Numaratoare-inversa_rgbDupă un prim volum de povestiri în care a adunat texte scrise sau publicate (cu o excepţie) în perioada 2011-2013, Eugen Lenghel a revenit într-o manieră cel puţin surprinzătoare. Nu numai că noua lui carte, „Numărătoare inversă”, nu cuprinde texte noi (iarăşi, cu o excepţie), ci ea trimite departe în trecut – aproape cu un sfert de secol. Aşa cum remarca şi Viorel Pîrligras în prefaţă, demersul este unul riscant. Textele din perioada de început ale unui scriitor sunt, în general, mai slabe – căutări stilistice menite să-i creioneze „vocea”. Întâlnim aici atât debutul realizat în Almanahul Anticipaţia 1990 cu povestirea „Cutia roşie”, cât şi cele două povestiri care au fost incluse în numărul 6 al colecţiei „Clubul SF”, dedicat lui Eugen Lenghel şi apărut sub titlul „Insula de ceară”.

Există mai multe motive care l-ar fi putut determina pe autor să facă acest pas riscant. De exemplu, dorinţa de a publica cu orice preţ o nouă carte. Deoarece editura Tritonic a anunţat în mai multe rânduri că scriitorul pregăteşte un roman, s-ar putea crede că gestul a fost menit să acopere o obligaţie contractuală neonorată. Cunoscând însă parcimonia cu care Eugen Lenghel îşi lasă textele să iasă la lumină (fie că vorbim despre mediul online sau despre publicarea pe hârtie), cred că o asemenea presupunere nu stă în picioare, sau, oricum, nu poate fi decât un motiv secundar.

Tind să cred că, în realitate, autorul chiar şi-a dorit adunarea într-un volum a operelor sale mai vechi – fie dintr-un considerent nostalgic, fie pentru că era conştient de valoarea acelor texte, fie din ambele.

Orice ar fi stat în spatele acestei decizii, ea a fost una riscantă. E greu să aduci în 2014 texte scrise în anii de sfârşit ai perioadei comuniste – nu pentru că ele ar fi slabe, ci pentru că atmosfera şi premisele lor îşi găsesc cu greu ecou în zilele noastre. Pe de altă parte, dorinţa de a risca este specifică învingătorilor, dispuşi să accepte orice provocare pentru o idee pe care o consideră potrivită.

Într-adevăr, povestirile au acel aer specific perioadei în care au fost scrise. Dar asta nu face decât să le dea o culoare aparte (da, galben-maroniul acela al paginilor peste care au trecut prea mulţi ani), uşor nostalgică, fără însă a le lăsa să devină anacronice. Fireşte, Eugen Lenghel a intervenit asupra textelor, modificând conceptele care nu mai aveau corepondent în realitatea zilelor noastre. Însă aceste intervenţii au fost, în cea mai mare parte, discrete – ceea ce susţine ipoteza că povestirile au fost suficient de bune încât autorul să aibă încredere că ele ar putea fi încă de actualitate.

Una dintre temele majore care se strecoară de la un capăt la celălalt al cărţii, trecând de la o proză la alta, este iluzia sau subiectivitatea realităţii. Aproape în fiecare text protagoniştii se confruntă cu situaţii ale căror înţelesuri reale par a le scăpa printre degete, ei rămânând tributari unei percepţii nu neapărat eronate, cât mai curând incomplete. Procedând astfel, Eugen Lenghel se apropie de unul dintre marii scriitori SF români decedaţi de curând, pe care l-a admirat într-atât încât i-a dedicat o povestire. Este vorba despre Mihail Grămescu, iar povestirea – „La orizont, mereu limita” – pare un episod desprins din romanul „Phreeria”.

Asemănarea dintre scrierile celor doi se opreşte însă aici. Eugen Lenghel nu se abandonează simbolurilor, ci le foloseşte doar atât cât simte că e nevoie pentru a da profunzime textelor sale. Departe de a cocheta cu fantasticul, el rămâne ferm ancorat în recuzita SF-ului – fie că ne prezintă contacte între civilizaţii, viitoruri în care calculatoarele au devenit ceva obişnuit, sau lansează avertismente privind posibile dezastre ecologice. Latura ştiinţifică nu este doar decorativă, ci reprezintă urzeala pe care se ţese întreaga structură narativă.

Volumul este foarte bine închegat. Ca o surpriză extrem de plăcută, singurul text recent inclus în volum, „NOxigen 17.95”, sună exact ca restul povestirilor, încadrându-se perfect în atmosfera unitară. Acest echilibru aminteşte de excepţionalele antologii realizate de un alt titan al SF-ului românesc mort prea devreme, Ştefan Ghidoveanu. De altfel, autorul îi dedică şi lui una dintre proze.

Finalul cărţii ne pune în faţa unui paradox. A spune că „Numărătoare inversă” este mai omogen decât precedentul volum înseamnă a afirma că prozele de tinereţe ale lui Eugen Lenghel au fost mai bune decât cele din timpurile recente. A spune că „9 Istorii reutilizate” are o paletă de exprimare mai extinsă, explorând direcţii variate înseamnă, pe de altă parte, că – în materie de cărţi publicate – autorul a făcut un pas înapoi. Cred că judecata cea mai corectă este de a nu separa cele două volume, ci de a le considera două părţi ale aceluiaşi întreg. În definitiv, fiind vorba despre SF, nu putem şti care este înlănţuirea corectă trecut-prezent-viitor. Laolaltă, cele două cărţi ne arată un autor care scrie ce ştie şi ştie ce scrie, îşi calculează cu grijă riscurile şi care – cel mai important! – a decis să iasă din conul de umbră autoimpus şi să-şi continue drumul pentru care are, incontestabil, vocaţie.

749 Total Views 3 Views Today