Cercetaşul se îndrepta spre aşezarea băştinaşă, încă obişnuindu-se cu trupul său nou. Simţea pe spinare razele nărăvaşe ale soarelui. Asur’q scoase încet limba, ca să se mai răcorească. Blana deasă îl incomoda mai mult decât renunţarea la postura erectă. În ciuda tuturor inconvenientelor, se mişca însă repede. Odată ceasul contactului pornit, nu mai putea da înapoi. Undeva, într-o porţiune îndepărtată a creierului, simţea cum se scurg secundele şi, odată cu ele, creşte presiunea răspunderii.

Recapitulă în minte instructajul. Rapoartele erau contradictorii, recomandările celor două comandamente se anulau reciproc. Fără îndoială, soluţia finală ar fi fost discutată pentru vreo mie de ani, dacă n-ar fi apărut ameninţarea koşilor. Planeta XQ45zHR era un excelent cap de pod pentru etapa finală a invaziei celei mai distrugătoare civilizaţii din univers. Ca atare, trebuia ajutată să respingă atacul ori… Dar era prea devreme pentru asta.

Asur’q îşi goli mintea de toate calculele şi se concentră pe mişcarea iute, oarecum graţioasă, a trupului suplu. Aparatele de replicare genetică îşi făcuseră perfect datoria, oferindu-i un individ perfect, chiar dacă ieşit din tiparele clasice ale contactului. Aparent, era singur, însă nava-releu transmitea fiecare fracţiune de secundă a experienţei sale pentru mai-marii flotei. Cuvântul său însă, şi nu al amiralilor sau al savanţilor, veşnic pe poziţii antagonice, avea să fie lege. Iar acel instinct inefabil pe care-l dobândea doar un veteran îl făcuse să nu aleagă o zonă foarte dezvoltată tehnic, şi nici un trib prea numeros. Nu voia să audă ţăcănitul mecanismelor, oricum departe de sofisticarea galactică, şi acum se felicita pentru asta. Deja simţea că aici avea să-şi găsească răspunsul.

Turma şi copiii ocupau mijlocul câmpului. Animalele de un maro murdar, zise în limba ţinutului vaci, păşteau placide iarba galbenă, arsă de secetă. Le păzeau un băiat şi o fată, două fiinţe bipede, cu un aer flămând, haine peticite şi coate scorţoase. Asur’q era însă mulţumit. Poate că miroseau îngrozitor, dar esenţa speciei era mai aproape de suprafaţă în ei decât în exemplarele îndopate şi de o curăţenie antiseptică din marile aglomerări urbane ale…. cum îi spunea? Da, Japoniei.

Băiatul purta băţul, asumându-şi rolul de a disciplina turma. Asur’q se opri şi se lăsă văzut. Şi-o putea permite. Indiferent cum s-ar fi terminat contactul, dezvoltarea civilizaţiei locale nu era influenţată de cercetaş. Dacă Asur’q le dădea undă verde, altora le revenea dificila sarcină de a interacţiona cu băştinaşii. Asur’q mai făcu un pas. Băiatul se lăsă pe băţ şi-l fixă sumbru.

– Ia te uită! strigă. De unde-ai mai răsărit? Valea! N-am de mâncare… Auzi? Pleacă sau ţi-o iei!

Obişnuit cu atitudinea ostilă, Asur’q rămase nemişcat chiar şi când băiatul flutură leneş băţul. Fu însă atent să nu-şi dezvelească dinţii ascuţiţi. De prea multe ori, un gest mărunt fusese interpretat de localnici drept intenţie agresivă.

– Lasă-l în pace! zise fata şi-i surâse. E cuminte. Eşti cuminte, nu?

Corpul său nu putea oferi decât un anumit tip de răspuns şi-l dădu automat. Coada începu să-i fluture. Se apropie de fată până când îi simţi palma pe creştet, uitând pentru o clipă, în mod bizar, de orice vigilenţă. Când fata îl mângâie, entuziasmul îi atinse nivelul maxim şi Asur’q scheună. O parte a minţii sale era iritată, cealaltă ridica amuzată din toţi cei patru umeri. Ingineria genetică avea încă, se pare, hibele ei. Se culcă lângă fată şi ciuli urechile. Băiatul nu-i mai dădea atenţie şi ăsta era un lucru bun. Putea observa nestingherit.

– O să-ţi fie dor de mine? întrebă fata, plimbând prin gură un fir de iarbă.

– Iar pleci? zise băiatul.

– De data asta-i pe bune! Nu mai stau nici o zi cu…

Vocea fetei cedă. Scuipă duşmănos iarba măcinată de dinţii ei surprinzător de albi, având în vedere starea generală de igienă. Băiatul o prinse pe după umeri. Părea un rol social obişnuit, dar din strălucirea ochilor ei, Asur’q îşi dădu seama că-i scăpa ceva. Îşi puse capul în poala fetei, conştient că astfel îi va percepe mai uşor orice tresărire. Ceva din el simţea… durere? Speranţă? Teamă?

– Unde-ai să te duci, fa? zise băiatul.

– La oraş, unde altundeva? Doar ţi-am mai zis…

– La oraş, cum să nu! Nu ştii decât să paşti vacile şi să prăşeşti porumbul. Ce-ai să faci la oraş? Ai să mori de foame…

Fata îi dădu un pumn în piept.

– Tot ar fi mai bine decât aşa! strigă, cu glasul înecat de lacrimi.

Asur’q se întrebă ce putea genera o asemenea reacţie emoţională. Bănuia că nu munca îi părea greu de suportat, nici murdăria.

– Am să mă descurc, şopti fata. N-aş vrea să mă duc, doar ştii că-mi place de tine.

Băiatul îi întinse leneş o floare galbenă, a cărei tulpină lăsa o zeamă albicioasă.

– Şi mie, fa.

Fata îi surâse printre lacrimi şi aşeză coada florii după urechea dreaptă. Îi stătea bine.

– Da? întrebă cu glas mic.

– Da.

Se sărutară lung şi, după o vreme, el începu s-o mângâie. Prima oară, fata tresări şi-l dădu la o parte, dar băiatul o trase din nou lângă el. Când mâinile lui îi desfăcură nasturii bluzei, Asur’q zări dungile sângerii de pe pielea ei şi scheună. Începea să înţeleagă mai bine rapoartele celorlalţi. Închise ochii când băiatul se aşeză peste fată şi încercă să facă abstracţie de zgomotele care se auzeau. Nu prea reuşi, iar o parte din el îşi dorea să scheaune în ritmul gemetelor lor. Noroc că se termină repede.

– Plec cu autobuzul de nouă, zise fata, îndesându-şi la loc în pantaloni cămaşa prea largă.

– Măi, tu chiar vorbeşti serios?

– Doar ţi-am zis! Vino cu mine! Nu ţi-ar plăcea să stăm împreună, la oraş?

– N-am cum s-o las pe mama, fa! Nu fă nici tu pe nebuna! Nu pleci niciunde… Mai e pân’ la nouă. Hai înc-o dată!

– Nu!

– Hai, fă, nu fi toantă! Îţi place şi ţie… De rămas bun!

– Nu! Tre să-mi adun lucrurile.

Băiatul se ridică şi se uită urât la ea. Văzându-l cum strânge pumnii, Asur’q se încordă. Nu trebuia să intervină între ei. Dar dacă băiatul o ataca?

– Cu taică-tu ţi-o tragi de trei ori pe noapte, da la mine faci nazuri? urlă băiatul. Bine-ţi face că te bate, fă ştoarfo!

Fata ţâşni în picioare, îl scuipă drept între ochi şi-o luă la fugă. Asur’q se întrebă dacă putea să tragă vreo concluzie după ce văzuse. Probabil că nu. Deşi fusese refuzat, băiatul respectase decizia fetei. Cuvintele grele nu însemnau mare lucru în schema galactică a lucrurilor. În fond, singura civilizaţie unde nu exista noţiunea de furie era cea a koşilor. Doar ucidere calculată.

Decise să o urmeze pe fată şi o ajunse la marginea câmpului. Îndoită de mijloc, ea plângea cu faţa-n palmele jegoase. Încă n-o înţelesese. În multe civilizaţii, acuplările cu părinţii erau tabu, dar în altele făceau parte din normalitate. Una dintre primele lecţii ale cercetaşilor era să-şi judece subiecţii după regulile lumii lor. Băiatul acceptase, chiar aprobase o relaţie de care fata fugea. Dar fata nu mai dorea avansurile sexuale sau loviturile tatălui? Cu băiatul acceptase totul, până când…

Hohotele fetei crescură în intensitate şi Asur’q se lipi de ea. Fata ţâşni într-o parte, cu chipul schimonosit de mânie.

– Tu ce dracu mai vrei, javră?

Asur’q lătră scurt, reacţionând involuntar la glasul ei deodată ascuţit. Se certă în sinea sa. Niciodată nu fusese atât de aproape de pierderea controlului.

– Du-te dracului! urlă fata şi apucă un bolovan. Duceţi-vă toţi dracului, bulangiilor!

Lovitura veni înainte ca Asur’q să se poată retrage. Îi urmară altele, şi mai dureroase, făcându-l să se tăvălească în noroi şi să urle. Ochii sticloşi ai lui Asur’q n-o mai văzură pe fată cum se îndepărtează cu pas rar. Dar, încă legat de creierul său terciuit, releul transmise spre navă mesajul: Civilizaţie barbară. Nu le daţi arme! Pericol mai mare decât koşii. Distrugeţi Terra!

 

1764 Total Views 1 Views Today