badass-trailer-for-edge-of-tomorrowDeliberat, vă pun în faţa unui spoiler şi totodată vă avertizez că „fabrica timpului” nu este traducerea inexactă a expresiei „fabric of time” şi nicidecum nu este vorba în filmul discutat aici despre teoriile din ce în ce sofisticate despre ţesătura timpului. În cel mai pur stil al epicului, regizorul ne introduce într-o scenă de război. Gradele se poartă aberant şi tiranic, soldaţii vor să tragă chiulul, pentru că mâine e ziua cea mare a războiului pentru apărarea planetei.

Ce „Matrix”, ce „Groundhog’s Day”. Drept în atmosfera romanelor lui Sven Hassel. Era „Monte Casino” şi „Gestapo”. Sunt multe alte romane de război şi multă viaţă temătoare de moarte. Sunt totuşi scene originale, dar foarte asemănătoare cu o mulţime de alte scene care descriu viaţa febrilă din apropierea frontului. Iar debarcarea nu avea cum să nu semene cu debarcarea din ziua Z, pe coastele Normandiei. Şi bineînţeles asemănările se şi opresc aici, pentru a ne teleporta sublim în alt registru. N-am văzut pe nimeni să se gândească la „Seniorii Războiului”. Păcat. Mai curând acolo m-a dus imaginaţia imediat cum am văzut mimoizii – asemănători cu hipronii pe care i-am visat ani în şir, doar întâmplător comportându-se asemănător roboţilor de pază din „Matrix” – poate pentru că adoptau o strategie de atac similară, în condiţii vag asemănătoare. Legile fizicii şi ale războiului nu pot fi schimbate. Degeaba vrei ca mărul lui Newton sa cadă altfel.

Pentru că am început să dezbatem în registrul călătoriilor temporale, o nouă teorie îşi face destul de brutal apariţia în literatură şi cinematografie. Ideea că omul îşi duce cu sine propria maşină de călătorit în timp nu e deloc nouă, dar este relativ impopulară. Nu este nimic spectaculos în călătoria temporală pe axa crescătoare a timpului, dar cu sensul invers al acestei călătorii este cu totul altceva. Tot felul de enunţuri paradoxale sunt puse în scenă pentru a enunţa imposibilitatea sau probabilitatea unei astfel de călătorii. Pe de altă parte, reflexul de a arăta cu degetul vrăjitori sau vrăjitoare nu este chiar dispărut. Acum două sute de ani, poate şi mai recent, rugurile erau uşor de aprins pentru „viziuni”, „ghicit” sau astfel de fapte.

Principiul e simplu de enunţat în prezentul invadat de termeni rimând în cuantic. Fiinţa umană, dar mai ales creierul, care aparent se regenerează cel mai lent, poate fi propriul său rezonator cuantic pe axa timpului. Conştiinţa se poate translata în măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de puterea sau sensibilitatea acestui rezonator. Poate şi odată cu antrenamentul. Universul este magic, fără ca noi să ne aşteptăm la asta.

Fără a da prea multe explicaţii despre cum se poate aşa ceva, scriitorul Hiroshi Sakurazaka şi regizorul Doug Liman au purces la demonstraţia practica a unui astfel de uman, în contextul unei fabrici de timp, căci extraterestrul Omega era chiar o fabrică de timp. Nu schimba, nu dădea timpul înapoi, nu intervenea punctual, ci pur şi simplu scurtcircuita dimensiunile şi multiversurile, readucând conştiinţele suficient de sincronizate cuantic într-un trecut predeterminat, anulând viitorul. Cel pomenit în trecut putea profita la nesfârşit de acumularea de experienţă. Extratereştrii posedând o fabrică de timp, toţi având acelaşi dar al acumulării din experienţe viitoare, transgresate la moarte, deveneau la fel de invincibili ca o armată atotştiutoare. Lupta în echipă şi spiritul de sacrificiu sinucigaş fiind o caracteristică a străinilor şi nu a umanilor, deşi aceştia din urmă, învăţând din experienţă, au ajuns la o soluţie justificabilă. Prima mea întrebare, auzind de substratul epic şi caracteristicile acestei vesiuni a călătoriei temporale, a fost legată de justificarea „armei”, a fabricii de timp. Apoi, văzând că totuşi numărul „soldaţilor” invadatori nu era extraordinar, comparativ cu o populaţie de minim şapte miliarde de umani, orice invenţie era utilă. Dar tocmai această populație uriaşă, care poate determina mutaţii genetice impresionante, a permis apariţia exemplarului supărător de necombativ iniţial, dar capabil să-şi păstreze în timp experienţa unui viitor  probabil. Aici, apropierea de „Next” cu un Nicolas Cage care se ferea de gloanţe şi de bombe capcană devine un pic evidentă, dar repet, nu este supărătoare, pentru ca exact aşa s-ar comporta o persoană prinsă într-o buclă temporală, Ineditul este acceptabil nu pentru ca nu e o copie ci pentru ca este o soluţie logică. Poate singura.

Mai apare o asemănare, că tot vorbim intens de cine de unde, ce şi cât, dar nu este nici un pericol de copy-pastă, pentru că tratamentul este absolut diferit, dar evident, bazat pe aceeaşi teorie a umanului entanglat sieşi. Noul „X-Men – Days of Future Past” are chiar tupeul să facă „burţi” devenind tehnicist şi explicativ în ce priveşte călătoria în trecut. Paradoxul temporal fiind eliminat prin chiar dispariţia versiunilor eliminate experimental.

Până la urmă, epicul dens, nuanţat de devenirea eroului principal, din stadiul iniţial de burtă-galbenă la finalul apoteotic de salvator al umanităţii este credibil, nuanţat cu scene veridice, uneori amuzante, ale vieţii de cazarmă şi experienţei de front. Am zâmbit uneori, dar o nuanţă spre sarcasm, la scenele de brutalitate cazonă, impactate puternic de litera regulamentelor. Aproape că uiatm să tratez ultimele minute ale filmului, unde este prezentată simbolic predarea ştafetei. Eroul principal, Cage, preia sarcina de “fabrică atimpului”, lucru prezentat sugestiv în momentul morţii elementului Omega al rasei extraterestre. Ce semnificaţie are acest gest? Bineînţeles moartea, sacrificiul eroului survine, dar odată cu aceasta şi refacerea ţesăturii temporale pornind de la un moment mult mai avantajos umanitaţii, şi de ce nu, eroului. Din privirea cu accent pe care acesta o aruncă în noua viaţă acelei “Full Metall Bitch”, este de la sine înţeles că va urma un număr necesar de resetări ale acestui nou plan al universului, până când… Iar aici sper ca filmul să aibă o continuare.

În perspectivă, chiar şi fragila romanţă care risca să piardă întreaga umanitate, face ca acest film să fie mai aproape de „Les Seigneurs de la guerre”, iar acţiunea pe teritoriu francez tinde să confirme acest aspect. Singurul moment cu adevărat amuzant a fost să-l văd pe Tom Cruise strigând aproape isteric „Magnolia” – o referinţa la un alt film de succes, care l-a propulsat cu adevărat pe scenă. Dar pentru mine e un semn că acest film a fost conceput ca o operă de excepţie, ce sparge tipare si reguli, un film din care se poate învăţa. E cu adevărat un film bun, o dovadă că talentul lui Tom Cruise este real, mai ales însoţit de încântătoarea Emily Blunt şi de ochiul atent al lui Doug Liman.

Cine doreşte o susţinere mai elaborată a teoriei transferului de conştiinţă spre trecut are şansa să urmărească filmul „X-Men” amintit mai sus.

E un film recomandat, nu numai pentru sefişti.

 

 

1627 Total Views 12 Views Today