1944cnm33li9njpgÎncerca să se smulgă din somnul adânc fără vise, dar nu reușea. Dorința de a continua somnul acționa ca o făptură posesivă, îl agăța cu zeci de brațe și nu-l lăsa să plece. Pe de altă parte însă, zgomotul bătăilor în ușă era din ce în ce mai agasant. Aruncă o privire către comunicatorul prins de încheietura mâinii: ora cinci și jumătate. Cineva – foarte insistent – luase decizia să-i scurteze somnul cu o jumătate de oră.

— John! Deșteptarea! Hai că avem treabă, lasă leneveala! se auzi de dincolo de ușă o voce masculină.

— Imediat! Două minute să mă îmbrac!

— Mă găsești jos în sala de mese. Luăm micul dejun iar apoi ieșim la transportoare.

Ceața de pe creier începu să se risipească. După toate probabilitățile, vocea de dincolo de ușă era a lui Michael, pilotului echipei de intervenție numărul 8.

Se ridică în capul oaselor și constată cu surprindere că dormise îmbrăcat; probabil adormise instantaneu, de îndată ce se întinsese în pat.

Se dezbrăcă rapid și intră la duș. Porni apa și scoase un geamăt, pricinuit de șfichiuirea dureroasă a miilor de ace din apa rece ca gheața. Sări in lateral un metru, dârdâind și verificând reglajul. Era setat pe 60 de grade Celsius, dar apa nu avea nici pe aproape această temperatură, fiind periculos de apropiată de punctul de îngheţ. Partea bună este că somnul fugise schelălăind, lăsându-l apt de muncă.

Se îmbrăcă rapid și coborî în sala de mese.

Intuise corect, singura persoană prezentă era pilotul echipei 8, care servea micul dejun.

— Bună dimineața!

— `Neața John! Ia un loc, vine moș Patrick imediat cu porția ta. Îmi pare rău că ți-am stricat somnul, dar mi-a spus Helen să mă ocup de tine în dimineața asta, să îți fac cunoștință cu doamnele de afară.

John privi mirat pe geam, spre amuzamentul colegului său:

— Hehehe… la ce te uiți? Vorbeam despre transportoare, ele sunt doamnele noastre!

— Mda… la ora asta neuronii mei încă mai fac mișcările de încălzire, fie-ți milă te rog…

Inconfundabilul zgomot al pașilor târșâiți anunță sosirea administratorului:

— Bună dimineața, bobocel! Gata cu somnul? Cum ai dormit azi noapte?

— Neîntors, Patrick. Ca un prunc.

Administratorul puse pe masă o tavă cu mâncare plăcut mirositoare și o cană mare, aburindă, de ceai.

 

Cei doi mâncară rapid, își luară pe ei hainele groase ThermoFriction și ieșiră în curte. Ușile garajului erau deja deschise, iar transportoarele păreau gata de drum.

 

— După cum îți spuneam,  urmează să îți fac cunoștință cu două doamne. Cea din stânga este a mea, model UT-7 HE. Două unități propulsoare, de 400 cai putere fiecare. ”HE” înseamnă ”rezistență ridicată[1]”, ceea e evident este o glumă bună. Se strică la fel de des ca și un transportor non – HE.

Iar în partea dreaptă avem onoarea de a sta de vorbă cu venerabila doamnă ce îți aparține începând de astăzi. E mai bătrână – pardon, nu vreau să o supăr, am vrut să spun mai matură! – cu două generații. Este un model UT-5 MR – adică ”multi-rol”.

Să știi că vârsta poate fi un avantaj câteodată. Cele doua propulsoare dezvoltă ceva mai multă putere, 450 de cai putere fiecare. Și sunt al naibii de fiabile, mai ales după ce au trecut prin mâinile predecesorului tău, Jose. Ești norocos, ai luat în primire un transportor bun. Care știe să facă multe lucruri, are o groază de accesorii specifice doar modelului său.

Are o singură problemă: acumulatorii au uzură mare, se descarcă mai repede. Întotdeauna să pleci la drum cu ei încărcați la maximum!

În timp ce Michael vorbea, John deschisese ușa din spatele transportorului, în spatele căreia se aflau cele două unități propulsoare. Totul era curat, impecabil. Arătau mult mai bine decât ce văzuse la transportoarele pe care își făcuse instructajul.

— Vezi cum strălucesc de curățenie? Asta e damblaua lui Helen, șefa ta. Mereu lustruia la ele, ai face bine să procedezi și tu la fel dacă nu vrei să intri în gura ei.

— Helen, șefa mea? Ea a ocupat temporar postul de pilot al echipei 45?

— Da. Calificarea ei de bază este aceeași cu a noastră. Și să știi că se pricepe, atunci când îți va da sfaturi ar fi bine să le asculți. Știe ce vorbește!

— Am înțeles, mersi că m-ai pus în temă.

— Și nu uita John, în fiecare dimineață trebuie să ieșim cu cel puțin un sfert de oră înaintea celorlalți pentru verificarea tehnică. Nu e nevoie să ne mai trezim înainte de șase, dar trebuie să ne mișcăm repede cu micul dejun. De altfel bătrânul Patrick știe asta, noi vom fi întotdeauna serviți primii.

 

În timp ce sporovăiau și inspectau transportoarele, ceilalți membri ai celor două echipaje începuseră să iasă din clădire, îndreptându-se agale spre ei.

Helen se îndreptă către transportorul echipei 45 și se adresă lui John:

— Salut, colega! Gata verificarea de dimineață?

— Bună dimineața, Helen. Da, cu ajutorul lui Michael am parcurs toți pașii unei verificări de rutină. Totul e în ordine, putem pleca.

— Ușurel, John. Sunt convinsă că abia aștepți să dai bice cailor putere, dar mai întâi hai să-ți prezint colegii. S-au prezentat singuri aseară, dar probabil că nu ai reținut mare lucru în învălmășeala aia.

Mda… șefa echipei stătea bine cu psihologia interacțiunilor sociale, sau avea capacități telepatice.

— Bănuiesc că pe mine m-ai reținut, așa că trecem mai departe. David O`Neill, specialist în structuri.

Cel strigat flutură mâna în aer și zâmbi amical. Helen continuă:

— Ceea ce este foarte important și trebuie să reții este faptul că între membrii echipei noastre nu există secrete. Prin urmare trebuie să știi că David și cu mine formăm un cuplu. Nu e oficială treaba, pentru că dacă ne-am căsători cei de la Centru ne-ar trimite în echipe diferite sau ne-ar transforma în birocrați pe la birourile lor. Inutil să îți spun că astfel de informații rămân aici, în mijlocul nostru. Nu ne plac ciripitorii și am convingerea că tu nu ești unul dintre ei. Corect?

— Desigur, Helen. Mulțumesc pentru încrederea acordată, promit să nu vă dezamăgesc.

— Foarte bine, John. Înveți repede. Foarte bine. Mai departe cu prezentările: Andreea Beriatto este biologul nostru. Orice probleme medicale apar, cu ea le discutăm. Este pregătită să ofere prim ajutor și diagnostic preliminar la afecțiuni curente de sănătate.

Cea menționată ridică la rându-i mâna în aer. Tot ce se distingea la Andreea erau ochii de un albastru aidoma culorii cerului de pe Terra, într-o zi senină. Un fular lat, tras până peste nas îi acoperea restul feței.

— Și în sfârșit, specialistul nostru în recuperarea obiectelor de valoare, George Tornwell. Să stai cu ochii pe el, e tot timpul pus pe scotocit și de multe ori nu e atent pe unde calcă. Cam aerian, dar e băiat de treabă. Și acum gata: echipă, îmbarcarea! Pornim la drum.

Ascultători, membrii echipei urcară în transportor. John urcă pe scaunul pilotului și apăsă butonul de pornire a motoarelor; iar acestea începură să zumzăie la turație redusă, bucuroase că au fost scoase din starea de amorțeală.

Pe locul din dreapta se așeză șefa echipei de intervenție, Helen. Aceasta își continuă instructajul cu o voce ușor ridicată, atât cât să depășească intensitatea sonoră a ventilatoarelor de aer cald ce lucrau la capacitate maximă pentru a aduce în scurt timp temperatura interioară la cote acceptabile:

— Vom merge pe drumul principal aproximativ 15 kilometri, după care vom vira la dreapta spre zona de activitate. John, te rog să fii foarte atent după ce ieșim de pe drumul principal, să urmezi traseul marcat de balizele radio. Între două balize te deplasezi întotdeauna doar în linie dreaptă. Nu ocolești, nu deviezi de la linia dreaptă ce unește două balize radio. Riști să nimerești într-o crevasă, ce poate avea în cazul fericit doi-trei metri, sau în cazul nefericit mai mult de zece metri adâncime.

— Am înțeles, spuse John pe un ton docil.

 

Transportorul se asemăna foarte mult cu cel pe care făcuse instructajul, atât din punct de vedere al instrumentelor de bord, cât și al manevrabilității. După ce a ieșit pe poarta bazei operative, acceleră până la viteza de șaizeci de kilometri pe oră, iar apoi cuplă maneta de deplasare automată în regim de croazieră.

— Lucrați de mult în această zonă? întrebă John, în căutarea unei conversații cu partenerii săi de echipă.

Helen îi răspunse:

— De vreo zece săptămâni. Și e destul de lucru, vom mai activa în același perimetru pentru cel puțin încă pe atât.

Monotonia deplasării fu întreruptă de o explozie puternică, a cărei undă de șoc făcu sa vibreze geamurile transportorului. În stânga drumului – la o distanță de aproximativ un kilometru – se ridica în aer o coloană gri-argintie, marcând locul unde o explozie tocmai avusese loc.

— Băieții de la detonări nu au somn, spuse David, specialistul în structuri. Au detonat încărcătura explozivă la ora asta, înseamnă că au început pregătirile cu cel puțin trei ore înainte. Și eu care credeam că suntem prea matinali…

Vizibil îngrijorată, Helen spuse:

— Probabil că au detonat mai devreme ca să fie siguri că devansează sosirea noastră în zona de acțiune. La carte se menționează o distanță între zonele de intervenție de minim 50 de kilometri. Pun pariu pe un kilogram de creveți flambați în coniac franțuzesc că între zonele noastre nu sunt mai mult de 30 de kilometri… să-i ia naiba pe deștepții de la Centru, cu graba lor cu tot!

Vizibil nedumerit, John întrebă:

— De ce e nevoie de o distanță așa mare? Treizeci de kilometri nu sunt suficienți?

David îi răspunse:

— În zonele în care intervenim, structurile sunt instabile. Iar cea mai instabilă este chiar zăpada, care la cea mai mică undă de șoc o ia la vale. În astfel de situații riști să primești un duș rece de zăpadă căzută din plafon, sau mai rău, să se dărâme  peste tine o întreagă structură de beton, fier și sticlă.

— Aici imediat, virează la dreapta și urmează balizele radio, spuse Helen ca un veritabil copilot.

John urmă instrucțiunile, după care urmări cu atenție pozițiile balizelor pe ecranul din bord. După aproximativ cinci kilometri, apăru pe ecran și ultimul reper, locul unde trebuiau să ajungă.

— Parchează transportorul acolo, lângă clădirea aceea înaltă, spuse Helen. Așa, perfect. Hai băieți și fete, continuăm de unde am rămas ieri. Ne împărțim în două echipe: eu cu George căutăm lucruri ce pot fi recuperate, David cu Andreea și cu John verificați structura de rezistență a clădirii și izolați eventualele resturi de origine biologică.

În zona în care se pregăteau să intervină grosimea stratului de zăpadă era de 4-5 metri, prin urmare intrarea în clădire se făcea direct pe la etajul doi, printr-o fereastră spartă. Ajunse în interior, cele două grupuri s-au despărțit. Helen și specialistul în obiecte de valoare au coborât spre nivelurile inferioare, unde fuseseră cel mai probabil spații comerciale.

 

John și Andreea îl urmară pe David, care începu să urce pe scări. Birourile înghețate bocnă transmiteau imaginea unei societăți în mod evident mai evoluată decât societatea celor ce încercau acum repopularea planetei. Lupta pentru supraviețuire de după Marele Îngheț și numărul redus al supraviețuitorilor au făcut inevitabil regresul tehnologic al omenirii; un regres tehnologic de 3-4 secole, prețul ce a trebuit plătit pentru salvarea speciei și asigurarea condițiilor de perpetuare.

Mobilierul arăta ciudat, probabil din cauza funcționalităților încorporate. Spre exemplu, scaunele cu interfețe de conectare la nivel neuronal arătau ca niște aparate de tortură din Evul Mediu. Însă erau prezente la tot pasul, fuseseră probabil extrem de eficiente în munca predecesorilor lor.

Ce vremuri! Să vii dimineața la serviciu, să îți pui pe cap casca multi-senzorială ce te cupla la gândirea colectivă a grupului, iar apoi să intri în stare de meditație productivă. Timp de 4 ore pe zi, după care plecai acasă, având tot restul zilei la dispoziție…

Degeaba! Cu toate interfețele lor neuronale, nu au fost capabili să anticipeze Marea Glaciațiune. Toată munca lor fusese canalizată pe un consum frenetic al resurselor naturale, pe traiul îndestulat și pe indiferența totală față de ziua de mâine.

Trecând cu privirea peste restul lucrurilor încremenite în birourile înghețate, John văzu la un moment dat o siluetă umană, chircită într-un colț și acoperită de un strat subțire de zăpadă, pătrunsă în clădire prin geamurile sparte.

— David! Cred că am găsit ceva…

— Ia să vedem, ce ai găsit? spuse David, îndreptându-se spre John și privind în direcția spre care acesta arăta cu mâna.

— E un cadavru uman?

— Nu, răspunse David. Seamănă cu un om chircit de foame sau de frig, dar e de fapt un robot umanoid, în poziția de alimentare cu energie. Dacă te uiți de aproape, vei vedea cablul care iese din spate lui și intră în priza din perete. Săracul de el, a intrat în lumea viselor și acolo a rămas…

John auzise despre astfel de roboți dar era prima oară când vedea unul în realitate. În perioada de apogeu a omenirii, astfel de roboți erau frecvent întâlniți acolo unde existau sarcini repetitive de complexitate redusă: livrarea corespondenței, curățenie, udarea florilor, parteneri de joacă pentru copii.

— Putem să-l luăm cu noi? Poate reușim să îl reparăm.

David râse:

— Hai că ești simpatic! Vrei un animal de companie cibernetic? Mai caută! Nimic din ce vezi aici nu mai poate fi refolosit, după doar zece ani de depozitare în condiții de climă polară, cel puțin o treime din componente trebuie înlocuite. Și au trecut mult mai mulți ani, cred că niciun circuit hibrid cu implanturi de țesut biologic nu mai este recuperabil.  În plus, regulamentul ne interzice să luăm cu noi obiecte găsite în zonele de intervenție.

— Cu excepția băuturilor alcoolice, bineînțeles. Pe astea nu a avut nimeni curajul să le interzică, se amestecă în vorbă Andreea.

David râse din nou:

— Corect! Ar fi și păcat să arunce în aer băieții care vin după noi așa resurse prețioase!

— Da, prețioase mai ales pentru ficații voștri, îl completă Andreea.

David nu răspunse, preferând să își continue treaba. Verifica vizual structurile de rezistență ale clădirii, iar din loc în loc lipea câte o bulină. Dacă erau buline verzi indicau o zonă sigură, bulinele galbene marcau zonele de risc iar bulinele roșii, zonele unde era nerecomandat accesul din cauza riscului de prăbușire.

Deocamdată David împrăștia cu generozitate buline verzi. Zona era sigură.

— John, ești pregătit? La următorul etaj încep zonele rezidențiale, acolo vom găsi lucruri puțin mai neplăcute.

— Pentru asta sunt plătit, David. Să mergem!

Dincolo de curajul exprimat pe un ton declarativ, lucrurile stăteau un pic altfel. Poți să fii vreodată pregătit să dai peste rămășițele umane ale înaintașilor tăi, păstrate aproape intacte?  Ca și când ar fi gata să scoată un ultim strigăt de ajutor, de smulgere din ghearele morții neiertătoare? Nu, nu poți fi niciodată pregătit pentru așa ceva…

 

Spațiile rezidențiale aveau dimensiuni generoase și erau dotate cu tot ce puteai avea nevoie pentru o existență lipsită de griji. Bucătării imense, cu spații frigorifice în care încăpeau lejer provizii pentru două-trei luni, dulapuri cu veselă suficientă pentru a hrăni simultan zeci de oameni… auzise de lăcomia exacerbată a ultimelor generații de locuitori ai planetei, dar realitatea întrecea orice închipuire.

 

După toate aparențele, locuitorii părăsiseră zona înainte ca aceasta să devină nelocuibilă.

Se mișcau rapid dintr-un apartament în altul, primul era David – lipitorul de buline – secondat la câțiva pași în spate de John și Andreea, căutători de resturi umane sau leșuri ale animalelor de companie.

Trecuseră vreo trei ore de când începuseră lucrul și avansau destul de rapid. Mai aveau doar două etaje de verificat, când stația de emisie recepție a lui David prinse glas:

— David aici Helen, mă auzi?

— Te aud șefa. Tare și clar.

— Cum merge la voi excursia? Ați găsit ceva interesant?

— Nimic notabil. Clădirea este sigură din punct de vedere al structurii, iar cei ce au locuit aici se pare că au plecat înainte de îngheț. Mai avem două etaje și terminăm.

— Nu toți au plecat, David. Am localizat resturi umane la subsol, în incinta fostei centrale termice. După ce terminați treaba, coborâți aici.

— Am înțeles, Helen.

— O clipă! Cred că te descurci singur, ești băiat mare. John și Andreea să vină la noi chiar acum. Dar mai întâi să treacă pe la transportor, să mai ia vreo douăzeci de saci pentru resturi umane. OK?

— În regulă, răspunse David, apoi se întoarse către colegii săi. Ați auzit? Eu termin treaba aici, voi luați niște saci de la transportor și coborâți la subsol. Atenție pe unde călcați, urmați același traseu pe care am venit până aici.

 

Cei doi coborâră până la etajul pe unde intraseră și se îndreptară spre transportor. În timp ce umbla prin compartimentele de depozitare în căutarea sacilor, John se gândi că puțină conversație ar fi binevenită:

— De cât timp te ocupi cu treaba asta, Andreea?

— Am împlinit recent un an de contract, răspunse aceasta.

— Ai vechime, nu glumă! Cred că ai văzut destui saci plini… te-ai obișnuit?

— Cred că glumești, John. Cu așa ceva nu te poți obișnui! Am ajuns să mă detașez emoțional, asta ajută. Consider că sunt niște rămășițe și atât. Sufletele lor au plecat de multă vreme spre o lume mai bună. Și mai călduroasă, desigur.

După tonul vocii, John a bănuit că Andreea a schițat un zâmbet la ultima frază. Dar cu excepția ochilor, fularul lat nu lăsa să se vadă nicio altă parte a feței.

— Pot să te întreb ceva un pic mai personal?

— Încearcă. În cel mai rău caz, nu am să răspund.

— Care e faza cu fularul? Încerc să îmi aduc aminte cum arăți, dar imaginile de aseară sunt confuze. Prea multe personaje și probabil prea mult alcool. Astăzi nu am văzut altceva decât fularul și o pereche de ochi albaștri. Vrei să scoți în evidență farmecul lor? Ai reușit!

Cu un gest simplu, Andreea își scoase o mănușă iar cu mâna astfel eliberată își coborî fularul până la nivelul gâtului. Zâmbea. Fața ei era incredibil de albă, aproape aceeași nuanță de alb ca și zăpezile ce-i înconjurau. Buzele subțiri și nasul ușor ascuțit completau într-un mod agreabil fizionomia, lăsând impresia unei persoane firave, fragile. Și foarte, foarte tânără. Aproape o copilă, ceea ce contrasta în mod evident cu vechimea declarată.

— Ce vrei să spui cu farmecul ochilor mei, John? Încerci să mă seduci în timpul serviciului? Ai și tu răbdare, până după orele de program …

John se fâstâci. Chiar nu avusese o asemenea intenție, la naiba!

— Ah, nu. Te rog să nu mă înțelegi greșit! Eram curios să aflu motivul pentru care porți acel fular,  prin urmare mi-am permis să te întreb așa, ca între colegi. Scuze dacă m-am exprimat greșit!

— Stai liniștit, te tachinam și eu un pic. Tot ca între colegi! răspunse Andreea zâmbind. Am o problemă cu tenul, dacă îmi expun pielea mai mult timp la frig apare o reacție alergică foarte urâtă. Acum te rog să mă scuzi: mă acopăr la loc, nu vreau să am probleme. Diseară la cină promit să las fularul pe cuier.

— Mulțumesc pentru informație. Am luat sacii, hai să mergem.

Cei doi coborâră cu precauție pe treptele unei foste scări rulante ce ducea spre nivelurile inferioare ale clădirii. Vizibilitatea era din ce în ce mai redusă, din cauza zăpezii care acoperea în întregime geamurile.

Ajunseră la parter, unde era aproape întuneric. Senzorii prezenți în hainele groase au reacționat, comandând aprinderea lanternelor încorporate. Cei care coborâseră înaintea lor marcaseră drumul cu etichete reflectorizante, ușurând astfel deplasarea către ei.

Când au ajuns în subsol, Helen și George montaseră deja două proiectoare, care luminau puternic zona. Spațiul în care fusese cândva centrala termică – probabil cel mai cald loc din clădire în acea perioadă – era plin de cadavre înghețate, înghesuite unele în altele, într-o ultimă tentativă de a obține căldura necesară supraviețuirii. La o privire mai atentă, chipurile mumifiate păstrau destul de bine trăsăturile inițiale ale feței. Cu o marjă de eroare relativ mică se putea estima sexul și vârsta persoanei, în momentul decesului. Părea destul de ciudat faptul că în jurul sursei de căldură se adunaseră preponderent femei, copii și bătrâni. Nu prea se zăreau cadavre de bărbați în puterea vârstei.

John a sesizat acest paradox și își întrebă colegii:

— De ce sunt femei, copii și bătrâni? Bărbații unde sunt?

Îi răspunse Helen:

— În fața pericolului iminent, în oameni s-au activat instinctele ancestrale, specifice omului preistoric. Cei slabi și neajutorați stăteau în adăposturi, cei puternici umblau pe-afară, în căutarea unor soluții de supraviețuire: surse de încălzire, haine groase, hrană. Din păcate aceștia și-au găsit sfârșitul pe străzi, îngropați sub troiene; majoritatea nu vor fi niciodată găsiți. George, introdu te rog celelalte rămășițe în sacii aduși de John. Andreea, te rog ocupă-te de inventariere. Explică-i și noului nostru coleg în ce constă acest proces.

Andreea începu să vorbească în timp ce scotea din geantă o pereche de mănuși de silicon și un dispozitiv ciudat:

— Acesta este un dispozitiv de identificare, în fiecare echipă de intervenție există două astfel de dispozitive, unul la biolog iar celălalt la șeful echipei. Se utilizează la colectarea și stocarea datelor referitoare la cadavrele găsite în zonele de intervenție. După cum probabil știi, în acea perioadă toți oamenii purtau brățări de identificare individuală. Era utilă pentru identificarea lor, dar și pentru alertarea automată a serviciilor medicale în cazul în care purtătorul avea dereglări ale semnelor vitale.

În timp ce vorbea, Andreea își trăsese pe mâini mănușile și se apropie de șirul de cadavre introduse deja în saci de colegii săi. Se opri în dreptul unuia, ridică mâna dreaptă a cadavrului și apropie dispozitivul de încheietura mâinii, moment în care dispozitivul a scos un sunet strident.

— Brățara a fost identificată, este un caz fericit. Deși sunt proiectate să funcționeze timp de cinci sute de ani, multe brățări au acumulatorii descărcați din cauza frigului.

— Ce date sunt preluate din brățară? întrebă John.

— Codul personal de identificare, data și ora ultimului impuls biologic – altfel spus, ultimele clipe în care brățara a detectat viață în corpul purtătorului. Datele sunt stocate în dispozitiv, diseară când ajungem la bază îți voi arăta cum facem sincronizarea cu serverul central de date, unde se face identificarea completă a persoanei.

— Și la ce folosește această identificare?

— Informațiile sunt utile doar pentru întocmirea de statistici privind numărul victimelor, spuse Andreea cu amărăciune în glas, îndreptând dispozitivul spre eticheta sacului în care se afla cadavrul. Aparatul scoase un nou sunet, pe o tonalitate ușor diferită.

— Am identificat sacul, pentru a ști unde se află cadavrul identificat. Iar acum, etanșăm sacul, spuse Andreea, trăgând de o sfoară care atârna în afara sacului. Acesta se închise ermetic, mulându-se pe corpul chircit al nefericitei victime.

— Gata! Îl scoatem la suprafață, unde amenajăm o platformă pentru rămășițe biologice. Mai departe se vor ocupa colegii de la transporturi resturi umane, spuse Helen. Hai să ne grăbim, să nu ne prindă noaptea pe aici! John, hai să cărăm sacii la suprafață. Unul câte unul, continuă șefa, ridicând  sacul pregătit de Andreea  și pornind spre suprafață.

John ridică un alt sac ce fusese pregătit între timp și o urmă. Raportat la volum, sacul părea foarte ușor. O viață de om, speranțe și visuri curmate brusc, înghesuite într-un sac de plastic. O pedeapsă colectivă, aplicată unei generații care a plătit astfel un preț mult prea mare pentru greșelile săvârșite nu numai de ei, ci și de generațiile anterioare, care cu o nonșalanță debordantă au modificat ecosistemul planetar pentru a-și satisface lăcomia și dorința exacerbată de confort.

 

[1]

[1] High Endurance = rezistență ridicată (lb. en.)

 

1607 Total Views 3 Views Today