– Eşti pregătit?

Marco ridică degetul mare. În jurul său roiau tehnicienii. Îmbrăcaţi în salopeta standard cu dungi azurii, aceştia aranjau electrozii, realizau conexiunile şi rulau programele de diagnoză. Genul acela de agitaţie îi provocase stări de anxietate în timpul primelor misiuni. Acum privea detaşat întregul spectacol, chiar uşor amuzat.

– Mai repede, oameni buni! se răsti Loretta. N-avem toată ziua la dispoziţie!

Rând pe rând, tehnicienii părăsiră sala. Loretta rămase ultima, iar Marco îi admiră frumuseţea sporită de salopeta cu dungi rubinii. De ceva vreme se gândea că ar fi cazul s-o invite la o cafea, dar amâna de fiecare dată.

– Încearcă să te relaxezi, Marco! Totul va fi bine. Avem încredere în tine!

Tonul contrasta cu vorbele rostite. Marco zâmbi – el era relaxat. Îndemnul se potrivea mai bine tehnicienilor şi personalului administrativ. Loretta îi prinse încheietura mâinii într-un gest de încurajare, apoi strânse padul la piept şi părăsi sala.

Rămase singur. Din poziţia în care stătea vedea doar una dintre dungile portocalii de pe salopeta sa. Ca de fiecare dată simţea mâncărimi într-o zonă la care putea ajunge doar dacă se ridica în capul oaselor. Iar asta ar fi însemnat să mişte toată pânza care-l lega. Doctorul Mazzaro îi explicase odată că senzaţiile nu erau reale, ci plăsmuiri ale minţii sale dornice să determine trupul să se mişte.

Ignoră mâncărimea şi închise ochii. Se relaxă. Undele cerebrale îşi încetiniră frecvenţa. Îi trebuiseră ani de antrenament până să realizeze acest lucru fără a adormi. Era semi-conştient – o luciditate pasivă, receptoare. Undeva, în sala alăturată, calculatoarele monitorizau undele cerebrale. Când acestea atinseră frecvenţa dorită, îşi revărsară imaginile asupra creierului. Simultan, făcură acelaşi lucru şi cu creierele celorlalţi cincisprezece piloţi aflaţi în perimetrul de zbor.

Denumirea respectivă nu implica prezenţa unei nave. De când începuse explorarea intensivă a planetei Marte, concepţia asupra călătoriilor spaţiale se schimbase radical. Aflaţi sub influenţa unor documentare despre planeta roşie pe care le urmăriseră fără încetare luni de zile, o serie de cetăţeni ai Pământului experimentaseră vise în care explorau regiuni necunoscute de pe suprafaţa planetei vecine. Acest eveniment aparent banal devenise notoriu odată cu confirmarea acurateţii descrierilor de către echipajele aflate pe Marte.

Fenomenul ajunsese subiect de cercetare în majoritatea institutelor de renume de pe glob. Concluzia anilor de studii fusese şocantă: dacă i se furnizau în ritm susţinut elemente legate de o anumită regiune, mintea umană era capabilă să „călătorească” în acel loc şi să perceapă restul detaliilor. Performanţele depindeau de timpul de expunere la stimuli, de calitatea şi acurateţea informaţiilor, dar şi de abilitatea creierului de a le sintetiza. Se deschiseseră centre de selecţie şi antrenament şi, după câţiva ani, omenirea avusese la dispoziţie un grup de „piloţi” capabil să exploreze planetele şi sateliţii sistemului solar.

La început se obţinuseră rezultate doar în cazul corpurilor apropiate, cercetate anterior de sonde sau chiar de nave cu echipaj uman. Mulţimea datelor şi a detaliilor era hotărâtoare. În timp, piloţii se perfecţionaseră. Ei deveniseră capabili să călătorească mental folosind şi extrapolările computerizate făcute de specialişti pe baza datelor cunoscute despre un corp ceresc. Ceea ce experimentau piloţii se adăuga modelelor de bază, completându-le, iar asta permitea ulterior accesul altor piloţi mai puţin talentaţi. Cu cât era mai „bătătorită” o regiune explorată, cu atât devenea mai uşor de accesat mental.

Totuşi, fusese nevoie de mai mult de o jumătate de secol pentru ca un grup de şapte piloţi să-şi coordoneze eforturile şi să iasă din sistemul solar, călătorind spre Alfa Centauri. Evenimentul demonstra că pregătirea piloţilor se îmbunătăţise – cei mai experimentaţi reuşeau să folosească detalii tot mai vagi pentru a călători. Şi, cu cât un astru era mai îndepărtat de sistemul solar, cu atât datele despre el intrau mai mult în rândul speculaţiilor şi mai puţin în rândul certitudinilor.

În ziua aceea, Marco şi ceilalţi cincisprezece piloţi erau pregătiţi pentru un salt mental către sistemul unei stele dn constelaţia Ofiucus. Marfik – sau Lambda Ofiucus – a cărei novă fusese văzută luminând cerul cu câteva decenii în urmă, le oferea cercetătorilor posibilitatea de a studia efectele acestui fenomen astronomic. Steaua fusese observată încă din antichitate, iar datele despre ea se acumulaseră de-a lungul mileniilor. Compilarea lor constituise un efort impresionant. Era nevoie să se realizeze un model astronomic viabil, în care sistemul planetar să fie cât mai realist reprezentat. Pe baza lui şi a calculelor făcute de astrofizicieni se încercase simularea mediului de pe una dintre planetele acelui sistem.

Şi se părea că experimentul era pe cale să reuşească. După mii de zboruri mentale, Marco ştia să interpreteze semnele care indicau succesul – conştiinţa sa trecea în altă stare. După modul de manifestare, cei care se ocupau cu fenomenele paranormale spuneau că senzaţia era similară părăsirii corpului fizic, sau dedublării. Simţea cum se învârteşte ca într-un titirez. Prima dată când avusese acea senzaţie se speriase şi ieşise din starea propice călătoriei. Acum ştia că trebuia să aştepte. Întâi mintea i se întuneca. Apoi începeau să pulseze culori. Palide în primă fază, acestea deveneau tot mai vii.

Era semnalul care indica stabilirea contactului.

Imaginile se clarificară. După ce văzuse atâtea lumi, Marco nu credea că mai poate fi surprins de ceva. Însă nu se aşteptase să dea peste construcţii care să ducă cu gândul la oraşele de pe Pământ. Şi nici la cefalopodele care înaintau prin solul mlăştinos al planetei într-un mod aparent organizat.

– Ceva nu e în regulă, percepu gândurile lui Fabio. Priviţi cerul!

Marco ridică privirea mentală şi văzu norii umezi prin care se filtra cu greu lumina soarelui.

– Marfik s-a transformat în novă. N-ar mai trebui să fie viaţă aici.

Un şoc trecu instantaneu prin minţile celorlalţi piloţi. Fabio avea dreptate.

– Şi atunci, cum…?

Creierul lui Marco încerca să pună lucrurile cap la cap. În starea în care se afla îi era greu să se concentreze. Efortul intelectual era bruiat de nivelul scăzut al frecvenţei undelor cerebrale. În acele condiţii, raţiunea funcţiona diferit de situaţiile normale.

Încercă să străbată norii cu privirea. De ce viaţa continua să se desfăşoare netulburată sub ei? Îşi dădu seama de absurditatea momentului: omenirea întâlnise prima formă de viaţă în univers, iar cei care o descoperiseră se întrebau de ce aceasta nu fusese distrusă.

– Ce crezi, Marco?

Se temuse de acea întrebare. Era cel mai experimentat din grup şi, în acea situaţie, ceilalţi apelau la părerea sa. Studie norii, apoi îşi coborî privirea la cefalopodele care se mişcau netulburate sub ei, intrând şi ieşind din construcţia aceea care semăna cu un oraş.

Atunci îşi aminti una dintre primele lecţii de astronomie:

Noi nu vedem stelele aşa cum sunt ele acum – spusese profesorul – ci aşa cum arătau ele cu mii de ani în urmă!

Minţile le fuseseră impregnate cu informaţiile cunoscute despre sistemului lui Lambda Ofiucus. Dar datele acelea fuseseră culese înainte de novă.

– Am călătorit… în trecut, se înfiripă gândul lui Marco.

– Poftim?!

Ajunseseră cu câteva mii de ani în trecutul planetei aceleia, într-o vreme în care Marfik – sau cum i-or fi spus indigenii – încă îşi filtra lumina prin norii groşi. Le comunică acest lucru celorlalţi, lăsându-i sideraţi. Minţile le rămaseră tăcute. În faţa lor, tabloul vieţii de pe planetă se desfăşura în acelaşi ritm.

– Presupunând că am putea lua contact cu ei, credeţi că ar trebui să le spunem ce-i aşteaptă? Poate ar găsi o soluţie…

Marco consideră interesantă observaţia. Minţile lor călătoriseră în trecutul acelei stele. Dacă locuitorii ar fi deţinut ştiinţa şi tehnologia necesare stabilizării soarelui lor şi ar fi acţionat în urma avertismentului lor? Nova n-ar mai fi avut loc, pământenii n-ar mai fi observat-o şi n-ar mai fi trimis piloţii acolo. Prin urmare, n-ar mai fi avut cine să le atragă atenţia indigenilor despre pericolul novei şi ar fi apărut un paradox.

Era o ipoteză puţin plauzibilă. Dacă ar fi avut ştiinţa şi tehnologia necesare, cefalopodele ar fi observat deja semnele care indicau inevitabila novă. Dar puteau apărea şi alte paradoxuri, la care încă nu se gândise.

Chinuit de incertitudini, Marco privea lumea de sub nori căutând răspunsuri la întrebări prea complexe pentru o civilizaţie aşa de tânără. Orice acţiune a lor se putea solda cu un paradox. Şi dacă…

Gândul care-l străfulgeră îl făcu să îngheţe.

– Dacă noi suntem declanşatorul?

Nu se ştia în ce mod se combina realitatea cu informaţiile acumulate în minţile lor. Aparent, prima acţiona asupra celei de-a doua. Dar dacă exista şi o reacţie inversă? Dacă informaţiile cunoscute de ei puteau afecta realitatea la un nivel subtil?

Dacă nova avea să fie provocată tocmai de ceea ce cunoşteau ei despre viitorul lui Marfik?

1082 Total Views 9 Views Today