doctor Parnassus” (2009) şi, mai ales, “Brazil” (1985) şi “Twelve Monkeys” (1995), dar fără a cădea în stereotipie sau autopastişare. Aici, Terry Gilliam ne propune un nou model – sau, mai bine zis, anti-model – de lume non-reală, punctată din doar câteva spaţii: în primul rând, locuinţa-atelier a lui Qohen Leth (protagonistul), apoi interioarele corporaţiei Mancorp pentru care lucrează, câteva exterioare urbane şi unele zone virtuale (universul devorat de entropie, insula tropicală paradisiacă…) Tărâmul astfel constituit mişună de personaje bizare, cu accente de cabotinărie gratuită (în care recunoaştem, ca de obicei, dinamismul plin de umor – şi deloc gratuit – al lui Terry Gilliam cel din viaţă), orchestrate după reperele unor mizanscene riguros-insolite şi filmate mereu în cadre surprinzătoare, dense în detalii şi semnificaţii, de o plasticitate neobosită şi mereu şocantă. Se reţin, bunăoară, compoziţiile din locuinţă – interior de veche biserică bucureşteană dezafectată, îmbinând antitetic frescele deteriorate cu computerele trăsnite, lucirile şi aurele pastelate cu tuşele electronic-luminiscente, şi mai ales acea uriaşă cruce unde, în locul capului Mântuitorului, se află o cameră de monitorizare video (de altfel, şi “filmul în film”, cu imaginile alb-negru granulate din acest sistem, completează atât povestea, cât şi concepţia ei vizuală). Oricum, cel puţin din perspectiva subiectivă a noastră, a bucureştenilor, cele mai frapante rămân imaginile din hala de lucru a firmei, în care decorurile lui David Warren şi Adrian Curelea mobilează cu instalaţii stranii holul mare al Ateneului, sau răstălmăcirile de aceeaşi natură ale unor locuri ca strada Doamnei (în faţa băncii Marmorosch) şi mausoleul din Parcul Carol – demers completat, evident, de imaginea lui Nicola Pecorini.

Aici, însă, se impune şi precizarea că, filmul neavând un buget impresionant, lipiturile între imaginile reale şi cele digitale s-au făcut nu tocmai impecabil – efect atentuat, însă, de convenţia “lumii imaginare” propusă de Terry Gilliam, cu prelungire în tratarea stilistică. Altfel spus, e un fel de licenţă acceptabilă – cu excepţia spectatorilor marcaţi iremediabil de perfecţiunea efectelor digitale de la Hollywood.

În rolul principal, Christiph Waltz ne surprinde din nou, cu un tip de personaj şi interpretare complet diferite de cele care l-au făcut celebru – un Qohen oscilant şi vulnerabil, de multe ori strivit de împrejurări (cam ca Bruce Willis în “Twelve Monkeys”), zbuciumându-se să descopere, prin trucuri hackericeşti, sensul vieţii – pentru ca, în fond, să ne mulţumim doar cu sugestia că şi-a găsit propria umanitate (de mai mult nici nu e nevoie). Waltz recurge aici la o gamă de mijloace economice, imprimând o stranie normalitate într-un personaj deloc normal, în mijlocul unei lumi şi mai anormale. Partenera sa principală, Bainsley (Mélanie Thierry), surprinde plăcut printr-o combinaţie echilibrată de candoare şi frivolitate, cu accente de farmec şi trimiteri tragice – deşi, per ansamblu, nu iese din tipare – iar Matt Damon schiţează sumar, în doar trei secvenţe, figura autorităţii. Mult mai satisfăcător este David Thewlis, în Joby – precum şi Lucas Hedges, ca Bob, adolescentul genial şi workaholic ce-şi îmbracă ciudăţeniile comportamentale în cel mai inocent şi veridic aer interpretativ. Schiţe interesante de portret mai oferă Tilda Swinton (psihoterapeuta digitală, existentă numai pe display), Dana Rogoz (fata cu pizza), sau Emil Hoştină (clona zveltă).

Pentru a fi obiectivi la nivel de ansamblu, “The Zero Theorem” nu se ridică, totuşi, la înălţimea operelor majore ale lui Terry Gilliam din finalul secolului trecut – dar nu pentru că autorului i-ar fi secat creativitatea (cum mulţi au păţit-o, inclusiv Zemeckis şi Spielberg, ca să nu mai vorbim de Koncealovski), ci pur şi simplu deoarece înseşi ambiţiile filmului sunt mult mai sumar schiţate. L-aş eticheta mai degrabă ca pe un fel de exerciţiu simpatic, de joacă serioasă şi bine condusă. Pe lângă declaraţia sa cum că n-a urmărit să dea nici un răspuns, ci doar să propună nişte teme de meditaţie, Terry Gilliam mi-a mai replicat, la întrebarea privind felul cum şi-a organizat amalgamul de real, virtual, SF, fantastic, suprarealism, oniric, imaginar şi abstract, afirmând cu dezarmantă sinceritate: “Este un film despre totul şi despre nimic anume.”

787 Total Views 3 Views Today