Moto: ”Your wife has a lovely neck…”

 

nosferatu_by_ryansd-d3fxvvsNosferatu, eine Symphonie des Grauens (1922) – Nosferatu, simfonia groazei
Regia: F.W. Murnau
Distribuția: Max Schreck, Alexander Granach, Gustav von Wangenheim, Greta Schröder

 

Mitul lui Dracula a fost, probabil, unul dintre cele mai utilizate în literatura și cinematografia secolului al XX-lea și va fi în continuare unul dintre reperele cinematografiei și în acest secol. Nebunia și succesul în rândul adolescenților a filmelor cu vampiri o dovedesc, desigur. Chiar dacă totul pare a fi pornit de la al nostru Vlad Țepeș, care se semna în multe documente cu numele de Dracula (fiul lui Dracul), nebunia a început-o Bram Stocker cu romanul său din 1897, în care preia surse istorice și folclorice, dar și experiențe personală, pentru a-l transforma pe Vlad Țepeș într-un vampir însetat de sânge și într-un personaj (mai mult prin intermediul filmelor) cu anvergură mondială.

Prima ecranizare a cărții lui Bram Stocker este cea din 1922, semnată de F.W. Murnau, intitulată ”Nosferatu, Eine Symphonie des Grauens”, film care are o poveste interesantă: Murnau nu a obținut drepturile de autor pentru ecranizare de la Florence Stocker, văduva lui Bram, și a trebuit să schimbe numele tuturor personajelor (Jonathan Harker devine Hutter, Dracula devine Orlok/Nosferatu etc.) Cu toate acestea, acțiunea păstrază linia romanului și procesul a fost câștigat de Florence, iar judecătorii au decis ca toate copiile filmului să fie distruse. Din fericire pentru istoria cinematografiei, câteva s-au păstrat, iar filmul a fost redigitalizat în anii 2000.

Murnau mută totuși locul desfășurării acțiunii: Londra devine aici Wisbourg (un orășel din Germania), de unde Hutter este trimis spre Transilvania pentru a-l ajuta pe contele Orlok să facă o tranzacție imobiliară. Suntem în anul 1838, iar călătoria spre teritoriul deținut atunci de habsburgi se duce cu mijloacele timpului, prin locuri întunecate, cu opriri neprevăzute. La hanul la care înnoptează Hutter, aproape de locurile bântuite de fantome, mesenii și hangiul par mai degrabă unguri decât români și nimic nu ne surprinde (de altfel, pe tot parcursul filmului, o singură denumire românească apare, pe una dintre planșete fiind inclus numele portului Galați).

Nosferatu

Ajuns la castelul lui Orlok (călătorind cu o trăsură fără birjar, într-un ținut plin de fantasme, fantome și personaje halucinante), Hutter se află pentru prima data în fața lui Nosferatu. De altfel, anunțul cu privire la acesta ne regăsește prima data în fața întunericului: ”Nu-i așa că acest nume sună ca o chemare a Morții în toiul nopții?” Castelul lui Orlok aduce cu o cetate inexpugnabilă, sus pe un vârf de deal, ce mi-a adus aminte de cetatea Râșnovului de astăzi (s-a filmat totuși la castelul Orava, din Slovacia), și este locul primelor momente sângeroase ale filmului, dar și a scenelor rămase memorabile pentru istoria cinematografiei: contele Orlok plimbându-se prin castel, de-a lungul zidurilor, lasând în urmă umbre care sperie mai mult decât propria înfățișare… Sau Orlok ridicându-se din sicriul în care doarme ziua…

În rest, filmul pare a nu fi îmbătrânit. De altfel, am avut șansa unui DVD cu filmul restaurat de către Luciano Berriatua în anii 2005-2006, iar după această redigitalizare, filmul arată impecabil și proaspăt. Interpretarea lui Orlok de către Max Schreck (”schreck” înseamnă, în limba germană, ”frică”) este marele atu al primei ecranizări și, dacă nouă ni se pare că Schreck este un fel de Scrooge interpretat de Jim Carrey, pentru spectatorii de acum 100 de ani, el era un monstru necunoscut, întunecat, ce nu putea fi învins decât de razele soarelui de dimineață. Un film ce merită revizionat de toți fanii genului horror.

 

nosferatu-movie-posterNosferatu: Phantom der Nacht (1979) – Nosferatu: Fantoma nopții
Regia: Werner Herzog
Distribuția: Klaus Kinski, Isabelle Adjani, Bruno Ganz, Roland Topor

Nosferatu-ul lui Herzog este mult mai luminos decât varianta lui Murnau din 1922 (cea mai veche din punct de vedere cronologic beneficiind și de ”avantajele” filmului alb-negru în acest sens): personajele sunt mai credibile, Transilvania este mai verde și mai frumoasă, iar orașul de filmare – frumosul orășel Delft din Germania – este o splendoare din punct de vedere al arhitecturii și al ambientului. Cu toate acestea, pare că ceva lipsește…

Din primele momente ale filmului, suntem uimiți: câteva mumii mexicane înfiorătoare, ce par a fi încremenit într-o frică eternă; un liliac zburând în slow-motion; o tânără se trezește din somn și țipă puternic. Doar un coșmar! Totul pe muzica trupei nemțești Popol Vuh. După un început atât de misterios, părea că filmul lui Herzog va fi mai puternic, mai horror, mai înfricoșător decât predecesorul său celebru, filmul regizat de Murnau. Nu va fi așa pentru că Herzog pune accentul mai puțin pe poveste (în linii mari, aceeași), și mai mult pe personaje.

Transilvania lui Herzog nu mai este atât de misterioasă: fantomele nu mai apar în peisaj, iar trăsura care îl duce pe Jonathan Harker la castelul lui Dracula este una simplă, cu un birjar adevărat. Ținutul lui Dracula este verde, înfloritor, impresionant ca peisaj și nu este populat de personaje misterioase, ci de țigani adevărați, gata să ofere și sfaturi, și o cântare, ba chiar cu o hoardă de plozi puși la cerșit. Castelul contelui nu mai seamănă nici el cu cel din 1922: De data aceasta, imaginile sunt contrastante: de departe, pare un castel nelocuit, în ruine, în vreme ce interiorul este alb, simplu, bine închegat, prin urmare rece, neprimitor (și aduce, pe undeva, cu interiorul Castelului Bran).

Ceea ce oferă cu adevărat valoros acest film este interpretarea celor doi actori din rolurile principale: Klaus Kinski este monumental interpretându-l pe Contele Dracula, fiind înfricoșător și maiestos, grotesc și romantic, ambițios și dornic de moarte, de sânge, toate în același timp; pe de altă parte, Isabelle Adjani pare perfectă: pe lângă rolul important pe care i-l atribuie Herzog în versiunea sa, fiind atât solul ce vestește moartea (dar pe care nimeni nu îl ia în seamă), cât și femeia care o îndepărtează, cel puțin temporar. Cu ochii săi mari, cu fața lividă, cu o frumusețe care poate fi interpretată atât ca angelică, cât și ca demonică, Isabelle este adevărata eroină a filmului.

029_klaus_kinski_theredlist

În final, puterile întunericului supraviețuiescă și vor trăi mai departe. Nouă nu ne rămâne decât să revedem aceste două filme și să ne întrebăm: care Nosferatu ne-a plăcut mai mult, cel al lui Murnau sau cel al lui Herzog?

2248 Total Views 1 Views Today