O cronică de concurs
Deşi am avut parte în ultimul timp de câteva întâmplări nefericite, iată-mă încercând să repornesc cumva motoarele hârbuite ale vechii nave stelare cu care hălăduiam, ieri-alaltăieri, prin constelaţiile sefiste on line de pe la noi. S-o spun de la bun început, nu eram deloc pregătit de-aşa o întreprindere. M-a convins însă Eugen Lenghel. Numai el ştie cum a izbutit. Aşa că, dacă n-o să fiu pe placul unuia şi altuia, numai el e de vină! 🙂
I-am promis inimosului nostru prieten că voi aduna laolaltă câteva vorbe despre textele cuprinse în concursul găzduit de „Ficţiuni.ro” în numărul său 15, luna ianuarie, anul 2015 de la naşterea Mântuitorului… Încerc să mă ţin de cuvânt. Şi fiindcă mai cred, la fel de tare ca mai an, că una din cauzele care trag azi în jos literatura autohtonă de speculaţie ştiinţifică şi fantasy este lipsa de sinceritate cu care se scrie despre producţiile de gen, am să spun despre textele cu pricina, aici şi acum, ceea ce cred eu cu adevărat. Fără nicio răutate şi fără nicio apăsare. Fiindcă, dragi prieteni, nu, scrisul nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o industrie şi nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată o meserie care se învaţă chiar de oricine, de la a la zet.
Dar să n-o mai lungim…
Concursul „apocaliptic” al începutului de an de la „Ficţiuni.ro” debutează cu două construcţii profund experimentaliste, ambele semnate de Igor Ursenco (domn cu studii doctorale în filologie la Chişinau), cărora nu m-aş grăbi să le atribui însă prea multe valenţe literare.
Găsesc, de pildă, că „Teoria conspiraţiei universale” se rezumă numai la o suită de consideraţii generalist-filosofice, cu trimiteri aluzive la câteva dintre temele sociale şi politice importante de azi. În plus, textul conţine câteva cuvinte cu „variante” cel puţin surprinzătoare. Dacă „apokaliptice” („apokaliptic”) fac totuşi cumva trimitere la originile greceşti vechi ale cuvântului (ἀποκάλυψις), iar „originat”, din „în locul sucului gastric originat de divinitate”, are, în româneşte, doar un vag iz de grandilocvenţă desuetă, „vivide” nu este decât un împrumut forţat de sorginte „anglă”, ce se poate foarte bine înlocui cu „intens”. Pentru a nu transforma cu totul biata românească în idiomul „romglez”. Până la urmă, treacă-meargă, dar când vine vorba de „în aceeaşi Balcani europeni” sau „ultimile”, mă văd silit să spun că acestea sunt neatenţii destul de grave pentru un filolog-cadet, darămite pentru unul de nivel postacademic.
Nici cu a doua sa încercare, „Poveste despre modificarea climei”, Igor Ursenco nu pare să izbutească mai mult. Nu doar că textul e unul de-a dreptul lipsit de intrigă, dar găsim în el câteva elemente încă şi mai „necanonice”. Mă voi opri la două dintre ele, zic eu, elocvente.
O virgulă rătăcită pe unde nu trebuie („tot ce rămâne la mijloc, e atât de fragil”) poate fi, la urma urmei, doar o neatenţie, mai puţin îngăduită, cei drept, filologilor de profesie. Dar o formulare de genul „[…] undeva sus, la Polul Nord al Pămîntului, trăia Băiatul Rău-dar-Bun. În schimb Fata Bună-dar-Rea trăia jos, la Polul sud… Mai e cazul să îţi spun că nu aveau habar de existența unui altuia?” ridică destule probleme. Dacă autorul a dorit să spună că nu aveau habar unul de existenţa celuilalt – şi ceva îmi spune că aşa este – atunci avem o scăpare de logică mai mult decât bizară. Asta pe lângă „Polul sud”, radical deosebit de „Polul Nord”, dar aici, mai mult ca sigur, nu-i decât o biată eroare de tastare.
„Căldura gheţarilor (fragment de roman)”, de Nic Dobre, e un text în care-şi face loc puţină tensiune. Fiind doar un fragment, multe lucruri rămân neexplicate până la capăt. În plus, scriitura e pe alocuri stângace, chiar artificioasă, mai cu seamă dialogurile sunând în repetate rânduri nefiresc. Nu aşa vorbesc, în general, oamenii apropiaţi între ei. Se poate ca romanul să explice cumva chiar şi asta în cuprinsul său, lucru care aproape că m-ar convinge să cumpăr volumul. Ca să văd dacă şi cum izbuteşte autorul să rezolve, per total, toate aceste probleme.
Mai presus de ce dovedeşte acest fragment luat în sine, sunt sigur că Nic Dobre poate evolua. Pentru asta însă, n-ar fi o idee tocmai rea să revină la povestire. Romanul presupune o disciplină a scrisului pe care Nic Dobre pare să n-o stăpânească foarte bine la momentul de faţă.
Abia la a patra povestire se întrevede ceva mai multă scriitură, ceva mai multă idee, ceva mai multă literatură emoţională. „1944”, de Florin Purluca, este un text sensibil mai bine articulat decât celelalte de până acum, mai amplu şi oarecum mai cizelat.
Personajele sunt conturate mai vizibil, suficient ca să devină cititorului empatice, şi există o serie de întâmplări care decurg frumuşel unele din altele, destul cât să alcătuiască o intrigă. Toate aceste plusuri sunt însă, dacă nu la limita suficienţei, nu cu mult peste aceasta. Asta nu-l împiedică însă pe autor să izbutească generalizări cu valoare aforistică, de-a dreptul sclipitoare („Războiul, boala politicienilor și-a umerilor poleiţi.”, de pildă).
L-am urmărit oarecum pe autor, fiindcă mi s-a părut că ar avea cam tot ce-i trebuie ca să scrie bine literatură de divertisment. Am însă impresia că ar avea nevoie de un feedback susţinut pentru a putea depăşi condiţia sa actuală.
Revenind asupra textului de faţă, ar fi fost bine dac-ar fi izbutit să evite câteva capcane elementare. Una dintre ele este cea a cacofoniilor, a căror prezenţă e aici mai mult decât supărătoare: „să-și zărească camaradul”, „metalică către”, „aproape că cuprinsese”, „masca care”. O alta e legată de excesul de expresii în limba germană, care nu sunt decât parţial justificate. Atunci când e vorba de termeni mai greu de tradus (denumiri tehnice/organizatorice militare din epoca Celui de-al III-le Reich, termeni proveniţi din argoul/jargonul militar al vremii), prezenţa formulelor în limba germană e justificată. Alte expresii însă, uşor traductibile, s-ar justifica dacă, spre exemplu, personajele, germani fiind, ar vorbi într-o altă limbă, iar conversaţia ar fi presărată cu expresiile astea, pentru a se sugera modul ilar în care stâlcesc dumnealor limba străină. E un procedeu legitim de umor de limbaj, dar aici nu e cazul.
Cel mai important însă îmi pare ca autorul să înveţe să evite lipsa de naturaleţe a expunerii, mai mult decât vizibilă uneori, iar în privinţa asta, exemplele ar fi cu totul neproductive, fiindcă asta ţine exclusiv de simţul limbii, extrem de important la un scriitor şi, în opinia mea, imposibil de pus într-un set de reguli. Asta va trebui să descopere el însuşi, şi va izbuti numai dacă s-a născut scriitor şi numai dacă, în plus, are şi acea râvnă perfecţionistă, care deosebeşte pe profesionist de diletant.
Cred că şi în materie de disciplină a scrisului ar mai fi de lucru, fiindcă mai apar, ici-colo, şi dezacorduri evidente („Un alt raid aerian îi forțară pe soldați”), din fericire nesistematice. Şi tot din fericire, aici nu-i vorba de har, cea mai bună metodă este cea de a rescrie textul „cu ochi proaspeţi”, cum se spune, adică după ce a fost lăsat suficient de mult timp „la sertar”, pentru a putea fi abordat cu obiectivitate, nu cu acea febrilitate care-l domină pe scriitor pe parcursul draftului întâi.
Despre ultima lucrare din concurs, „Îngeri de zăpadă”, de Alice Bancu, aş putea să spun de pildă că mi se pare nefirească, sau insuficient explicată, până la urmă, reacţia eroinei din poveste vizavi de apocalipsa albă dezlănţuită în plină vară. Aerul istorisirii găsesc că e şi el unul niţel cam însiropat, amintindu-mi de cele câteva pelicule americane văzute de-a lungul timpului, în care se înfiripă iubiri pământeşti între îngeri şi „fiice ale omului”. Cu certitudine, şi în cazul de faţă, eroina se ridică deasupra condiţiei sale. Celesta fiinţă însă cade şi de astă dată de pe piedestalul său deic, cam cu prea mare uşurinţă, după gustul meu.
Dincolo de o oarecare lascivitate a textului, Alice Bancu dovedeşte însă calităţi certe. Expunerea sa este condusă precis, cuvintele sunt la locul lor, stilul caută să se debaraseze de excesele inerente începuturilor. Sunt de părere că, pe baza unui exerciţiu susţinut, ea va dobândi repede toată îndemânarea de care are nevoie un autor adevărat, dacă nu de spec-fi, atunci cu siguranţă de literatură fantastică.
Şi cu asta…
Zisa-i gata. Trag oblonul. Chiar e noapte-aici, la mine. De vă place cronicarul, să-l citiţi cum se cuvine. Iar de-a fost cu supărare, cuviincios vă cer iertare.
Tuturora, numai bine!
Bine ai revenit, Mircea Coman!
Voi trimite texte la Ficțiuni, numai de dragul cronicilor tale! Și îi rog pe autorii ”criticați” să se bucure din tot sufletul de ocazia rară, nesperată aproape, ca cineva să citească și să vadă și să spună ce, cum, unde e greșit.
Așadar, felicitări și pe curând!
M-au băgat iarăşi la CRITICĂ… Sunt pe post de „cricititor”…
Dar n-o să scriu despre toate textele.
Pe tine, dragă Liviu, te aştept… 🙂
Bine v-am regăsit domnule Coman! Deși nu am lua parte la Concurs, tare m-ar fi ajutat să mă altoiți și pe mine cu o critică 🙂
Are să vină ea şi vremea aceea! Nu vă faceţi probleme. 🙂 Important e să ră mânem prieteni. Oamenii sunt mai preţioşi decât cuvintele pe care le spun sau le scriu la un moment dat.
Bine ați revenit!
Am bucuria să vă salut din nou, domnule Dan! 🙂
Mulțumesc pentru critică. Chiar a prins nesperat de bine. Îmi amintesc de prima critică asupra unui text de-al meu (tot în Ficțiuni, tot în concurs – Eu, Laura) unde ați avut amabilitatea să-mi spuneți o idee, două, despre scriitură. Recunosc, atunci m-am cam zburlit puțin. 🙂 De! care-i ăla aflat la începuturi care nu strâmbă puțin din nas când e luat la bani mărunți?
Asta se întâmpla în 2013 și, după o vreme în care am descoperit ce înseamnă să-ți dorești o critică bine punctată, pertinentă, veșnic nemulțumit că nu găsesc pe cineva cu răbdarea necesară să mă socotească până la ultimul leu, iată că descopăr o adevărată revenire minune.
Cu cea mai mare sinceritate recunosc că, de la data apariției cronicii și până în acest moment am recitit-o de 6 (șase!) ori. Când termin de tastat, am s-o mai citesc o dată.
În altă ordine de idei, nu pot decât să mulțumesc redacției Ficțiuni.ro pentru toată munca depusă și, în mod special, domnului Eugen Lenghel pentru puterea de convingere de care a dat dovadă să-l strunească pe autorul acestei rubrici care, cu mare speranță în inimă, sper să devină o prezență constantă în cuprinsul revistei.
Dacă cumva a existat sau va exista vreodată o urmă de evoluție în felul în care scriu, a fost și va fi din pricina unor persoane de acest fel. Mii de felicitări pentru seriozitate și devotament!
Şi eu vă mulţumesc, domnule Florin, pentru preafrumoasele cuvinte. Dar îndrăznesc să vă rog să nu-mi croiţi un piedestal prea înalt. 🙂 Prefer să ne avem cu toţii ca între camarazi, să ne apropiem unii de alţii şi să punem cât putem umărul la bătăliile ce urmează. Ficţiunea speculativă e o redută care trebuie apărată. Fiecare condei contează.
Să-l urmăm, aşadar, cu entuziasm, pe Căpitanul Lenghel… 🙂
Long live the Captain! 🙂
Mersi, mersi! Dar mai incet, până nu se gândește cineva să-mi ia locul folosind sabia de abordaj…
Deși nu transpare din textul critic semnat de Mircea, evaluarea este foarte clară și ne convinge că textul lui Florin Purluca merită premiul acestui concurs. Prin urmare, ne revine plăcuta sarcină de a asambla un pachet de cărți pentru autorul prozei “1944”.
Cu scuzele de rigoare pentru răspunsul întârziat țin să mulțumesc echipei Ficțiuni.ro pentru acest premiu. A fost o plăcere să particip alături de autori ale căror opere m-au ținut pe jar până la finalul competiției. Vă mulțumesc mult! 🙂
Bine ați revenit, domnule Mircea Coman. Am crescut în ultimii ani – din punct de vedere literar – la umbra comentariilor dumneavoastră pertinente. Vă mulțumesc sincer, din suflet pentru asta. Dar pentru prima dată de când comentați scriitura mea, mă aflu în ipostaza de a nu fi de acord cu ceea ce spuneți. Dar acest fapt nu mă îndeamnă să vă desconsider, ci dimpotrivă. Vă admir și respect la fel de mult ca și până acum, nutrind convingerea că romanul meu de debut în forma sa finală, completă și complexă, vă va dumiri asupra intențiilor și exprimărilor utilizate.
Până atunci, nutresc speranța că voi beneficia în continuare de privilegiul de a fi analizat de dumneavoastră. Voi continua să scriu povestiri pentru fictiuni.ro, pentru că a scrie un roman nu exclude scrierea de povestiri, nici viceversa, nu-i așa?
Mă voi lupta oricând pentru dreptul domniei voastre de a nu fi de acord cu mine! 🙂 Scrisul este o întreprindere extrem de complexă, iar părerile unuia sau altuia despre un text literar sunt întotdeauna destul de subiective.
În privinţa fragmentului cu care aţi concurat luna trecută, sunt dator să recunosc că nu pot face aprecieri prea exacte, fiindcă o parte dintr-un întreg nu e egală nicicum cu întregul. Pentru amândoi e valabil dar dictonul: “Errare humanum est, perseverare autem diabolicum, et tertia non datur”.
Vă asigur de întreaga mea consideraţie.
Vă mulțumesc pentru atenția acordată și parafraza citatului din Voltaire. Nu cred că e vorba neapărat de greșeli sau mai grav, de perseverența întru acestea. Cred mai degrabă că se potrivește zicerea lui Georgică (George R.R. Martin): ”Different roads sometimes lead to the same castle.”
Ce prințesă vom găsi acolo, rămâne de văzut. 😉
eu cica-s prieten cu EUgen… da’ aici pe fictiuni n-am intrat mai niciodata. bine, nu neaparat pentru ca – prieteni fiind – n-a zis NICI MACAR un singur cuvant despre debutul meu cu “Suspendati intr-o raza de soare”. eee… probabil o sa scrie careva ceva si despre ea, vreodata. omul cat traieste… spera! da’ uite c-am auzit de pe fb, de la o persoana amabila, ca a revenit nenea Coman… asa ca ASTA e un motiv cat se poate de bun pentru a rascoli date periodic prin acest areal.
E foarte simplu. Eu nu am volumul tau și chiar dacă, nu prea scriu recenzii de carte, cu foarte rare excepții. Pe de altă parte, nimeni nu mi-a propus o astfel de recenzie. Probabil e și teama destul de bine motivată de a nu transforma revista intr-un tabloid, dacă se spune ceva politic incorect despre proza ta. Revista Fictiuni.ro funcționează doar pe pile și cu multă energie solară.