Mă rog, ce avea lumea să i se amestece în afaceri? Mai zilele trecute, când împlinise pe un datornic, să-l omoare şi mai multe nu: că e hain, că suge sângele oamenilor, că nu crede nevoile nimănui! Ba le crede, le crede foarte bine, dar are şi el necazurile lui. De unde până unde au luat-o că e dator să-şi împartă banii, în grămezi, pe la pragurile celor ce nu au! Până şi de îmbrăcămintea lui se legau. Acum câteva clipe îl întâlni Gheorghe Poiană, casapul. „Ei! da’ nu te-am văzut de un car de ani, vecine Vasile!“ „Ia, de abia acum m-am îndurat să ies din casă, să-mi cumpăr o căciulă“, îi răspunsese. „Cum să-ţi cumperi o căciulă? Asta-i veche; sau poate ai luat-o din hala vechiturilor, toată-i mâncată de molii.“ Parcă i-ar fi tras o palmă. „Ei şi?“, îi zisese, „eu am luat-o ca să-mi ţie cald. Îmi ţine? Înseamnă că-mi slujeşte. Dacă nu slujeşte şi ochilor dumitale, asta nu mă priveşte. Eu nu dau parale pentru ochii altora.“ Şi plecă furios. Dar casapul îi strigă de răsună uliţa: „Mai bine ai da-o nepotu-tău şi ţi-ai lua alta!“

    În asta loveau toţi: nepotul şi nepotul. N-aveau decât să-l îmbrace ei, dacă-i purtau atâta grijă!…

    Cine dracul îl pusese să-şi ridice casă în mahalaua în care dase cu împrumut? Aşa-i trebuia!

    Gândind astfel, Manea mergea fără să audă lătrăturile cânilor, care totdeauna îl luau drept un necunoscut. Nici nu-şi dete seama când ajunse în ograda lui. Pe stratul de ninsoare, aşternut pe cărare, văzu urme de paşi.

mostenitorul

    „Hm“, mormăi, „iar vreun calic!“ Şi din nou se dojeni. Cine-l pusese oare să-şi ridice casă în mahalaua asta?

    În odaie, slujnica, o babă hărţăgoasă, pripăşită de nevoi pe lângă gospodăria lui, făcea focul. Manea o întrebă:

   – Cine a fost pe aici?

   – Păi, Grecul, răspunse baba, vai de capul lui!

    Manea îşi scoase paltonul, se mai învârti prin casă, gândind la tovarăşul bun de odinioară, la grecul, cum îi ziceau cu toţii, apoi vârî mâna în buzunar:

   – Na cincizeci de bani, când o veni să-i dai, şi să mă lase-n pace.

   Ca şi când baba n-ar fi înţeles, moşneagul i se aproprie de ureche şi-i ţipă:

   – Şi să mă lase-n pace, m-ai auzit?

   – Ho, am auzit, răcni baba, căreia bătrânul îi răbda toate pentru că nu cerea decât hrana.

    Baba mai voi să spuie ceva, dar cuvintele casapului veniră din nou în amintirea lui manea, îl cuprinse o toană de furie şi izbucni:

   – Mă rog, căciula asta e mâncată de molii? E mâncată de molii căciula mea? Ei, şi chiar de-o fi, îmi ţine mie cald? Ce le pasă lor? Şi de ce-mi scot înainte, zor nevoie, pe nepotu-meu? Eu nu vreau să ştiu de dânsul!

    Baba nu-i mai dete vreme să urmeze, începu ea:

    – Ba să ştii. Trebuie să ştii, că e din sângele neamului dumitale. A fost şi adineauri pe aici, am vrut să-ţi spun şi mi-ai tăiat vorba. E slab şi gol, îngheţat de frig, de-i erau mâinile tari ca ciolanul. A venit să-i dai de-un palton, de un cojocel măcar.

    – Să-i dea maică-sa, răcni Manea, e al ei!

    – Dar maică-sa ţi-i soră.

    – Dacă mi-i soră, să adune ca frate-său. Eu am strâns ban lângă ban.

    – Ai avut de unde, răspunse baba.

    – Lasă că tot el o să mă moştenească, ţipă bătrânul scos din fire. Tot el. Şi ce-a făcut pentru asta? Nimic, nici n-a dat din mâini! O să-i cadă bogăţia de-a dreptul în palmă, ca o pară coaptă.

    Se apropie de babă şi, cu ochii scoşi, cu spume la gură, ca un apucat, urmă cu glasul răguşit:

    – A umblat el pe ploi, pe viscole, după paraua intrată pe mâni străine? Şi-a sfărâmat el picioarele în bolovanii ulițelor? L-au rupt pe dânsul cânii? A auzit el ocările şi blestemele pe care le-au auzit urechile mele? L-a urât pe dânsul lumea şi l-a arătat cu degetul ca pe mine? Nu. Şi cu toate astea el o să tragă folosul banilor ăstora; pe când eu voi putrezi, colo, între patru scânduri. Iată pentru ce am trăit o viaţă de câne! Şi să-i dau eu, cu mâna mea, banul? Eu? Să-i deie legea după ce voi muri, legea făcută de trântori, legea care opreşte să mă coboare cu banii strânşi, grămadă, lângă mine, în pământ. Lasă-l să tremure. Lasă-l să moară! Cel puţin aşa n-oi şti eu mâna care o să-mi împrăştie bogăţia.

    Manea se înecă, glasul parcă i se curmă. Baba se uită la el cu ochi sălbatici, de huhurez, şi-i zise:

    – Uite-l, vine iar; spune-i şi lui, în faţă, să te cunoască încaltea.

    Uşa se deschise încet. Un chip galben, cu ochii în fundul capului, un trup slab, subţiat parcă şi mai tare în pardesiul ferfeniţit, căpătat de pomană, lunecă uşor, ca o vedenie, până lângă bătrân şi se plecă să-i sărute mâna. Manea şi-o trase repede, se uită la trupul înfrigurat ce tremura, îşi aminti la ce venea copilul să-l roage şi apucă marginea pardesiului între degete, prefăcându-se că-i încearcă grosimea. Apoi, cu glasul schimbat, miorlăitor, îi vorbi, arătând parcă bucurie:

    – Ei! te-ai îmbrăcat pentru iarnă! Te-ai făcut cu palton! Da’ ştii că-i gros, e foarte gros. Da, da. Îmi pare bine c-ai venit să-mi arăţi şi mie. Aşa… Acum du-te, că am puţină treabă.

    Şi, împingându-l spre uşă, urmă să-i vorbească:

    – Da’ ştii că ţi-i gros paltonul! E chiar gros… Îmi pare bine, da, da, foarte bine.

    Şi închise uşa după băiat.

 

(1907)

 

928 Total Views 3 Views Today