Deşi am avut parte în ultimul timp de câteva întâmplări nefericite, iată-mă încercând să repornesc cumva motoarele hârbuite ale vechii nave stelare cu care hălăduiam, ieri-alaltăieri, prin constelaţiile sefiste on line de pe la noi. S-o spun de la bun început, nu eram deloc pregătit de-aşa o întreprindere. M-a convins însă Eugen Lenghel. Numai el ştie cum a izbutit. Aşa că, dacă n-o să fiu pe placul unuia şi altuia, numai el e de vină! 🙂

I-am promis inimosului nostru prieten că voi aduna laolaltă câteva vorbe despre textele cuprinse în concursul găzduit de „Ficţiuni.ro” în numărul său 15, luna ianuarie, anul 2015 de la naşterea Mântuitorului… Încerc să mă ţin de cuvânt. Şi fiindcă mai cred, la fel de tare ca mai an, că una din cauzele care trag azi în jos literatura autohtonă de speculaţie ştiinţifică şi fantasy este lipsa de sinceritate cu care se scrie despre producţiile de gen, am să spun despre textele cu pricina, aici şi acum, ceea ce cred eu cu adevărat. Fără nicio răutate şi fără nicio apăsare. Fiindcă, dragi prieteni, nu, scrisul nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o industrie şi nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o meserie care se învaţă chiar de oricine, de la a la zet.

Dar să n-o mai lungim…

Concursul „apocaliptic” al începutului de an de la „Ficţiuni.ro” debutează cu două construcţii profund experimentaliste, ambele semnate de Igor Ursenco (domn cu studii doctorale în filologie la Chişinau), cărora nu m-aş grăbi să le atribui însă prea multe valenţe literare.

Găsesc, de pildă, că „Teoria conspiraţiei universale” se rezumă numai la o suită de consideraţii generalist-filosofice, cu trimiteri aluzive la câteva dintre temele sociale şi politice importante de azi. În plus, textul conţine câteva cuvinte cu „variante” cel puţin surprinzătoare. Dacă „apokaliptice” („apokaliptic”) fac totuşi cumva trimitere la originile greceşti vechi ale cuvântului (ἀποκάλυψις), iar „originat”, din „în locul sucului gastric originat de divinitate”, are, în româneşte, doar un vag iz de grandilocvenţă desuetă, „vivide” nu este decât un împrumut forţat de sorginte „anglă”, ce se poate foarte bine înlocui cu „intens”. Pentru a nu transforma cu totul biata românească în idiomul „romglez”. Până la urmă, treacă-meargă, dar când vine vorba de „în aceeaşi Balcani europeni” sau „ultimile”, mă văd silit să spun că acestea sunt neatenţii destul de grave pentru un filolog-cadet, darămite pentru unul de nivel postacademic.

Nici cu a doua sa încercare, „Poveste despre modificarea climei”, Igor Ursenco nu pare să izbutească mai mult. Nu doar că textul e unul de-a dreptul lipsit de intrigă, dar găsim în el câteva elemente încă şi mai „necanonice”. Mă voi opri la două dintre ele, zic eu, elocvente.

O virgulă rătăcită pe unde nu trebuie („tot ce rămâne la mijloc, e atât de fragil”) poate fi, la urma urmei, doar o neatenţie, mai puţin îngăduită, cei drept, filologilor de profesie. Dar o formulare de genul „[…] undeva sus, la Polul Nord al Pămîntului, trăia Băiatul Rău-dar-Bun. În schimb Fata Bună-dar-Rea trăia jos, la Polul sud… Mai e cazul să îţi spun că nu aveau habar de existența unui altuia?” ridică destule probleme. Dacă autorul a dorit să spună că nu aveau habar unul de existenţa celuilalt – şi ceva îmi spune că aşa este – atunci avem o scăpare de logică mai mult decât bizară. Asta pe lângă „Polul sud”, radical deosebit de „Polul Nord”, dar aici, mai mult ca sigur, nu-i decât o biată eroare de tastare.

„Căldura gheţarilor (fragment de roman)”, de Nic Dobre, e un text în care-şi face loc puţină tensiune. Fiind doar un fragment, multe lucruri rămân neexplicate până la capăt. În plus, scriitura e pe alocuri stângace, chiar artificioasă, mai cu seamă dialogurile sunând în repetate rânduri nefiresc. Nu aşa vorbesc, în general, oamenii apropiaţi între ei. Se poate ca romanul să explice cumva chiar şi asta în cuprinsul său, lucru care aproape că m-ar convinge să cumpăr volumul. Ca să văd dacă şi cum izbuteşte autorul să rezolve, per total, toate aceste probleme.

Mai presus de ce dovedeşte acest fragment luat în sine, sunt sigur că Nic Dobre poate evolua. Pentru asta însă, n-ar fi o idee tocmai rea să revină la povestire. Romanul presupune o disciplină a scrisului pe care Nic Dobre pare să n-o stăpânească foarte bine la momentul de faţă.

Abia la a patra povestire se întrevede ceva mai multă scriitură, ceva mai multă idee, ceva mai multă literatură emoţională. „1944”, de Florin Purluca, este un text sensibil mai bine articulat decât celelalte de până acum, mai amplu şi oarecum mai cizelat.

Personajele sunt conturate mai vizibil, suficient ca să devină cititorului empatice, şi există o serie de întâmplări care decurg frumuşel unele din altele, destul cât să alcătuiască o intrigă. Toate aceste plusuri sunt însă, dacă nu la limita suficienţei, nu cu mult peste aceasta. Asta nu-l împiedică însă pe autor să izbutească generalizări cu valoare aforistică, de-a dreptul sclipitoare („Războiul, boala politicienilor și-a umerilor poleiţi.”, de pildă).

L-am urmărit oarecum pe autor, fiindcă mi s-a părut că ar avea cam tot ce-i trebuie ca să scrie bine literatură de divertisment. Am însă impresia că ar avea nevoie de un feedback susţinut pentru a putea depăşi condiţia sa actuală.

Revenind asupra textului de faţă, ar fi fost bine dac-ar fi izbutit să evite câteva capcane elementare. Una dintre ele este cea a cacofoniilor, a căror prezenţă e aici mai mult decât supărătoare: „să-și zărească camaradul”, „metalică către”, „aproape că cuprinsese”, „masca care”. O alta e legată de excesul de expresii în limba germană, care nu sunt decât parţial justificate. Atunci când e vorba de termeni mai greu de tradus (denumiri tehnice/organizatorice militare din epoca Celui de-al III-le Reich, termeni proveniţi din argoul/jargonul militar al vremii), prezenţa formulelor în limba germană e justificată. Alte expresii însă, uşor traductibile, s-ar justifica dacă, spre exemplu, personajele, germani fiind, ar vorbi într-o altă limbă, iar conversaţia ar fi presărată cu expresiile astea, pentru a se sugera modul ilar în care stâlcesc dumnealor limba străină. E un procedeu legitim de umor de limbaj, dar aici nu e cazul.

Cel mai important însă îmi pare ca autorul să înveţe să evite lipsa de naturaleţe a expunerii, mai mult decât vizibilă uneori, iar în privinţa asta, exemplele ar fi cu totul neproductive, fiindcă asta ţine exclusiv de simţul limbii, extrem de important la un scriitor şi, în opinia mea, imposibil de pus într-un set de reguli. Asta va trebui să descopere el însuşi, şi va izbuti numai dacă s-a născut scriitor şi numai dacă, în plus, are şi acea râvnă perfecţionistă, care deosebeşte pe profesionist de diletant.

Cred că şi în materie de disciplină a scrisului ar mai fi de lucru, fiindcă mai apar, ici-colo, şi dezacorduri evidente („Un alt raid aerian îi forțară pe soldați”), din fericire nesistematice. Şi tot din fericire, aici nu-i vorba de har, cea mai bună metodă este cea de a rescrie textul „cu ochi proaspeţi”, cum se spune, adică după ce a fost lăsat suficient de mult timp „la sertar”, pentru a putea fi abordat cu obiectivitate, nu cu acea febrilitate care-l domină pe scriitor pe parcursul draftului întâi.

Despre ultima lucrare din concurs, „Îngeri de zăpadă”, de Alice Bancu, aş putea să spun de pildă că mi se pare nefirească, sau insuficient explicată, până la urmă, reacţia eroinei din poveste vizavi de apocalipsa albă dezlănţuită în plină vară. Aerul istorisirii găsesc că e şi el unul niţel cam însiropat, amintindu-mi de cele câteva pelicule americane văzute de-a lungul timpului, în care se înfiripă iubiri pământeşti între îngeri şi „fiice ale omului”. Cu certitudine, şi în cazul de faţă, eroina se ridică deasupra condiţiei sale. Celesta fiinţă însă cade şi de astă dată de pe piedestalul său deic, cam cu prea mare uşurinţă, după gustul meu.

Dincolo de o oarecare lascivitate a textului, Alice Bancu dovedeşte însă calităţi certe. Expunerea sa este condusă precis, cuvintele sunt la locul lor, stilul caută să se debaraseze de excesele inerente începuturilor. Sunt de părere că, pe baza unui exerciţiu susţinut, ea va dobândi repede toată îndemânarea de care are nevoie un autor adevărat, dacă nu de spec-fi, atunci cu siguranţă de literatură fantastică.

Şi cu asta…

Zisa-i gata. Trag oblonul. Chiar e noapte-aici, la mine. De vă place cronicarul, să-l citiţi cum se cuvine. Iar de-a fost cu supărare, cuviincios vă cer iertare.

Tuturora, numai bine!