traducere de I.L. Caragiale

Multă vreme Moartea Roşie bântuise ţinutul. Nicicând mai fatală şi mai îngrozitoare ciumă. Avatarul ei era sângele – roşeala şi greţoşenia sângelui. Dureri de junghiuri, ameţeală vârtejoasă, apoi sudori peste sudori şi topirea fiinţei. Pete stacojii pe trup, mai ales pe obraz, denunţau lumii victima, ca lumea să fugă nebună de groază refuzându-i orice ajutor, orice simpatie. Năvala, mersul şi sfârşitul bolii – toate în mai puţin de un ceas.maskrd

Dar prinţul Prospero era fericit, neclintit, cuminte. Când pe ţinuturile lui moartea seceră jumătate din locuitori, prinţul adună o mie de pretini voinici şi veseli, aleşi dintre cavalerii şi damele curţii şi se retrase cu dânşii într-una din mânăstirile sale, întărită cu ziduri înalte şi trainice, cu porţi de fier puternice. Era o clădire uriaşă, închipuirea gustului prinţiar, excentric şi măreţ. Curtezanii, cum intrară, aprinseră mangaluri, arseră fier şi cu ciocanele lipiră verigile porţilor să nu mai poată mişca din loc. Erau acum la adăpost de orice pornire de desperare din afară, orice ieşire pentru freneziile din năuntru era închisă. Mănăstirea era încărcată cu prisos cu toate trebuincioasele; puţin le mai păsa celor din năuntru de molimă: lumea d-afară facă ce-o şti. Deocamdată ar fi fost o nebunie să se-ntristeze cineva, să gândească măcar la rău. Prinţul îngrijise de toate mijloacele de petrecere: bufoni, poeţi, dănţuitori, muzicanţi – frumosul sub toate formele – şi vin, vin bun. Toate bunătăţile, frumuseţile şi siguranţa în năuntru – afară, Moartea Roşie.

Trecuseră câteva luni de la această retragere; afară bântuia acuma biciul cu cea mai fioroasă turbă; prinţul se hotărî să dea un bal mascat de cea mai înaltă strălucire.

Ce voluptoasă arătare a fost mascarada aceea! Lăsaţi-mă mai întâi să vă descriu salele balului. Erau şapte – o perspectivă imperială. În multe palate, şirurile acestea de saloane stau în linie dreaptă; când uşile sunt deschise de perete, privirea se poate adânci până-n fundul celui din urmă, fără piedică. Aici era cu totul altfel, cum trebuia să se aştepte oricine de la un prinţ al cărui gust foarte pronunţat pentru lucrurile bizare era destul de cunoscut. Salele erau aşa legate una cu alta, că nu puteai apuca cu privirea dintr-o dată decât numai una. La douăzeci-treizeci de paşi era o cotitură repede de unde se descoperea un aspect nou. La stânga şi la dreapta, în mijlocul fiecărui perete, o ferestruică gotică, înaltă şi strâmtă, răspundea într-un coridor închis, care urma sinuozităţile apartamentului. Fiecare fereastră era de sticlă colorată în armonie cu tonul dominant al decoraţiunii sălii. Aşa, aceea care era la marginea dinspre răsărit era albastră, ferestrele erau albastru închis. A doua era purpurie, cu giamuri tot purpurii. A treia verde, verzi şi ferestrele. A patra portocalie, a cincea albă, a şasea vânătă. A şaptea era din tavan până-n podele în draperii de catifea neagră, care-mbrăcau pereţii căzând jos în cute bogate pe un covor de aceeaşi stofă şi aceeaşi culoare. Numai în această încăpere giamurile nu erau la fel: erau stacojii, ca sângele proaspăt.

În niciuna din cele şapte sale, printre ornamentele de aur risipite din destul peste tot, nu se vedea vreo lampă sau vreun candelabru. Nici o lumină de felul acesta. Dar în coridorul dimprejur, la fiecare fereastră ardea în câte un tripod enorm o flacără puternică: razele treceau printre giamurile colorate şi luminau salele într-un chip uimitor. Astfel de produceau fel de fel de aspecte sclipitoare şi fantastice. În sala dinspre apus, cea neagră, lumina, trecând prin giamurile stacojii şi căzând peste catifeaua neagră, făcea un efect sinistru, dând chipului care intra acolo o înfăţişare aşa de stranie, încât foarte puţini dănţuitori aveau îndrăsneală să puie piciorul în acel colţ magic.

Tot în sala neagră, sta atârnat în perete spre apus un ceasornic uriaş de abanos. Pendula se legăna cu tic-tac surd, greu şi monoton. Când minutarul, ocolind cadranul, atingea ceasul, ieşea din plămânii de aramă un sunet limpede şi strălucitor, profund şi cu totul muzical, de o aşa particulară notă şi de o aşa energie, că muzicanţii se opreau din cântarea lor ca să asculte pe a ceasului; o turburare de o clipă înfiora întreaga adunare veselă şi, cât vibrau ciudatele sunete, se vedea bine că şi cei mai nebuni se-ngălbeneau, cei mai în vârstă, cei mai încercaţi, îşi treceau mâna pe frunte, sub care se petrecea o meditare sau un gând îmbătător. Când ecoul se stingea cu totul, o veselie uşoară înviora iarăşi pe toată lumea; muzicanţii se uitau unii la alţii zâmbind de slăbiciunea lor nervoasă şi jurau între ei că la o a doua sunare n-o să mai aibă nici o emoţie, apoi, după fuga altor șaizeci de minute, care cuprindeau cele trei mii șase sute de secunde ale ceasului stins, sosea altă cântare fatală, și iar aceeași turburare, același fior, aceleași gânduri adânci..

Era cu toate astea o veselă și strălucită orgie. Gustul ducelui era cu totul deosebit. În privința colorilor și efectelor, mai ales, avea cea mai sigură judecată. Desprețuia așa numitul decorum la modă. Planurile-i erau îndrăsnețe și sălbatice, și concepțiile-i aveau o strălucire barbară. Mulți l-ar fi crezut nebun. Curtezanii lui îl știau aminteri. Trebuia însă să-l asculți, să-l vezi de aproape, să-l atingi, ca să fii sigur că în e toată firea.

El îngrijise în mare parte de decorațiile și mobilarea celor șapte săli pentru bal, și tot după gustul lui personal se întocmise stilul costumelor. Erau desigur niște concepțiuni grotești; ceva uimitor, strălucitor, și picant și fantastic. Erau figuri în adevăr arabești, împopoțonate într-un chip absurd; fantazii monstruoase ca nebunia; erau figuri frumoase, desmățate, bizare o mulțime, uneori grozave, și câte vrei desgustătoare. În scurt era o defilare de visuri care se legănau de colo până colo prin cele șapte saloane. Și aceste visuri se amestecau și sburau în toate sensurile luând coloarea fiecărei săli, și ai fi zis că făceau ele cu picioarele lor muzica, iar cântările stranii ale orchestrei erau răsunetul pașilor lor.

Din timp în timp, se aude sunând ceasornicul de abanos din sala de catifea. La glasul ceasului, totul se oprește, totul tace. Visurile au încremenit pe loc… Dar sonăria se stinge după câteva clipe și deodată o veselie ușuratecă și nestăpânită începe a mișui pretutindeni. Muzica se umflă din nou, visurile încremenite reînviază sbuciumându-se de colo până colo, sub minunatele valuri de lumină colorată ce trec prin geamuri de la flacăra tripodurilor… Dar în salonul tocmai din fund spre apus nici o mască nu mai cutează a-și pierde pașii; noaptea e-n putere; o lumină și mai pătrunzătoare se varsă prin geamurile stacojii, făcând negreala draperiilor funebre și mai înfiorătoare; nesocotitului care pune piciorul pe întunecatul tapet, ceasornicul de abanos îi trimite niște sunete și mai adânci, și mai energice, și mai solemne decât acele ce ajung la dănțuitorii cari se învârtesc nepăsători în sălile depărtate.

În acelea, furnica lumea, acolo era toiul febril al petrecerii. Sărbătoarea era în culme, când se auzi sunetul ceasornicului de abanos — miezul nopții! Muzica amuțește, vârtejul valsului încremenește scurt: tăcere și imobilitate. Acuma sunt douăsprezece bătăi de sunat. De aceea poate mai îndelungată gândire s-a putut strecura în meditațiile celor ce gândeau printre mulțimea veselă. Și poate tot pentru aceea, până când să moară cea din urmă bătaie, câțiva au avut vremea să zărească prin mulțime o mască, până atunci neluată în seamă de nimeni. Știrea acestei arătări nouă s-a răspândit de jur împrejur, producând în toată adunarea o șopteală, o murmurare semnificativă de mirare și dezaprobare, mai apoi de spaimă, de groază și de desgust.

Trebuia fără-ndoeală să fie o arătare extraordinară ca să poată face așa sensație într-o adunare de fantasme nebune precum am descris-o. În adevăr, aproape n-avea margini desfrâul de carnaval al acelei nopți; dar noua mască trecuse peste extravaganța unui Erod, depășise limitele destul de largi ale decorului impus de prințul Prospero. Sunt coarde care nu se lasă atinse fără emoțiune chiar în inimele cele mai oțelite. Chiar la cele mai stricate ființe, deși ele iau și viața și moartea drept o jucărie, sunt lucruri cu cari nu te poți juca. Toată adunarea fu adânc mișcată de prostul gust și necuviința purtării și costumului acestui străin. Era o persoană mare și osoasă, învelită într-un giulgiu din cap până-n picioare. Masca ei înfățișa așa de bine fizionomia unui cadavru țeapăn, că oricât de aproape nu s-ar fi putut descoperi meșteșugirea. Totuș, poate că flușturateca societate ar fi îngăduit măcar, dacă nu chiar aplaudat, această urîtă glumă. Dar masca împinsese lucrul mai departe — era costumată ca Moartea Roșie. Giulgiul îi era pătat de sânge de sus până jos, și fruntea-i largă și tot chipul stropite de îngrozitorul pojar stacojiu.

Spectrul se mișca încet, solemn, ca și cum ar fi voit să-și susțină mai bine rolul, plimbându-se mândru printre dănțuitori. Când prințul Prospero dete cu ochii de el, rămase o clipă înecat de un fior puternic de groază și desgust; dar numaidecât fruntea prințului se roși de turbare:

– Cine îndrăsnește, strigă el răgușit către curtezani, să ne insulte cu o așa ironie blestemată? Puneți mâna pe el! smulgeți-i masca, să știm pe cine o să spânzurăm mâine de creneluri la răsăritul soarelui!

Asta se petrecea în sala despre răsărit, cea albastră. Cuvintele prințului răsunară tare și distinct până în fundul tuturor celorlalte saloane — prințul era un om voinic și aspru — muzica tăcuse la un semn al lui. Curtezanii palizi, la cuvintele prințului, deteră să facă o mișcare către străin, care le fusese o clipă sub mână și care acuma înainta către prințul cu pasul sigur și măreț. Dar îndrăsneala smintită a străinului, insuflând o teamă nedefinită tutulor, nimeni nu cuteză să-l atingă, așa că fără piedică el trecu aproape pe lângă prințul. Mulțimea se grămădi către pereți, dându-se înapoi și lăsându-i cale deschisă; masca porni înainte cu același pas solemn și măsurat, care de la-nceput o caracterizase: din camera albastră în cea purpurie, din aceasta în cea verde, din cea verde în cea portocalie, apoi în cea albă, în cea vânătă, înainte chiar de a se face vreo mișcare hotărâtă pentru a-i opri pașii.

Atunci, prințul Prospero, smintit de turbare și de rușinea mișeliei sale de o clipă, porni grabnic prin cele șase saloane, neurmat de nimeni, căci o groază de moarte apucase pe toată lumea. Prințul ținea în mâna-i ridicată un pumnal și se apropiase la trei pași de fantasma care se grăbea să nu fie ajunsă. Când masca fu în fundul sălii de catifea, se-ntoarse deodată față în față cu acel ce o urmărea. Un răcnet sfâșietor se auzi… pumnalul alunecă ca un fulger pe tapetul funebru, pe care apoi se prăbuși trăsnit prințul Prospero.

O grămadă de măști, apucate de îndrăsneala nebunească a desnădejdii, se repeziră în salonul negru. Necunoscutul sta ca o stană de piatră drept și nemișcat sub umbra ceasornicului de abanos. Năvăliră toți asupră-i, dar toți fură sugrumați de o groază fără nume când simțiră că sub giulgiul sângerat și cadaveroasa mască, pe care le prinseseră cu o așa supremă energie, nu se găsea nici o formă palpabilă.

Atunci cunoscură că le stă în față Moartea Roșie… Le sosise pe furiș ca un tâlhar de noapte. Unii după alții căzură grămezi prin salele de orgie, inundate de o rouă sângerată, unul câte unul se stinse în postura ultimelor cărceie. Și viața ceasornicului de abanos se stinse împreună cu viața celui din urmă dintre veselii tovarăși. Și besna, și ruina și Moartea Roșie puseră asupra totului călcâi de stăpânire fără de margini.

Traducerea povestirii The Masque of the Red Death, apărută

în Epoca literară, anul I, nr.1, luni 15 aprilie 1896, paginile 2-3