DIGITAL CAMERADacă universul ar funcționa așa cum ne dorim noi, acest articol ar începe cu „Astăzi, Ștefan Ghidoveanu împlinește șaizeci de ani…” Din păcate, universul are neplăcutul obicei de a nu ține cont de părerea noastră, astfel că suntem nevoiți să începem cu ceva de genul „Astăzi, Ștefan Ghidoveanu ar fi împlinit șaizeci de ani…”, sau chiar ”Astăzi se împlinesc șaizeci de ani de la nașterea lui Ștefan Ghidoveanu…” Sună trist, nu-i așa? Mai ales că șaizeci nici nu-i un număr chiar atât de mare. Ștefan ar fi trebuit să scrie singur articolul, să vorbească despre planuri trecute sau viitoare, realizate sau nu, realizabile sau nu…

Dar universul a hotărât altfel, așa că suntem nevoiți să scriem noi despre el. Iar eu nu vreau să scriu despre unde s-a născut, ce-a făcut și așa mai departe. Poate o să fac cândva un articol pentru Wikipedia. Vreau doar să ne gândim puțin la Ștefan așa cum ni-l aducem aminte fiecare. Pentru unii, cei mai mulți, Ștefan Ghidoveanu însemna doar o voce la radio, o voce gravă, plină, ușor graseiată. Cei mai mulți dintre noi l-am cunoscut astfel, cu multă vreme înainte de a-l întâlni în carne și oase. Această voce este și singura despre care mai putem vorbi la prezent: o avem înregistrată și o putem reasculta când dorim.

Honoré_Daumier_017_(Don_Quixote)Pentru alții, putea fi în multe feluri: prieten sau adversar, glumeț sau melancolic, fermecător, enervant, entuziasmat, furios, plin de vervă, pisălog (pentru cei care n-au participat în vreun fel sau altul la antologiile lui, recomand povestirea lui Florin Pîtea din Ferestrele Timpului de la editura Tracus Arte, ca să-și facă o idee) și mai adăugați voi ce doriți. Un personaj paradoxal. Cu tot temperamentul lui inflamabil, era în relații pașnice cu toate grupurile (mai mult sau mai puțin rivale) din SF-ul românesc. Deși cu reputație de mare leneș, descoperim acum că făcea parte dintre cei câțiva (îmi vin în minte Ion Hobana sau Valentin Nicolau) pentru care este nevoie de mai mulți oameni care să preia treaba unuia singur. A trăit în lumea lui, cu căștile pe urechi, cu calculatorul în față, a făcut numai ce-a vrut, a fost un fel de Don Quijote în mica lume a SF-ului din România, iar Sancho Panza am fost cu toții, câte puțin, în jurul lui.

DIGITAL CAMERA

 

Cristina Ghidoveanu, 19.04.2015

507 Total Views 1 Views Today