tiberiu neacsu„Sunt fiul pământului
şi al cerului înstelat, dar
sunt de leatul cerului.
Vin la tine sfârşit de sete, dă-mi să beau
din fântâna memoriei!“

 

 

Câţiva paşi
despart umbra şi omul.
Aici aerul e rarefiat, aproape că nu-i poţi spune aşa.
E un fel de mers în genunchi,
o încântare
degeaba, nimic nu trimite în jos
lumina

privirea seceră oase
şi seceră fără ochi

distanţa locuieşte în spatele nostru
se macină cu setea,
cu ciutura,
de pe azi pe mâine.

Ce spune fulgerul
ce spune mama când o întreb ce mai faci.
Cobor şi eu
aşa e obiceiul
şi lovesc pământul din care or să crească
doi sâni și laptele.

Îmi aduc aminte
deasupra mea gâfâind
rânced și leneș,
înecat cu struguri
lacom

Covorul era un car de foc
astupat cu flori de câmp și piei

O creangă maronie acea dimineață
înviind
prin pereți, prin plapuma ruptă
plăpând de la mine plăpând
mergând pe un parchet vechi
pe urme de ulei
înapoi spre soldații de plastic.

Îmi aduc aminte
ochiul roșu apoi marginea butoiului ruginit
prunii fără pământ
biciul și fuga

În spatele grădinii lătra soarele
pe nas, ca un porc

Învață învață
nu mai vezi bicicleta până la vară
Sângele cald gonea spre bărbie
gardul de plasă
calmul fântânii mă pierdea de omizi
de leagăn.

Îmi aduc aminte
Aveam un ritual
mai întâi eu, apoi tu

Scuipatul se prelinge pe mână ca o baretă

Moale, fără gust,
molfăiam și nu simțeam nimic
ușa
leșul.

Peste față lumina s-a oprit
ai închis ochii
și era frig.

Putrezim sigur
putrezi
verzi.