Revista LaPunkt a publicat recent „10 (zece) punkte: Nicolae Steinhardt”.

http://www.lapunkt.ro/2015/02/20/10-zece-punkte-nicolae-steinhardt/

Mǎ voi opri astǎzi la unul din cele zece puncte:

Citatul 7. Jurnalul fericirii: „Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între bărbaţi şi femei căliţi în morală.”

Colegialitatea este parcurgerea simultană de către mai mulţi indivizi a unui fragment de viaţă într-un loc în care au un scop comun. Ei pot fi colegi la serviciu, într-o instituţie de învăţământ, în armatǎ, sau în închisoare, loc ce pare a-l fi determinat pe N. Steihardt să scrie rândurile citate.

Ce presupune camaraderia? Ea se ridică dincolo de simplul atribut de a fi coleg, situaţie intervenită aleatoriu în viaţa indivizilor şi devine, aşa cum se înţelege din citatul lui N. Steinhardt, o calitate morală . Camaraderia nu se naşte instantaneu, ea se instalează numai după un anumit timp şi numai între colegi cu afinităţi de păreri şi de idei. Ori, interpretarea lui Nicolae Steinhardt mi se pare foarte interesantă, pentru că el afirmă că adevǎrata camaraderie e numai „pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral”. El se referă la „bărbaţi şi femei căliţi în morală”, -subînţelegându-se cei care pot rezista presiunilor amorale ale societăţii sau, în cazul lui N. Steinhardt, la torturile deţinuţilor politici din procesul Noica. Implicit, între cei care au calităţile enumerate de autor se crează o complicitate, indispensabilă camaraderiei, care o cimentează şi înnobilează.

Cuvintele lui N. Steinhardt m-au pus pe gânduri pentru că, deşi ele se referă la camaraderia din închisoare, unde el a întâlnit oameni cu calităţi morale, părerile lui mi se par aplicabile în toate circumstanţele vieţii, mai ales în zilele noastre, când reţelele sociale au luat o asemenea amploare, încât toţi şi întru toate devenim „colegi”. Şi atunci, cum să-i găsim pe cei care cu care avem afinităţi, cu care am putea deveni complici astfel ca noţiunea de colegialite sǎ poatǎ fi ridicată la rangul de camaraderie?

Greu şi rar se întâlnesc oameni care, uneori la mii de kilometri depărtare, devin camarazi! Şi totuşi, pe cele câteva reţele „ning”, cu specific literar-artistic, pe care postează poeţi sau scriitori, chiar neprofesionişti, există complicităţi pe grupuri, în care texte slabe sunt lăudate de unii şi, reciproc, aceştia vor primi laudele – cred ei cuvenite – de la aşa-zişii camarazi. Mă întrebam dacă proliferarea nonliteraturii prin aceste laude reciproce nu este nocivă societăţii. Lectura unui intrerviu luat de Nuţa Istrate Gangan poetului Adrian Suciu pentru „New York Magazine” şi postat pe site-ul „Casa Gândului-Cleopatra” mi-a dat, parţial, un răspuns. Iată linkul interviului:

http://casă-gândului.ning.com/group/grupul-prozatorilor/forum/topics/nig-de-vorb-cu-adrian-suciu?xg_source=activity

Trăisem cu impresia că se scrie mai mult decât se citeşte. Adrian Suciu m-a convins de contrariu cu un simplu argument matematic: fiecare carte publicată e citită de cel puţin alte două-trei persoane din anturajul imediat al autorului, deci se citeşte mai mult decât se scrie! Cât despre imensa cantitate care se scrie (aceasta implicând, cred eu, slaba calitate), el are nişte păreri clare: nu este numai inflaţie de literatură ci, spune el, asistăm la o „….inflaţie generalizată. E inflaţie de manelism în spaţiul public, inflaţie de curve şi ticăloşi în politică, inflaţie de analfabeţi în mediile universitare, inflaţie de mafioţi în poliţie şi magistratură, inflaţie de nebuni pe şosele, inflaţie de tîmpiţi peste tot. …Da, trăim într-o inflaţie literară. Dar vin şi vă întreb: nu e inflaţia literară cea mai nevinovată şi inofensivă dintre inflaţii?”

Aşadar, dacă există cantităţi uriaşe de scrieri, de ce am nega nişte biete laude ale unor neprofesionişti asupra unor texte slabe postate de alţi neprofesionişti? Ştim bine, fiecare om are nevoie de recunoaştere. Nu tot N. Steinhardt, devenit călugăr, ne predică: „Dăruind vei dobândi”? Şi, socialmente vorbind, complicitatea celor care se laudă reciproc într-un spaţiu de socializare literară, privită din perspectiva valorilor umane, nu e preferabilă celei care duce la distrugeri violente sau crime?

Departe de mine de a pleda pentru îngăduinţa excesivă şi încurajarea nonliteraturii. Mă întreb însă: interpretarea citatului din N. Steinhardt se aplică oare la micile găşti din reţelele în care principiul „mă lauzi, te laud!” funcţionează automat?

Articol preluat cu permisiunea Revistei LaPunkt.