426589-philip-k-dick-the-adjustment-bureau-wallpaperEra o dimineaţă luminoasă. Soarele strălucea deasupra trotuarelor şi a peluzelor proaspăt stropite, reflectat în mii de scântei de automobilele din parcări. Funcţionarul apăru cu un mers grăbit, frunzărindu-şi în trecere instrucţiunile, lovind uşor paginile şi încruntându-se. Se opri un moment în faţa unei căsuţe verzi, acoperite de stucaturi, apoi se întoarse din drum şi intră în curtea din spatele clădirii.

În cuşca lui, câinele dormea, cu fundul întors către lume. Doar coada groasă i se mai vedea.

— Pentru numele cerului! exclamă Funcţionarul, cu mâinile în şolduri. Bătu zgomotos cu creionul metalic în clema agendei. Hei, tu, al’ dinăuntru, scoală-te!

câinele se foi în loc. ieşi încetişor din adăpost, clipind des din ochi şi căscând în lumina soarelui matinal.

— Aaa, tu erai?! Deja?

Mai căscă o dată.

— Afaceri importante! Funcţionarul îşi plimbă expert degetul de-a lungul graficului de control al traficului. În dimineaţa asta ajustează Sectorul T 137, zise el. Încep exact la ora 9. îşi privi ceasul de buzunar. O alterare cu durata de de trei ceasuri. Vor să termine până la prânz…

— T 137? Nu e chiar aşa de departe…

Buzele subţiri ale Funcţionarului se strâmbară a nemulţumire.

— Întocmai! Dai dovadă de o uimitoare perspicacitate, prietene cu blană neagră! Poate că eşti în stare să ghiceşti şi de ce mă aflu aici?

— Ne suprapunem cu T 137.

— Exact. Sunt amestecate în asta şi elemente din sectorul în care ne aflăm. Trebuie să fim siguri că ele vor fi corect amplasate, în clipa când va începe ajustarea. Funcţionarul aruncă o privire înspre căsuţa cu stucaturi verzi. Sarcina ta specifică se referă la omul din această clădire. Individul e angajat la o firmă de afaceri cu sediul în Sectorul T 137. este esenţial ca el să fie acolo înainte de ora 9…

câinele studia casa. Umbrele dispăruseră. La bucătărie, lumina era aprinsă. În spatele perdelelor de dantelă se zăreau siluete — un bărbat şi o femeie, agitându-se în jurul mesei. Amândoi beau cafea.

— uite-i! murmură câinele. Bărbatul, ziceai? N-o să păţească nimic, aşa-i?

— bineînţeles că nu! Dar trebuie să ajungă la birou devreme. De obicei, nu pleacă până după ora 9. astăzi însă, trebuie să plece la 8 şi jumătate. E nevoie să ajungă în sectorul T 137 înainte de începerea operaţiunii, altfel nu va putea fi schimbat, ca să coincidă cu noua ajustare…

Câinele oftă.

— Asta înseamnă că va trebui să dau de veste…

— Corect! Funcţionarul îşi consultă instrucţiunile. Trebuie să dai de veste la 8 şi un sfert, fix. Ai priceput? 8 şi un sfert. Nu mai târziu…

— Şi ce va aduce vestirea de la 8 şi un sfert, fix?

Funcţionarul deschise cu zgomot cartea de instrucţiuni, examinând coloanele codului.

— va aduce un-Prieten-Cu-Maşina! Ca să-l ducă la slujbă mai devreme! Închise cartea şi-şi încrucişă braţele, aşteptând. În felul ăsta, o să ajungă la birou cu aproape un ceas în avans faţă de ora obişnuită. Ceea ce este vital!

— Vital, murmură câinele. Se întinse pe jos, cu trupul pe jumătate ascuns în cuşcă. Ochii i se închiseră. Vital…

— Hei, trezeşte-te! Totul trebuie făcut exact la timp. Dacă dai de veste prea devreme sau prea târziu…

câinele clătină din cap, somnoros.

— Ştiu, ştiu… Am s-o fac aşa cum trebuie. Aşa cum fac întotdeauna…

 

*

Ed fletcher îşi mai turnă nişte frişcă în cafea. Oftă, apoi se lăsă cu tot corpul pe spătarul scaunului. Înapoia lui, cuptorul ţiuia încetişor, umplând încăperea cu miresme călduţe. Deasupra capului, lumina gălbuie a becului se îndrepta, ca un fascicul, în jos.

— Mai vrei o chiflă? întrebă Ruth.

— Nu, sunt ghiftuit. Ed sorbi din cafea. Dar dacă vrei, ia-o tu!

— Trebuie să plec! Ruth se ridică, descheindu-şi nasturii de la capot. E vremea s-o pornesc spre slujbă…

— Deja?!

— Bine’nţeles, leneş plin de noroc ce eşti! Ce n-aş da să stau şi eu frumos acasă! Porni spre baie, trecându-şi degetele prin părul lung, negru. Aşa e când lucrezi pentru guvern, îţi începi programul devreme…

— dar pleci prea de dimineaţă! protestă Ed. Despături ziarul Chronicle, cercetând din priviri rubrica de sport. Mă rog, îţi doresc o zi plăcută… Să nu mai baţi nici un cuvânt greşit ori cu dublu înţeles!

Uşa de la baie se închise. Ruth îşi scoase capotul şi începu să se îmbrace cu hainele de oraş.

Ed căscă şi privi pendula de deasupra chiuvetei. Avea o groază de timp… Nu era nici măcar ora 8. mai sorbi o dată din cafea, apoi îşi mângâie barba ţepoasă. Trebuia să se radă. Dădu din umeri, leneş. O să-i mai ia zece minute, poate…

Ruth apăru ca o vijelie, în furoul ei de nailon, şi intră în dormitor.

— O să întârzii!

Se agită grăbită de colo-colo, intrând parcă direct în bluză şi fustă, în ciorapi şi în micii ei pantofi albi. Într-un sfârşit, se aplecă şi-l sărută.

— Pa, scumpule! În seara asta, fac eu cumpărăturile!

— La revedere! Ed lăsă deoparte ziarul şi-şi strecură braţul pe după mijlocul nevestei, îmbrăţişând-o plin de afecţiune. Miroşi bine! Ai grijă, să nu flirtezi cu şeful!

Ruth ieşi în fugă pe uşa din faţă, tropăind în josul scărilor. ed auzi ţăcănitul tocurilor pierzându-se de-a lungul trotuarului.

Plecase. Liniştea se aşternu din nou peste casă. Ed rămăsese singur.

Se ridică de pe scaun, împingându-l într-o parte. Porni agale spre camera de baie, unde-şi puse o lamă nouă în aparatul de ras. 8 şi zece… Se spălă pe faţă, frecând-o bine cu cremă şi începu să se bărbierească. Făcu totul fără să se grăbească. Doar avea timp berechet…

 

*

 

funcţionarul se aplecă asupra cadranului rotund al ceasului de buzunar, lingându-şi nervos buzele. Sudoarea îi acoperea fruntea. Cea de-a doua limbă a ceasului indica, rând pe rând, minutele. 8 şi paisprezece… Aproape că sosise momentul.

— Pregăteşte-te! rosti sec Funcţionarul. Se încordă, cu trupul lui micuţ devenit brusc rigid. Încă zece secunde!

— Acum! strigă Funcţionarul.

Nu se întâmplă nimic…

Funcţionarul se răsuci în loc, cu ochii măriţi de spaimă. Din cuşca micuţă ieşea la iveală doar o coadă groasă, neagră.

— ACUM! ţipă, strident, Funcţionarul. Lovi sălbatic, cu piciorul, în fundul îmblănit al animalului. Pentru numele lui Dumnezeu…

Câinele se urni cu greu. Pufni grăbit, răsucindu-se şi ieşind din cuşcă.

— Doamne sfinte!

Încurcat, se repezi până la gard. Aşezat pe labele dinapoi, deschise larg botul şi lansă chemarea:

— Hauuuuuuu…

Privi apoi spre Funcţionar, de parcă ar fi vrut să-şi ceară scuze:

— Te rog să mă ierţi! Nu înţeleg cum de s-a…

Funcţionarul însă privea fix în jos, la cadranul ceasului. O spaimă ca de gheaţă îi înnoda stomacul. Acele arătau ora 8 şi şaisprezece minute…

— Ai dat greş! scrâşni el. Ai dat greş! Traistă de bou mâncată de purici! Ai dat greş!

Câinele se făcu mic şi se întoarse temător la locul lui.

— Am dat greş, zici?

— Ai dat de veste prea târziu! Cu faţa ca de sticlă, Funcţionarul puse ceasul deoparte, încetişor. Ai dat de veste prea târziu! N-o să mai avem nici Un-Prieten-Cu-Maşina. Şi nici nu putem spune ce-o să sosească în loc… Mi-e teamă să văd ce ne va aduce ora 8 şi şaisprezece!

— Să sperăm că va ajunge totuşi la timp în Sectorul T 137…

— Nu va ajunge, hohoti Funcţionarul. Nu va fi acolo la vreme. Am făcut o greşeală. Am dat un curs rău evenimentelor!

 

*

 

Ed tocmai îşi ştergea resturile de cremă de ras de pe faţă, când sunetul înăbuşit al unui lătrat de câine stârni ecouri în liniştea casei.

— La naiba! murmură bărbatul. O să trezească tot cartierul!

Îşi uscă faţa, trăgând între timp cu urechea. Venea cineva?

O vibraţie. Apoi…

Se auzi soneria.

Ed ieşi din camera de baie. Cine-o fi? Să fi uitat Ruth ceva acasă? Îşi trase pe el, în grabă, o cămaşă albă şi deschise uşa de la intrare.

Un tânăr vesel, cu faţa prietenoasă şi energică, se năpusti, plin de fericire, asupra lui.

— Bună dimineaţa, domnule! Îşi scoase pălăria. Îmi pare rău că vă deranjez atât de dimineaţă…

— Ce doriţi?

— Sunt de la Compania Federală de Asigurări pe Viaţă. Am venit la dumneavoastră în privinţa…

Ed se pregăti să închidă uşa.

— Nu-mi trebuie aşa ceva! Mă grăbesc. Trebuie să ajung la slujbă!

— Soţia dumneavoastră spunea că asta e singura oră din zi la care vă pot prinde! Tânărul îşi luă în mână valijoara, deschizând iarăşi, larg, uşa. În mod special mi-a cerut să vin atât de devreme… De obicei, noi nu ne începem munca la ora asta, dar, din moment ce dumneaei m-a solicitat, am făcut o excepţie în cazul de faţă!

— O.K.! oftând plictisit, Ed îl lăsă pe tânăr înăuntru. Poţi să-mi explici metoda dumitale în timp ce mă îmbrac, zise el.

Tânărul deschise capacul valijoarei aşezate pe canapea şi scoase dinăuntru câteva teancuri de broşuri şi pliante ilustrate.

— Aş dori să vă arăt câteva dintre cifrele astea, dacă-mi permiteţi… Este de mare importanţă pentru dumneavoastră şi pentru familie să…

Ed se trezi că ia loc şi că parcurge cu privirea broşurile.

Încheie o poliţă de asigurare pe viaţă de zece mii de dolari, apoi îl conduse pe tânăr la ieșire. Se uită la ceas. Aproape 9 şi jumătate!

— Drace!

Avea să întârzie la slujbă… Termină de făcut nodul la cravată, îşi înhăţă în drum haina, stinse cuptorul şi luminile, apoi fugi pe uşă afară.

În timp ce se grăbea către staţia de autobuz, înjură în gând. De ce-a trebuit să vină smucitul ăla, chiar când se pregătea el să plece de-acasă?!

Ed oftă adânc. Nici vorbă să spui ce consecinţe va avea întârzierea la birou… Nu va ajunge acolo mai devreme de ora 10. Începu să fie pregătit pentru ceva. Ceva rău… Era ziua nepotrivită ca să întârzie.

De n-ar fi venit agentul ăla de asigurări…

Ed sări din autobuz cu un cvartal înainte de biroul său. Porni pe jos, cu paşi repezi. Uriaşul orologiu de pe faţada bijuteriei Stone îi spuse că e aproape ora 10.

Inima i se strânse. Bătrânul Douglas avea să-i tragă un perdaf… Parcă şi vedea totul: Douglas, pufnind şi trosnind, fluturându-i pe dinainte degetul lui gros; domnişoara Evans, zâmbindu-i de dinapoia maşinii de scris; Jackie, curierul, rânjind şi chicotind; Earl Hendricks; Joe şi Tom; Mary cea cu ochi negri, pieptul plin şi gene lungi. Cu toţii făcând glume pe socoteala lui, pentru tot restul zilei…

Ajunse la intersecţie şi se opri la semafor. De cealaltă parte a străzii, se înălţa uriaşa clădire din beton alb, impunătoarea columnă din oţel şi ciment, grinzi metalice şi ferestre de sticlă — locul unde se afla biroul său. Ed se înfioră. Ar putea să spună că s-a defectat ascensorul. Undeva, între etajele doi şi trei…

Semaforul îşi schimbă culoarea. Nimeni altcineva nu mai traversa. Ed trecu strada de unul singur. Puse piciorul pe bordura trotuarului.

Şi se opri, încremenit locului…

Soarele se ştersese de pe cer. Cu o clipă mai înainte, încă îşi trimitea razele peste pământ. Apoi dispăruse. Ed privi repede în sus. Nori cenuşii se învolburau deasupra capului său. Atât. Nori cenuşii, fără formă. Nimic altceva. Şi un abur dens, ameninţător, care făcea să tremure şi să pălească orice lucru. Simţi cum îl cuprind fiorii. Ce voia să fie asta?

Înaintă grijuliu, orbecăind prin ceaţă. Era linişte. Nici un sunet, nimic — nici măcar cele produse de circulaţie. Ed privi frenetic în jur, încercând să zărească ceva prin vârtejurile de ceaţă. Nu văzu nimic. Nici oameni, nici maşini, nici soare… Nimic.

Clădirea în care se afla biroul se desluşea în faţa lui, fantomatică. Era de o culoare cenuşie, greu de distins. Ed întinse mâna, nesigur…

O porţiune a clădirii căzu. Curse asemenea unei ploi, într-un torent de particule. Ca nisipul. Ed rămase prostit, cu gura căscată. O cascadă de sfărâmături cenuşii i se împrăştie în jurul picioarelor. Iar acolo unde el atinsese clădirea, se căsca acum o cavitate zimţată — o prăpastie urâtă, distrugând betonul…

Năucit, îşi croi drum spre treptele de la intrare. Le urcă. Treptele îi cedară sub tălpi. Picioarele i se afundară. Înota cu greu printre nisipuri mişcătoare — materie şubredă, putrezită, care se rupea sub greutatea lui.

Ajunse în hol. Încăperea era ştearsă şi întunecată. Luminile din tavan licăreau slab în semiîntuneric. Un giulgiu nepământean părea să atârne deasupra tuturor lucrurilor.

Ed cercetă, pe ascuns, debitul de tutun din colţ. Vânzătorul şedea liniştit, rezemându-se de tejghea, cu o scobitoare între dinţi şi cu o expresie absentă pe chip. Un chip de culoare cenuşie. Era în întregime gri.

— Hei! rosti răguşit Ed. Ce se întâmplă aici?

Vânzătorul nu răspunse. Ed întinse mâna în direcţia lui. Degeteele atinseră braţul cenuşiu al omului — şi trecură prin el!

— Doamne Dumnezeule! răcni Ed.

Braţul tutungiului se fărâmiţă. Căzu pe podeaua holului, dezintegrându-se într-o multitudine de fragmente. Bucăţi de fibră cenuşie. Ca pulberea. Judecata lui Ed se clătină.

— Ajutor! strigă el, recăpătându-şi glasul.

Nici un răspuns. Privi în jur. Ici şi colo, se înălţau câteva forme: un bărbat care-şi citea ziarul, două femei în aşteptarea liftului…

Ed se apropie de bărbat. Întinse mâna şi-l atinse.

Omul se prăbuşi cu încetineală. Se transformă într-un muşuroi, o grămăjoară de cenuşă gri. Deveni pulbere. Particule. Cele două femei, şi ele, se risipiră în clipa când le atinse. Aşa, pe tăcute. Nu se auzi nici un zgomot în timp ce se dezintegrau.

Ed descoperi scara interioară. Se agăţă de balustradă şi urcă. Treptele se prăbuşiră sub greutatea lui. O luă la fugă. În urmă rămase o cărare întreruptă — contururile paşilor săi, clar vizibile în beton. Nori de cenuşă se înălţau în jur, în vreme ce ajungea la etajul al doilea.

Privi încordat de-a lungul coridorului cufundat în tăcere. Văzu doar alţi nori de cenuşă. Nu auzi nici un sunet. Peste tot, numai întuneric — rotocoale de beznă.

Clătinându-se nesigur, urcă la etajul al treilea. Odată, pantoful lui străbătu complet treapta. Timp de o secundă care-i provocă greaţă, spânzură, balansându-se, deasupra unei găuri căscate spre un neant fără fund.

Reuşi să se caţere la loc şi se trezi în faţa propriului său birou: DOUGLAS & BLAKE, PROPRIETĂŢI IMOBILIARE.

Holul era slab luminat, întunecat de norii de cenuşă. Becurile de deasupra capului clipeau intermitent. Ed întinse mâna după clanţă. Aceasta-i cedă între degete. O aruncă şi-şi înfipse unghiile în uşă.

Domnişoara Evans şedea la maşina de scris, cu degetele odihnindu-i-se pe clape. Nu se mişca. Era cenuşie toată: părul, pielea, hainele. Complet lipsită de culoare. Ed o atinse. Degetele lui trecură prin umărul femeii, stârnind un nor de solzi uscaţi.

Se dădu înapoi, îngreţoşat.

Merse mai departe. Împinse un birou. Acesta se prăvăli, într-un nor de colb putred. Lângă frigider, cu o ceaşcă de cafea în mână, stătea în picioare Earl Hendricks. Părea o statuie gri, nemişcată. Nimic nu se clintea. Nu se auzea nici un sunet. Nu exista nici o urmă de viaţă… întregul birou era doar o pulbere cenuşie — fără viaţă ori mişcare.

Ed se trezi din nou pe coridor. Dădu din cap, uluit. Ce însemna asta? Era pe cale să-şi piardă minţile? Era…?

Un zgomot.

Ed se întoarse, scrutând atent ceaţa gri. O creatură se apropia de el, cu mers grăbit. Un om — un om într-o robă albă… În spatele lui, veneau alţii. Oameni în alb, purtând tot soiul de echipamente. Trăgeau după ei nişte maşinării complicate.

— Hei! icni stins Ed.

Oamenii se opriră. Gurile li se deschiseră… ochii li se holbară…

— ia uitaţi-vă!

— Ceva s-a defectat!

— mai e unul încărcat.

— Aduceţi dezenergizatorul!

— Nu putem întreprinde nimic, până nu…

Oamenii veniră spre Ed, înconjurându-l. Unul dintre ei scoase un furtun lung, cu un soi de duză la capăt. Fu adus un cărucior pe roţi. Se strigară cu repeziciune comenzi…

Ed se smulse din starea de paralizie. Frica îl copleşi. Panica. Se întâmpla ceva monstruos. Trebuia să iasă de-acolo. Să-i prevină pe oameni. Să dispară din acel loc!

Se întoarse şi o luă la fugă pe scări. Treptele se prăbuşiră sub greutatea lui. Căzu cam o jumătate de etaj, rostogolindu-se prin mormane de cenuşă uscată. Reuşi să se ridice şi să pornească în goană spre parter.

Holul era ascuns sub nori de pulbere gri. Se năpusti orbeşte către ușă. În urma lui, oamenii înveşmântaţi în alb se apropiau, cărându-şi echipamentul şi strigând unul la altul, grăbindu-se să-l ajungă.

Ed ieşi în stradă. În spate, clădirea cu birouri undui şi se încovoie, lăsându-se sub propria-i greutate, năruindu-se într-o parte, stârnind torente de cenuşă. Nori gri se zvârcoliră în jurul lui. Cu mâinile întinse, bâjbâi în timp ce traversa strada. Ajunse pe bordura trotuarului de pe partea opusă.

Şi-atunci…

Soarele apăru din nou. Lumina galbenă, caldă, curse peste el. Maşinile claxonară. Semafoarele îşi schimbară culoarea. din toate părţile, bărbaţi şi femei purtând haine de primăvară, în culori vii, se îmbulzeau împingându-se unii pe alţii — cumpărători, un poliţist îmbrăcat în albastru, comis-voiajori cu valijoare… Magazine, ferestre, firme… maşini zgomotoase, circulând în ambele sensuri…

Iar  deasupra, peste toate acestea, tronau soarele strălucitor şi cerul albastru, familiar…

Ed se opri să-şi tragă răsuflarea. Se întoarse şi privi înapoi, în direcţia de unde venise. Peste drum se afla clădirea unde-şi avea biroul — şi care arrăta la fel ca întotdeauna. Solidă şi clară. Beton, şi sticlă, şi oţel…

Făcu un pas înapoi şi se izbi de un trecător grăbit.

— Hei, bodogăni omul. Cască ochii!

— Scuzaţi-mă!

Ed scutură din cap, încercând să-şi pună ordine în gânduri. Aşadar… Din locul în care se afla, clădirea arăta la fel ca întotdeauna — uriaşă, solemnă şi trainică, înălţându-se impunătoare de cealaltă parte a străzii.

Şi totuşi, cu un minut în urmă…

Poate că-şi ieşise din minţi. Văzuse blocul transformându-se în pulbere. Blocul — şi oamenii. Toţi, deveniţi nişte nori cenuşii de praf. Iar oamenii în alb… îl urmăriseră. Oameni în robe albe, strigând tot felul de comenzi, împingând pe rotile echipamente complicate…

Cu siguranţă, înnebunise. Nu exista altă explicaţie.

Ezitând, ed se întoarse şi o porni împleticit de-a lungul trotuarului, cu mintea răvăşită. Se mişca orbeşte, fără ţel, pierdut într-un abur de confuzie şi spaimă.

 

*

Funcţionarul fu adus în camerele de la cel mai înalt nivel Administrativ şi anunţat să aştepte.

Se plimba înainte şi înapoi, nervos, strângându-şi şi răsucindu-şi mâinile la piept, într-o izbucnire de teamă. Îşi scoase ochelarii şi-i şterse cu gesturi tremurate.

Doamne! Numai necazuri şi supărări… Şi nu era vina lui. Totuşi, el avea să fie condamnat. Căci era sarcina lui să-l scoale cu forţa din pat pe Vestitor şi să-l oblige să urmeze instrucţiunile. Dar mizerabilul ăla, colcăind de purici, se culcase la loc — iar el urma să răspundă pentru asta!

Uşile se deschiseră.

— În regulă, murmură o voce preocupată. O voce obosită, împovărată de griji. Funcţionarul tremură. Înaintă încet, în timp ce sudoarea îi picura în josul gâtului, pe sub gulerul de celuloid.

Bătrânul ridică privirea, lăsând deoparte cartea. Îl cercetă pe Funcţionar cu calm; ochii lui, de un albastru şters, erau blânzi — o blândeţe adâncă, ancestrală, ce-l făcu pe Funcţionar să tremure încă şi mai tare. Îşi scoase batista şi-şi tamponă fruntea.

— Înţeleg că s-a produs o eroare, murmură Bătrânul. În legătură cu sectorul T 137 şi cu un element aparţinând unei zone alăturate.

— Întocmai! Vocea Funcţionarului era ştearsă şi răguşită. Foarte neplăcut!

— Ce s-a întâmplat, de fapt?

— Am început de dimineaţă, cu instrucţiunile. Materialul referitor la T 137 a avut, desigur, deplină prioritate. L-am înştiinţat pe Vestitorul din zona mea că se cere o vestire la ora 8 şi cincisprezece minute

— A înţeles Vestitorul urgenţa acestei cereri?

— Da, domnule! Funcţionarul ezită. Apoi însă…

funcţionarul avu o strâmbătură jalnică.

— În timp ce stăteam întors cu spatele, Vestitorul s-a băgat la loc în cuşcă şi a adormit. Eu eram ocupat să cronometrez timpul, după ceas. Am anunţat momentul cu glas tare — dar n-am primit nici un răspuns.

— Ai strigat la ora 8 şi cincisprezece, fix?

— Da, domnule! Fix la 8 şi cincisprezece. Dar Vestitorul adormise. Când am reuşit să-l trezesc, era deja 8 şi şaisprezece. A dat vestea, dar, în loc de Un-Prieten-Cu-Maşină, a apărut un Agent-De-Asigurări-Pe-Viaţă. Chipul Funcţionarului se strâmbă cu dezgust. Agentul a reţinut elementul până aproape de 9,30. acesta este motivul pentru care a ajuns mai târziu la serviciu, în loc să ajungă mai devreme…

Pentru o clipă, Bătrânul rămase tăcut.

— Deci elementul nu se afla în Sectorul T 137 când a început ajustarea…

— Nu! A ajuns pe la ora 10.

— Exact în toiul operaţiunii!

Bătrânul se ridică în picioare şi începu să se plimbe încetişor de colo-colo, cu faţa încruntată şi mâinile la spate. Tunica lungă îi flutura în urmă.

— O problemă serioasă… În timpul ajustării unui sector, toate elementele având legătură cu acesta şi aflate în alte sectoare trebuie incluse în zona de ajustare. Altfel, orientările lor rămân pe dinafară. Când elementul în discuţie a pătruns în interiorul lui T 137, ajustarea începuse de 50 de minute. Elementul a întâlnit sectorul în stadiul său cel mai dezenergizat. A hoinărit prin zonă, până când s-a întâlnit cu una dintre echipele de ajustare.

— L-au prins?

— Din nefericire, nu. A fugit, ieşind din sector, într-o zonă corespunzător energizată.

— Şi-atunci… atunci, ce facem?

Bătrânul se opri din mers, cu o expresie aspră pe chipul ridat. Îşi trecu cu greutate mâna prin părul alb şi lung.

— Nu ştim. Am pierdut contactul cu el. Desigur, îl vom restabili în curând. Pentru moment însă, ne-a scăpat de sub control.

— Şi ce-aveţi de gând să faceţi?

— Trebuie contactat şi luat sub control. Trebuie adus aici, sus. Altă soluţie nu există.

— Aici, sus?!

— E prea târziu ca să-l dezenergizăm. Până în momentul când va fi recuperat, le va fi spus deja şi celorlalţi. Iar a-i şterge memoria, ar complica doar lucrurile. Metodele moderne nu vor fi de-ajuns. Trebuie să rezolv eu însumi această problemă…

— Sper că va fi localizat repede, zise Funcţionarul.

— Va fi! Toţi Paznicii sunt alertaţi. Toţi Paznicii şi toţi Vestitorii… Ochii Bătrânului avură un licăr ca o scânteie. Chiar şi Funcţionarii, deşi ezităm să ne bazăm pe ei.

Funcţionarul roşi.

— O să fiu mulţumit când afacerea asta va lua sfârşit, murmură el.

 

*

 

Ruth coborî grăbită scările şi ieşi în stradă, sub soarele fierbinte al amiezii. Îşi aprinse o ţigară şi-o porni cu paşi repezi de-a lungul trotuarului, în vreme ce sânii mici i se ridicau şi coborau de fiecare dată când respira aerul primăvăratic.

— Ruth!

În urma ei păşea Ed.

— Ed! bâigui ea, întorcându-se uimită.

— vino! O înşfăcă de braţ, trăgând-o după el. Să nu stăm aici!

— Dar ce s-a…

— Am să-ţi povestesc mai târziu. Faţa lui era palidă şi încruntată. Hai să mergem într-un loc unde să putem sta de vorbă. Singuri…

— Tocmai mă duceam să iau masa la Louie’s. Putem vorbi acolo. Grăbi mersul, cu răsuflarea întretăiată. Ce e? Ce s-a întâmplat? Arăţi atât de ciudat… Şi de ce nu eşti la slujbă? Te-au… te-au concediat?

Traversară strada şi intrară într-un mic restaurant. bărbaţi şi femei roiau prin jur, aşteptând să-şi ia prânzul. Ed găsi o masă izolată, într-un colţ, în fundul încăperii.

— Aici! Se lăsă să cadă în scaun. Aici e bine!

Ruth se strecură şi ea în scaunul din faţă.

Ed ceru o ceaşcă de cafea. Ruth comandă salată şi o porţie de ţipar prăjit, cu smântână, cafea şi plăcintă cu piersici. Tăcut, Ed o urmări cum mănâncă; chipul lui păstra în continuare aceeaşi expresie întunecată şi prost dispusă.

— Te rog să-mi spui! îl imploră Ruth.

— Vrei, într-adevăr, să ştii?

— Bineînţeles că vreau! Puse mâna ei mică, temătoare, peste a lui. Doar sunt nevasta ta!…

— Ceva s-a întâmplat astăzi. Mai precis, azi-dimineaţă. Am întârziat la lucru. Un afurisit de agent de asigurări a trecut pe la noi, pe-acasă, şi m-a ţinut de vorbă. Drept pentru care am întârziat cu jumătate de oră.

Ruth îşi ţinu respiraţia.

— Şi Douglas te-a concediat…

— Nu! Cu mişcări domoale, Ed rupse un şerveţel în bucăţi. Îndesă fragmentele de hârtie într-un pahar cu apă pe jumătate gol. Apoi continuă: Eram îngrijorat ca dracu’! am coborât din autobuz şi-am fugit în josul străzii. Am observat totul în clipa când am pus piciorul pe bordura trotuarului din faţa biroului.

— Ai observat? Ce?

Ed îi povesti. Întreaga afacere. Totul.

Când termină, ruth se rezemă de spătar, cu faţa golită de sânge şi cu mâinile tremurânde.

— Înţeleg, murmură ea. Nu e de mirare că eşti tulburat. Bău o înghiţitură de cafea, iar când puse ceaşca la loc, aceasta zăngăni pe farfurioară. Ce lucru îngrozitor!

Ed se aplecă, încordat, spre nevastă-sa.

— Ruth, crezi că sunt pe cale să înnebunesc?

Buzele roşii ale lui Ruth se strâmbară.

— Nu ştiu ce să spun. Totul e atât de straniu…

— mda… Straniu e doar cu greu cuvântul potrivit. I-am străpuns pe toţi cu mâna, înţelegi? Ca şi cum ar fi fost făcuţi din lut. Lut vechi, uscat. Pulbere… Figuri din pulbere… Ed îşi aprinse o ţigară din pachetul lui Ruth. Când am scăpat de indivizii ăia, m-am uitat înapoi, şi ce-am văzut? Clădirea era acolo. Exact la fel, ca de obicei…

— Ţi-era frică să nu urle domnul Douglas la tine, aşa e?

— Evident. Mi-era teamă şi mă simţeam vinovat… Ochii lui Ed avură o sclipire bruscă. Aaa, ştiu la ce te gândeşti. Că am întârziat şi că n-am putut să mai dau ochii cu el. Aşa încât am avut un fel de criză psihică de apărare. M-am retras din realitate… Strivi restul de ţigară, cu un gest violent. Ruth, de-atunci tot rătăcesc prin oraş. De două ore şi jumătate… Sigur că mi-e frică. Mi-e al naibii de frică să mă duc înapoi!

— Te temi de Douglas?

— Nu. De oamenii în alb! Ed ridică din umeri. Dumnezeule! Mă vânau, pricepi? Cu afurisitele lor de furtune şi cu… cu tot echipamentul.

Ruth tăcea. În cele din urmă, ridică privirile către soţul ei, cu ochii negri, strălucitori.

— Trebuie să te duci înapoi, Ed!

— Înapoi? De ce?

— Ca să demonstrezi că totul e în regulă! Mâna lui Ruth o apăsă iarăşi pe a lui. Trebuie s-o faci, Ed! Trebuie să te duci înapoi şi să înfrunţi bărbăteşte totul! Să-ţi demonstrezi ţie însuţi că nu e nimic de care să te temi…

— La naiba! După tot ce-am văzut? Ascultă, Ruth, am fost martor când ţesătura realităţii s-a sfâşiat. Am zărit ce se află… dincolo de ea. Dedesubt. Am văzut ce se află în realitate acolo. Şi nu vreau să mă întorc. Nu vreau să mă întorc! Nu vreau să mai dau peste oamenii de lut. Niciodată! Pricepi?

Ochii lui Ruth îl fixau încordaţi.

— O să merg şi eu cu tine acolo, zise ea.

— Pentru numele lui Dumnezeu…

— Pentru binele tău. Pentru sănătatea ta psihică. Numai aşa vei putea şti adevărul! Ruth se ridică brusc în picioare, punându-şi haina pe umeri. Haide, Ed… O să merg cu tine. O să te însoţesc chiar până în biroul domnului Douglas!

— Crezi că mi-am pierdut memoria? Că refuz să merg? Că nu sunt în stare să dau ochii cu şeful? Vocea lui era joasă şi cu accente nefireşti. Spune, asta crezi?

Ruth îşi croia deja drum spre casa localului.

— Vino, şi-ai să vezi! Totul va fi la locul lui. Aşa cum a fost dintotdeauna…

— O.K., zise Ed. Porni după ea, fără să se grăbească. Ne întoarcem acolo — şi-o să ne convingem, atunci, cine are dreptate…

Traversară strada împreună, Ruth ţinându-se strâns de braţul  lui Ed. Clădirea se înălţa dinaintea lor — o structură impozantă din beton, metal şi sticlă.

— Iat-o, zise Ruth. Am avut dreptate?

Foarte bine, aşa era… Uriaşul zgârie-nori se avânta către cer, drept şi solid, strălucind în soarele de început de amiază, cu ferestrele aruncând reflexe orbitoare.

Ed şi Ruth puseră piciorul pe bordura trotuarului. Ed se încordă, cu trupul ţeapăn. Deveni crispat, în timp ce atingea caldarâmul cu talpa. Acum…

Nu se întâmplă însă nimic. Zgomotele străzii continuară; maşini şi pietoni treceau în grabă; un puşti vindea ziare. Erau acolo toate sunetele, toate mirosurile şi zgomotele unui oraş aflat în miezul zilei. Iar deasupra, domneau soarele şi cerul albastru, luminos.

— Vezi? spuse Ruth. Am avut dreptate!

Urcară treptele de la intrare şi pătrunseră în hol. La ghişeul de tutun, vânzătorul stătea tolănit, cu braţele încrucişate şi asculta un meci de fotbal.

— Sal’tare, domnu’ Fletcher! îi strigă el lui Ed. Faţa îi era luminată de o expresie jovială. Cine-i doamna? Soţia dumitale ştie despre toate astea?

Ed râse, uşor nesigur. Trecură mai departe, spre ascensor. În faţa acestuia se aflau patru sau cinci oameni. Erau cu toţii bărbaţi de vârstă mijlocie, bine îmbrăcaţi, aşteptând — grupaţi şi plini de nerăbdare — sosirea cabinei.

— Ura, Fletcher! zise unul dintre ei. Unde-ai fost azi-dimineaţă? Douglas răcneşte de-atunci cât îl ţine gura…

— Bună, Earl, murmură Ed. Se agăţă de braţul lui Ruth. Ştii, nu m-am simţit prea bine…

Sosi liftul. Intrară. Cabina începu să urce.

— Ura, Ed! zise însoţitorul, cine-i fata asta arătoasă? De ce nu ne-o prezinţi şi nouă?

Ed zâmbi maşinal:

— E soţia mea…

Liftul se opri la etajul al treilea. Ed şi Ruth ieşiră din cabină, îndreptându-se către uşa de sticlă purtând inscripţia: DOUGLAS & BLAKE, PROPRIETĂŢI IMOBILIARE.

Ed se opri suflând din greu.

— Stai! Îşi trecu limba peste buzele uscate. Eu…

Ruth aşteptă, calmă, ca Ed să-şi şteargă fruntea şi gâtul cu batista.

— Acum e-n ordine?

— Mda! Ed o luă înainte. Deschise uşa de sticlă. Domnişoara Evans ridică privirea spre el, încetând să bată la maşină.

— Ed Fletcher! Pe unde-ai umblat, pentru numele lui Dumnezeu?

— Am fost bolnav. Bună, tom!

Tom se opri şi el din lucru.

— Bine-ai venit, Ed. Ia zi, Douglas ţipă după scalpul tău. Unde-ai fost până acum?

— Ştiu, ştiu… Cu gesturi obosite, Ed se întoarse spre Ruth. Cred că ar fi mai bine să intru şi să înfrunt scandalul.

Femeia îl strânse de braţ.

— O să fie totul bine, ştiu asta. Zâmbi, scoţând în evidenţă fulgerul unui şir de dinţi albi şi sclipirea unor buze roşii. Ne-am înţeles? Dacă ai nevoie de mine, cheamă-mă!

— Aşa o să fac. O sărută uşor pe gură. Mulţumesc, iubito! Habar n-am ce dracu’                s-a-ntâmplat cu mine. Dar acum cred că totul s-a terminat…

— Uită totul. Te pup!

Ruth se strecură afară din birou, închizând uşa în urmă. Ed o auzi cum aleargă pe coridor, înspre lift.

— Frumuşică fată! exclamă Jackie, admirativ.

— Mda, încuviinţă Ed, strângându-şi nodul de la cravată. Cu un aer nefericit, se îndreptă spre biroul despărţitor, încercând să-şi regăsească forţa interioară. Parcă-l şi vedea pe Douglas — cu ţăcălia deasă, roşcovană, cu vocea ca de taur, cu chipul schimonosit de furie…

Ed se opri brusc, la intrarea în biroul despărţitor. Dintr-odată, încremeni. Biroul despărţitor era… schimbat.

Simţi cum i se zbârleşte părul de pe ceafă. O spaimă ca de gheaţă îl înhăţă, împiedicându-l să respire. Încăperea era alta. Întoarse capul, încetişor, cuprinzând cu privirea birourile, scaunele, fişetele, tablourile…

Peste tot, schimbări. Mici schimbări… Subtile… Ed închise ochii, apoi îi deschise iarăşi, cât putu de încet. Îl cuprinse un sentiment de alertă — respiraţia i se acceleră, pulsul îi crescu. Da, bineînţeles, totul se schimbase. Nu exista nici o îndoială în privinţa asta…

— S-a întâmplat ceva, Ed? întrebă Tom. Toţi ceilalţi îşi întrerupseseră lucrul şi-l urmăreau curioşi.

Ed nu răspunse. Intră cu paşi lenţi în biroul despărţitor. Încăperea fusese transformată. Era sigur de asta. Obiectele fuseseră modificate. Rearanjate. Nimic evident — nimic palpabil, pe care să-l poţi arăta cu mâna. Şi totuşi, el ştia că aşa era…

Joe Kent îi ieşi în întâmpinare, uşor neliniştit.

— Ce s-a întâmplat, Ed? Arăţi ca un sălbatic. E ceva care…?

ed îl studie din priviri pe Joe. Era diferit. În nici un caz, acelaşi. Oare din ce cauză?

Faţa! Faţa lui Joe era acum mai plină. Iar cămaşa cu care era îmbrăcat avea dungi albastre. Or, Joe nu purta niciodată cămăşi cu dungi albastre. Ed examină, tot din priviri, biroul lui Joe. Văzu diverse acte şi facturi. Nimic neobişnuit. Atât doar că fusese aşezat… mult mai la dreapta! Şi era mai mare… În nici un caz, acelaşi birou.

Tabloul de pe perete… Reprezenta o scenă cu totul diferită. Iar lucrurile de deasupra fişetului — unele erau noi, altele dispăruseră.

Ed privi înapoi, prin uşa deschisă. Dacă se gândea mai bine, părul domnişoarei Evans era diferit — coafat altfel decât de obicei. Şi era mai deschis la culoare…

La fel şi Mary, ce-şi pilea unghiile în apropiere de fereastră — arăta mai înaltă şi mai plinuţă. Poşeta ei, aşezată pe birou, dinainte… o poşetă roşie, cu împletituri de aceeaşi culoare…

— Ai avut… întotdeauna această poşetă? întrebă Ed.

Mary ridică privirea.

— Poftim?

— Poşeta asta… Ai avut-o întotdeauna?

Mary izbucni în râs. Îşi netezi ruşinoasă fusta în jurul coapselor bine făcute, în timp ce genele ei lungi se zbăteau cu modestie.

— De ce, domn’ Fletcher? Ce vreţi să ziceţi?

Ed bătu în retragere. El ştia, chiar dacă ea nu. Fusese refăcută… Schimbată… Poşeta, hainele, figura — tot ceea ce avea legătură cu persoana ei. Nimeni dintre cei de faţă nu ştia. Doar el. Gândurile i se învârteau nebuneşte. Cu toţii fuseseră schimbaţi. Erau, cu toţii, diferiţi. Fuseseră remodelaţi, transformaţi… Subtil — dar urmele erau acolo, vizibile.

Coșul de hârtii… Era mai mic decât cel dinainte. Jaluzelele geamurilor… erau albe, nu crem. Tapetul de pe pereți nu mai avea același desen. Întrerupătoarele de lumină…

Schimbări subtile, nesfârșite.

Ed se înapoie în biroul despărțitor. Ridică mâna și ciocăni în ușa lui Douglas.

— Intră!

Ed apăsă pe clanță, apoi rămase în pragul ușii. Nathan Douglas ridică privirea, nerăbdător.

— Domnule Douglas…, începu Ed să spună. Intră în cameră, cu pași nesiguri — și se opri.

Douglas, nici el, nu mai era același. Absolut deloc. Întreaga încăpere se schimbase: carpetele, draperiile… Biroul era acum din stejar, nu din mahon. Și Douglas însuși…

Douglas era mai tânăr, mai zvelt. Părul — castaniu. Pielea nu mai arăta atât de roșie. Fața-i era mai netedă, fără riduri. Bărbia — remodelată. Iar ochii — verzi, în loc de negri. Era cu totul alt om… Și totuși, Douglas — unul diferit însă. O nouă versiune!

— Ce este? întrebă Douglas, nerăbdător. Aa, iată-te, în sfârșit, Fletcher! Unde-ai fost azi-dimineață?!

Ed se dădu înapoi. Repede…

Trânti ușa și traversă grăbit biroul despărțitor. Tom și domnișoara Evans ridicară nasul din hârtii, privindu-l uimiți. Ed trecu pe lângă ei și, cu o smucitură, deschise ușa de la hol.

— Hei, strigă Tom. Ce…?

Ed porni precipitat de-a lungul coridorului, cu groaza tresăltându-i în adâncul inimii. Trebuia să se grăbească! Fiindcă văzuse. Nu mai avea timp. Ajunse la lift și apăsă în neștire pe buton.

Nu mai era timp…

Alergă în direcția scărilor și începu să coboare. Ajunse la etajul doi. Spaima lui crescu. Totul era o chestiune de secunde.

Secunde!

Telefonul public… Ed se năpusti în cabină. Închise ușa, trântind-o în urma lui. Cu gesturi violente, aruncă în fanta aparatului o fisă și formă numărul. Trebuia să sune la poliție! Ținu receptorul la ureche, în vreme ce inima i se zbătea nebunește.

Să-i prevină. Despre schimbări. Cineva modifica realitatea, alterând-o. Avusese dreptate. Oamenii înveșmântați în alb… cu echipamentul lor… plimbându-se prin clădire…

— Alo! strigă Ed, cu voce răgușită. Niciun răspuns. Nici un bâzâit. Nimic.

Ed privi ca un nebun prin ușa cabinei. Și se plecă, învins. Încet, foarte încet, așeză receptorul în furcă.

Nu se mai afla la etajul al doilea. Cabina telefonului se ridica, lăsând în urmă palierul, ducându-l cu ea, tot mai repede și mai repede… Se înălța, nivel după nivel, mișcându-se cu repeziciune, în tăcere.

Apoi cabina trecu prin acoperișul blocului și ieși în plină lumină a soarelui. Viteza ei începu să crească. Dedesubt, pământul începu să se îndepărteze. Cu fiecare clipă, clădirile și străzile deveneau tot mai mici. Departe, sub el, pete minuscule se scurgeau în grabă — oameni și mașini, ale căror dimensiuni scădeau văzând cu ochii.

Un strat de nori de interpuse între cabina telefonică și pământ. Ed închise ochii, înnebunit de spaimă. Se agăță cu disperare de mânerele ușii.

Acum, cabina urca din ce în ce mai repede. Undeva, jos, mult dedesubt, pământul abia se mai vedea.

Ed privi înspăimântat spre cer. Unde? Încotro mergea? Unde-l ducea cabina?

Stătea ținându-se strâns de mânerele ușii, așteptând…

 

*

 

Funcționarul dădu din cap, concis.

— În regulă, el e. Elementul în discuție.

Ed Fletcher privi în jur. Se afla într-o încăpere uriașă. Marginile acesteia se pierdeau în niște umbre neclare. În fața lui, în picioare, un bărbat cu niște hârtii și niște registre sub braț îl cerceta printr-o pereche de ochelari cu ramă de oțel. Era un omuleț nervos, cu privire ageră, purtând guler de plastic, un costum bleu-jandarm, vestă și ceas cu lanț. În picioare avea niște pantofi negri, lucioși.

Și, în spatele lui…

Un bătrân ședea liniștit, într-un imens fotoliu nou. Îl urmărea pe Fletcher calm, cu ochii lui albaștri, blânzi și obosiți. Un fior ciudat îl străbătu pe Ed. Nu era frică; mai curând o vibrație răsunându-i prin oase — un sentiment adânc de uimire amestecată cu fascinație.

— Unde… ce este locul acesta? întrebă el, cu glas stins. Încă se simțea amețit, după rapida lui ascensiune.

— Fără întrebări! pufni supărat omulețul cel nervos, ciocănind cu creionul în cărțile de sub braț. Te afli aici ca să răspunzi, nu ca să pui întrebări!

Bătrânul se mișcă abia perceptibil. Ridică o mână.

— Voi vorbi eu cu elementul, singur, spuse el. Avea o voce joasă care vibra și bubuia prin încăpere. Din nou, valul de venerație uimită îl străbătu pe Ed.

— Singur? Omulețul se dădu înapoi, strângându-și în brațe cărțile și hârtiile. Da, desigur… Îi aruncă lui Ed Fletcher o privire ostilă. Sunt mulțumit că, în cele din urmă, a fost reținut. Atâta trudă și necaz doar pentru…

Dispăru printr-o ușă, care se închise neauzit în urma lui. Ed și Bătrânul rămaseră singuri.

— Te rog să iei loc, zise Bătrânul.

Ed găsi un scaun. Se așeză neîndemânatic, cu gesturi precipitate. Își scoase țigările, apoi le vârî la loc.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Bătrânul.

— Tocmai am început să înțeleg.

— Ce să înțelegi?

— Că sunt mort.

Bătrânul zâmbi ușor.

— Mort? Nu, nu ești mort. Ești doar…în vizită. Un eveniment neobișnuit, dar cerut de împrejurări. Se aplecă în direcția lui Ed. Domnule Fletcher, te-ai vârât singur în așa ceva.

— Mda, fu de acord Ed. Aș vrea să știu despre ce e vorba. Și cum s-a întâmplat…

— N-a fost vina noastră. Ești victima unei erori funcționărești. S-a făcut o greșeală — nu de către dumneata. Dar care te privește.

— Ce greșeală? Ed își masă fruntea, obosit. Eu… eu am dat peste ceva. Am văzut totul. Ceea ce nu era de așteptat să văd…

Bătrânul aprobă din cap.

— Întocmai. Ai văzut ceva ce nu era de așteptat să vezi — ceva despre care puține elemente știu, darmite să mai fie și martore.

Elemente?!

— Un termen oficial. Să trecem peste el. S-a făcut, deci, o greșeală, dar sperăm s-o rectificăm. Speranța mea este că vom…

— Oamenii aceia, îl întrerupse Ed. Mormane de cenușă uscată… Gri… Ca și cum ar fi fost morți. Numai că era pretutindeni: pe scări, pe pereți, pe podea… niciun fel de culoare a vieții.

— Acel Sector fusese temporar dezenergizat. În acest fel, ajustorii puteau să intre și să efectueze schimbările.

— Schimbările… Ed dădu din cap. E-adevărat, când m-am întors, mai târziu totul era iarăși viu. Dar nu în același mod. Arăta în întregime diferit.

— Ajustarea a fost finalizată până la ora prânzului. Echipa și-a terminat treaba și a re-energizat Sectorul.

— Înțeleg, murmură Ed.

— Dumneata trebuia să te afli în interiorul Sectorului, când a început ajustarea. Din pricina unei erori, n-ai fost acolo la vreme. Ai ajuns exact în toiul operațiunii. Ai fugit, iar când te-ai întors totul se terminase. Dar ai văzut cele întâmplate — și n-ar fi trebuit. Dimpotrivă, în loc să fii martor, ar fi trebuit să constitui o parte a procesului de ajustare. Ca și ceilalți, trebuia să fii supus anumitor schimbări.

Sudoarea acoperi fruntea lui Ed Fletcher. Și-o șterse. Stomacul i se strânse. Făcu un efort uriaș și-și drese glasul.

— Realizez imaginea.

Vocea aproape că nu i se auzi. O premoniție paralizantă îi străbătu corpul.

— Trebuia să fiu schimbat odată cu ceilalți. Bănuiesc însă că ceva nu a mers…

— Nu a mers. A apărut o greșeală și acum există o problemă serioasă… Ai văzut aceste lucruri. Știi prea multe. Și nu ești coordonat cu noua configurație…

— Dumnezeule! murmură Ed. Bine, nu voi spune nimănui. O transpirație înghețată i se scurgea pe trup. Reveni: Puteți conta pe asta. Sunt la fel de bun ca și cum m-ați fi schimbat.

— Ai povestit deja cuiva, zise glacial Bătrânul.

— Eu? Ed clipi repede din ochi. Cui?

— Soției…

Pe Ed îl apucă tremuratul. Culoarea îi dispăru din obraji, dându-le o tentă de un alb bolnăvicios.

— Așa e… Am făcut-o.

— Soția dumitale știe. Fața Bătrânului se strâmbă mânioasă. O femeie… Și dintre toate lucrurile să-i spui tocmai despre…

— N-am știut! Ed se dădu înapoi, simțind cum îl cuprinde panica. Dar știu acum. Puteți conta pe mine. Considerați-mă schimbat.

Ochii albaștri, bătrâni, îl scrutară pătrunzători, cercetându-i toate adâncurile ființei.

— Erai gata să chemi poliția. Voiai să informezi autoritățile…

— Dar nu știam cine face schimbarea.

— Acum știi. Procesul natural trebuie suplimentat — ajustat, pe ici, pe acolo. Trebuie făcute corecții. Iar noi suntem pe deplin autorizați să facem asemenea lucrări. Echipa noastră de ajustare îndeplinește o operă vitală.

Ed își adună ultimele rămășițe de curaj.

— Și totuși… această ajustare deosebită — Douglas, biroul… Sunt convins că are un scop important.

Bătrânul flutură din mână. În spatele lui, printre umbre, o imensă hartă începu să strălucească. Lui Ed i se tăie respirația. Marginile hărții se pierdeau în obscuritate. Văzu un păienjeniș fără sfârșit de secțiuni în detaliu, o rețea de pătrate ce străluceau cu o lumină albastră. La intervale constante, luminile își schimbau locul.

— Tabloul Sectoarelor, îl informă Bătrânul. Oftă, obosit. O muncă descurajantă. Câteodată ne întrebăm cum vom putea continua în perioada următoare. Dar trebuie s-o facem. Pentru binele tuturor. Pentru binele fiecăruia.

— Schimbarea. În… în Sectorul nostru?…

— Biroul la care lucrezi se ocupă de proprietăți imobiliare. Fostul Douglas era un om priceput, dar care devenea cu rapiditate infirm. Sănătatea lui fizică îl cam părăsise… În câteva zile, lui Douglas i se va oferi șansa de a cumpăra o întinsă zonă forestieră, necălcată încă de om, în vestul Canadei. Pentru asta, va fi nevoie de o mare parte a averii lui. Un Douglas mai bătrân, mai puțin viril, ar ezita, odată venită vremea. Este necesar ca el să nu ezite. Trebuie să cumpere zona respectivă, apoi s-o defrișeze imediat. Și doar un om tânăr — un Douglas mai tânăr — ar întreprinde una ca asta.

Când pământul va fi eliberat de pădure, vor fi descopeite unele rămășițe antropologice. Ele au fost deja amplasate acolo. Douglas va închiria acest teren guvernului canadian pentru o studiere științifică. Rămășițele găsite în locul respectiv vor provoca o agitație internațională în cercurile învățaților.

Un lanț de evenimente va fi pus în mișcare… Oameni din diferite țări vor veni în Canada să studieze fosilele. Savanții sovietici, cehi și polonezi vor face, și ei, această călătorie.

Lanțul evenimentelor îi va aduna pe acești oameni de știință împreună, pentru prima dată după foarte mulți ani. Cercetarea pe plan național va fi temporar uitată, în efervescența produsă de aceste descoperiri cu caracter… ne-național. Unul dintre savanții sovietici de frunte se va împrieteni cu un om de știință belgian. Înainte de a se depărți, ei vor cădea de acord să-și scrie — bineînțeles, fără știrea guvernelor din țările lor.

Cercul se va lărgi. Alți savanți, de ambele părți, vor fi atrași în el. Atunci se va fonda o societate de științe. Și un număr tot mai mare de oameni educați își vor dedica o parte crescândă din timpul lor acestei societăți internaționale. Cercetarea științifică pur națională va suferi o ușoară dar extrem de critică eclipsă. Și astfel, tensiunea războinică se va atenua întrucâtva…

Această modificare este vitală. Și ea depinde de cumpărarea, apoi de defrișarea secțiunii de pădure din Canada. Bătrânul Douglas n-ar îndrăzni să-și asume riscul. Dar noul Douglas și echipa lui ajustată, mult mai tânără, vor îndeplini această muncă din toată inima și cu tot entuziasmul. De aici pornind, lanțul vital al evenimentelor ce se vor extinde va prinde viață. Iar beneficiarii veți fi voi

Sigur, metodele noastre pot părea ciudate și indirecte. Poate chiar de neînțeles. Dar te asigur că știm ce facem…

— Am aflat asta, acum — zise Ed.

— Așa, deci… Știi foarte multe. Mult prea multe. Nici un element n-ar trebui să posede asemenea cunoștințe. Poate c-ar fi bine să chem aici o echipă de ajustori…

O imagine se formă imediat în mintea lui Ed: nori gri, zvârcolindu-se, bărbaţi şi femei de culoare cenuşie. Se înfioră.

— Ascultaţi, croncăni el. O să fac orice. Absolut orice. Numai să nu mă dezenergizaţi! Sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă. De acord?

Bătrânul stătu o clipă în cumpănă.

— Poate că s-ar putea găsi vreo alternativă. Există o altă posibilitate…

— Care? întrebă Ed, nerăbdător. Care anume?

Bătrînul vorbi încet, gânditor.

— Dacă-ţi dau voie să te întorci, juri să nu vorbeşti niciodată despre cele întâmplate? Juri să nu dezvălui nimănui lucrurile pe care le-ai văzut? Cele pe care le ştii?

— Sigur că da! bolborosi nerăbdător Ed, simţind cum o uşurare nevăzută îl inundă. Jur!

— A! Soţia dumitale… Nu trebuie să mai ştie nimic în plus. Trebuie să creadă că totul a fost doar o criză psihică trecătoare — o evadare din realitate.

— Asta şi crede…

— Atunci trebuie să continue tot aşa.

Ed nu se dădu bătut.

— O să am grijă ca ea să creadă în continuare că a fost doar o aberaţie mentală. Nu va şti niciodată ce s-a întâmplat în realitate.

— Eşti sigur că poţi ascunde adevărul faţă de ea?

— Evident! zise Ed, plin de încredere. Ştiu că pot s-o fac!

— Prea bine! Bătrânul aprobă încetişor din cap. O să te trimit înapoi. Dar nu trebuie să povesteşti nimănui! Vocea i se intensifică vizibil. Ţine minte: în cele din urmă, ai să te întorci la mine — toţi o fac, de fapt — şi soarta ta nu va fi deloc de invidiat, dacă…

— N-o să-i povestesc, zise Ed, asudând. Promit! Ai cuvântul meu în legătură cu asta. Pot s-o duc de nas pe Ruth. Aşa că nu mai sta pe gânduri…

 

*

 

Ed ajunse acasă la apusul soarelui.

Clipi din ochi, ameţit încă din pricina coborârii. Pentru o clipă, rămase în picioare pe caldarâm, ca să-şi recapete echilibrul şi să-şi tragă sufletul. Apoi, o porni repede pe alee.

Deschise uşa şi pătrunse în căsuţa verde cu stucaturi.

— Ed! Ruth veni în goană, cu faţa schimonosită de lacrimi. Îl încolăci cu braţele, agăţându-se strâns de el. Unde naiba umbli?

— Unde? murmură Ed. La birou, bineînţeles.

Ruth se dădu înapoi, brusc.

— Nu, n-ai fost la birou!

Vagi cârcei de nelinişte puseră stăpânire pe Ed.

— Bineînţeles că acolo am fost… Unde în altă parte?

— L-am sunat pe Douglas, pe la ora trei. Mi-a spus că ai plecat, te-ai dus să te plimbi. Practic, ai ieşit aproape imediat după mine. Eddie…

Ed o bătu uşurel pe umăr, cuprins de agitaţie.

— Ia-o-ncetişor, iubito! Îşi descheie nasturii de la haină.Totul e în regulă, pricepi? Lucrurile sunt în perfectă regulă.

Ruth se aşeză pe un braţ al canapelei, îşi suflă nasul şi se şterse la ochi.

— Dac-ai şti cât de îngrijorată am fost! Puse batista deoparte şi-şi încrucişă braţele. Vreau să ştiu unde-ai fost!

Neliniştit, Ed îşi agăţă haina în dulap. Apoi, se apropie şi-şi sărută nevasta. Buzele ei erau reci ca gheaţa.

— Am să-ţi povestesc totul despre asta. Dar ce-ai spune dac-am mânca ceva, mai întâi? Sunt mort de foame…

Ruth îl cercetă cu multă atenţie. Se ridică de pe braţul canapelei.

— Să mă schimb şi-o să pregătesc imediat cina.

Intră grăbită în dormitor şi-şi scoase pantofii şi ciorapii. Ed o urmă.

— N-am vrut să te îngrijorez, spuse el, cu grijă. După ce-ai plecat astăzi, mi-am dat seama că aveai dreptate.

— Oh? Ruth îşi descheie bluza şi fusta, aşezându-le pe un umeraş. Dreptate, în legătură cu ce?

— Cu mine. Ed îşi confecţionă un surâs larg, pe toată faţa. Cu ceea ce… s-a întâmplat!

Ruth îşi agăţă şi furoul pe umeraş. Îşi privi intens soţul, în vreme ce se căznea să-şi tragă o pereche de jeans strânşi pe coapse.

— Continuă, te rog, continuă…

Venise momentul. Acum ori nicio­dată! Ed Fletcher îşi adună toate forţele şi-şi alese cu grijă cuvintele.

— Mi-am dat seama, se confesă el, că tot lucrul ăla afurisit se afla doar în mintea mea. Ai avut dreptate, Ruth! În întregime, dreptate! Şi ştiu, acum, ce-a provocat totul…

Ruth îşi puse o bluză de bumbac, ale cărei poale le vârî în pantaloni.

— Da? Şi care-a fost cauza?

— Suprasolicitarea de la slujbă!!!

— Suprasolicitarea ?!?

— Am nevoie de o vacanţă. N-am mai avut aşa ceva de ani de zile. Nu mi-e mintea la treabă, zău. Am visat cât a fost ziua de lungă. O spuse tare, dar cu inima în gât. Am nevoie să plec undeva. La munte, poate. Să pescuiesc bibani. Sau…. Căută frenetic, prin minte, o idee. Sau…

Cu un aer ameninţător, Ruth se apropie de el.

— Ed! rosti, cu voce ascuţită. Uită-te la mine!

— Ce s-a întâmplat? Panica îl copleşi. De ce mă priveşti aşa?

— Unde-ai fost azi după-amiază?

Zâmbetul lui Ed se şterse ca prin farmec.

— Ţi-am spus: am fost să fac o plimbare. Nu ţi-am povestit? O plimbare pe jos. Ca să meditez asupra lucrurilor.

— Nu mă minţi, Ed Fletcher! Ştiu când mă minţi! Lacrimile reapărură în ochii lui Ruth. Sânii i se ridicau şi coborau precipitat sub bluza de bumbac. Recunoaşte: n-ai fost la plimbare!

Ed se bâlbâi neputincios. Sudoarea-i ţâşni prin toţi porii trupului. Se rezemă neajutorat de uşă.

— Ce vrei să spui?

Ochii negri ai lui Ruth scăpărară de mânie.

— Dă-i drumul! Vreau să ştiu unde-ai fost! Spune-mi! Am dreptul să ştiu. Ce s-a întâmplat, în realitate?…

Ed bătu în retragere, înspăimântat. Toată hotărârea lui de pînă atunci se topi precum ceara. Lucrurile o luaseră razna…

— Pe cuvânt, am ieşit la o…

— La o…! Spune-mi! Unghiile ascuţite ale lui Ruth i se înfipseră în braţ. Vreau să ştiu unde ai fost — şi cu cine ai fost!

Ed deschise gura. Încercă să zîmbească, dar faţa refuză să-i răspundă la comenzi.

— Nu ştiu ce vrei să spui…

— Ba ştii! Cu cine-ai fost? Unde v-aţi dus? Spune-mi! Tot aflu, mai devreme sau mai târziu…

Nu exista nici o scăpare. Era învins — şi ştia asta. Nu se mai putea ascunde de ea. Disperat, se eschiva, rugându-se pentru încă puţin timp. Dac-ar putea s-o distragă, să-i abată atenţia asupra altui lucru… Sau, măcar, dacă ea s-ar fi întrerupt, fie şi pentru o secundă. Putea inventa ceva — o poveste mai bună. Timp…. avea nevoie de timp…

— Ruth, trebuie să mă…

Deodată, se auzi gălăgie: lătratul unui câine, stârnind ecouri prin casa întunecată. Ruth abandonă subiectul de până atunci, dând repede din cap.

— Asta-i Dobbie… Cred că vine cineva.

Se auzi soneria de la intrare.

— Tu să stai aici! Mă întorc imediat…

Ieşi în fugă din camerăr apoi alergă la uşa principală.

— Ei, drăcie!

Deschise uşa.

— Bună seara! Un tânăr încărcat de sus până jos cu diferite obiecte păşi iute înăuntru, zâmbindu-i larg lui Ruth. Sunt de la Compania de aspiratoare „Ritualul măturatului”…

Ruth se încruntă, nerăbdătoare.

— Uitaţi ce e, noi tocmai eram pe cale să ne aşezăm la masă….

— Oh, n-o să vă reţin decât un moment.

Tânărul aşeză pe jos aspiratorul şi accesoriile sale, care scoaseră un scrâşnet metalic. Cu gesturi rapide, desfăşură un lung prospect ilustrat, înfăţişând un aspirator în acţiune.

— Acum, dacă aţi avea amabilitatea să ţineţi puţin asta, pînă ce eu conectez aspiratorul…

Se agită fericit de colo-colo, scoţând din priză televizorul, băgând în loc aspiratorul, împingând la o parte scaunele ce-i stăteau în cale…

— Am să vă arăt mai întâi curăţitorul de draperii, zise el. Ataşă un furtun şi o duză la carcasa mare, strălucitoare, a aspiratorului. Acum, dacă veţi lua loc, vă voi demonstra cum funcţionează fiecare dintre aceste accesorii extrem de uşor de mânuit. Vocea lui, debordând de fericire, se ridică peste uruitul aparatului. Veţi observa, spuse el, că…

 

*

 

Ed Fletcher se aşeză pe marginea patului. Bâjbâi prin buzunare, până-şi găsi ţigările, îşi aprinse una, apoi se lăsă pe spate, sprijinindu-se de perete şi oftând uşurat.

Privi în sus, cu o expresie de recunoştinţă pe chip.

— Mulţumesc, zise el încetişor. În definitiv, cred c-o să ne descurcăm noi… Îţi mulţumesc de mii de ori!

 

 

În româneşte de  ŞTEFAN GHIDOVEANU

 

 

1123 Total Views 6 Views Today