MESIA DIN GHETOURI

 

Mihai Alexandru Dincă, 22 de ani

 

Favela – din portugheză, „mahala”. Cuvânt de origine sud-americană, folosit în argou pentru sectoarele sărace ale uriașelor nave-colonii care înconjoară sistemul (câteva mii). Prima navă de acest tip, construită în 2112, a fost Ascensao, aparținând unei Brazilii suprapopulate, de unde a rămas și termenul.

*

–Cum rahat te aștepți să înghit așa ceva? se răsti Joshua, nevenindu-i să creadă ce îi spunea toxicomanul pe care îl acostase cu brutalitate.

–Așa e! se smiorcăi creatura cu fața tumefiată, plină de sânge și vânătăi de la pumnii pe care îi încasase. Toată lumea știe ce-a pățit Bingo, dar nimeni nu vorbește de asta… Le e frică! Te rog, lasă-mă-n pace! N-am făcut nimic! Te rog!

Joshua se încruntă și îi dădu un pumn direct în gură, spărgându-i incisivii șubreziți de amfetamine. Posesorul urlă de durere, cu sânge șiroindu-i din gingii.

–Șobolan drogat! Și miliția? Nu face nimic?

Mizerabilul urla în continuare, năucit de durere și incapabil să răspundă, când Joshua ridică pumnul încă o dată, pregătit să continue schingiuirea sistematică pe care o începuse.

Nu, te log! Au m-m-mulit… și de-ai loh… reuși creatura să îngâne cu o gură distrusă, scuipând fragmente dentare. Mulți, mulți… Te log, lasă-mă! Nu mă omolî!

Joshua privi cu silă omulețul pe care îl mutilase, plin de propria mizerie și de sânge, apoi îi dădu drumul la claia de păr de care îl ținea, lăsându-l să se prăbușească pe jos. Acesta se târî pe podeaua de fier încrustată cu rugină și jeg, se ridică și dispăru pe aleea întunecoasă.

Căpitanul Joshua Singh era foarte nervos. Și știa că echipajul lui va fi la fel când va afla. Risca o răzmeriță – ultimul lucru de care avea nevoie, după ce își petrecuseră ultimele trei luni în sălbăticiile de dincolo de Jupiter, transportând încărcătura de naniți pe care o comandase Bingo.

„Futu-i stelele!”, înjură Joshua în gând, apoi își văzu reflexia într-o băltoacă de ulei. I se citea oboseala în ochii încercănați, iar chipul negricios, tras îi trăda malnutriția incipientă. Era slăbit. El și ai lui nu mai fuseseră plătiți de luni de zile. Se săturaseră să mănânce în scârbă terciul obișnuit de proteine, iar nava lor, Strigoiul, avea nevoie de reparații și de combustibil, fără a mai pune la socoteală taxele de spațioport. Dar angajatorul lor din cartelul Sofia, un mafiot pe nume Bingo Patinho care-și făcea veacul printre favelele din Utopia II, fusese asasinat la scurt timp după ce Strigoiul plecase spre Neptun, către fabricanții de naniți; fapt pe care Joshua nu-l aflase decât la întoarcere, spre disperarea lui prezentă. În schimb, în locul unei răzbunări prompte și coordonate cum ar fi fost de așteptat, cartelul tăcea mâlc. Aparent, grupul se temea de misteriosul asasin al lui Bingo. Dar Joshua nu. Cineva trebuia să-l plătească până la urmă, altfel își putea pierde nava, echipajul, și probabil și viața. Îi venea să strângă pe cineva de gât și aproape regreta că lăsase în viață stârpitura pe care o interogase.

Plecă din aleea lăturalnică și ieși pe o uliță ticsită de locuințe improvizate și mormane de vechituri, într-una din favelele de la pupa Utopiei II. Nava-colonie era tipică: un cilindru de nichel-fier din asteroizi, lung de vreo 40 kilometri și lat de vreo 12, rotindu-se cât să aibă o gravitație potrivită pentru locuit. Pe axul central erau agățate reflectoare puternice, care simulau ciclul zi-noapte, dar, cum multe se defectaseră și nimănui nu-i păsa să le repare vreodată, lumina abia atingea intensitatea unui crepuscul chinuit. Suprafața interioară a cilindrului era acoperită în întregime de un oraș toxic și diform, cu excepția unui sector redus și inaccesibil, la proră, unde locuia administrația subordonată Conglomeratelor Terrane. Pe toată circumferința, sectorul elitei era protejat de zid înalt de zeci de metri, păzit zi și noapte de miliția de ghetou, să nu intre scursurile peste spumă. Restul era locul sărăciei, cu favelele împuțite, întreprinderile și liniile de asamblare unde lucrau toți nenorociții din batjocura numită „clasă medie”, printre droguri, prostituate, mafii și pirați spațiali din toate fundăturile sistemului solar care veneau și plecau non-stop…

Joshua mergea cu pași apăsați pe străduța mizeră, privind cu scârbă în sus spre ghetourile informe care atârnau de cer, ignorând curvele de mâna a șaptea care încercau să-l abordeze și diverșii comercianți dubioși, hoți de buzunare și samsari de tot felul. Clădirile erau maldăre improvizate de fiare și polietilene tereftalate, șubrede ca șoldurile unei prostituate dependente de smâc. Ceva tocmai exploda deasupra, remarcă Joshua, de partea cealaltă a cilindrului. Probabil o altă tentativă eșuată de a produce amfetamine.

–Ulver? vorbi Joshua în lavaliera pe care o purta la gulerul combinezonului său cenușiu, conectată la stația radio.

Tocmai era să fie buzunărit de un copil al străzii. Îl prinse de haine, îi dădu un bocanc direct în față și copilul fugi în lacrimi, zbierând, ținându-se de nasul zdrobit.

–Da, șefu’? răspunse o voce răgușită în casca din ureche.

–„Căpitane”, bă, idiotule! se răsti Joshua, târșâindu-și bocancul murdar de sânge și muci. Hai, că până la urmă o să băgăm și noi ceva la maț după toată afacerea asta de rahat. Vino la gura aia de aerisire de lângă fosta linie de asamblare 4. Știi tu, aia pe lângă care nu trece nimeni. Am dat de cretinul care l-a mierlit pe Bingo. Repede, ai 15 minute.

–Am plecat, să trăiți! bâigui Ulver, luat pe neașteptate.

Ulver apăru după vreo 30 de minute și asta îl făcu pe Joshua să își iasă încă o dată din sărite. Când secundul ajunse în dreptul lui, îi dădu o palmă peste ceafă, făcându-i pletele blonde și linse să se zbată ca tentaculele unei moluște speriate.

–Cretinule! Fii atent, începu Joshua. Gagiul ăsta se numește „Mesia”, dar dracu’ știe cum îl cheamă cu adevărat, și cică și-a făcut un fel de cult în jurul lui, dintre dependenții de ciob din ghetou. Îl venerează ca pe un zeu, idioții naibii. Probabil că le dă pucheală de-aia, de le-a luat mințile și-așa duse dracului. Oricum, ceva e aiurea, dacă ăia de la Sofia n-au îndrăznit să-l cardească încă. Cică e dubios Mesia ăsta, mai dubios decât majoritatea, dar eu nu cred toate tâmpeniile astea de drogați. Din fericire pentru noi, se pare că strânge toate urmele de nano-tec pe care-și poate pune ghearele. Fac pariu că de-aia l-a lichidat pe Bingo, că și ăla se ocupa tot cu de-astea și probabil nu s-au înțeles la vreun gheșeft. Asta e bine că avem și noi marfă, și noi ‘stem cinstiți. M-ai înțeles? Cinstiți! Merităm cel puțin același preț pe care ni-l da Bingo, dacă nu unul mai bun, pentru toată încurcătura asta în care ne-a băgat. Cinstit! Ai înțeles?

–Am înțeles, spuse Ulver frecându-și ceafa. Cinstit. Mergem, căpitane?

–Ei, vezi că se poate să vorbești cum trebuie?

Intrarea în sistemul de ventilație se profila pe un perete înalt din plăci de fier ruginit și achondrite neprocesate, peticit de mușchi bolnav. Se căsca înaintea lor ca o gură circulară către un abis al putregaiului, plin de mâzgă și de tot felul de resturi respingătoare, sedimentate unele peste altele. Joshua aflase de la scursura drogată pe care o bătuse că pe-acolo își făcea veacul Mesia, prin căile de aerisire ale liniei de asamblare dezafectate de zeci de ani, după o fisură de reactor. Nu mai era pericol de iradiere, dar lumea evita zona, din ignoranță.

Intrară în sistemul de aerisire cu lanterne și cu silă. Mirosea a mucegai și a praf umed și după mai multe cotituri printr-un labirint negru și împuțit, cei doi văzură un fel de lumină difuză la capătul tunelului, a cărei culoare îi lăsă fără explicații. Joshua îi făcu semn lui Ulver să-și stingă lanterna.

Siderați, se apropiară încet de acea lumină ireală, violetă spre indigo, aproape întunecată. De nicăieri, apăru un om. Era schilod, chiar mai rău decât toxicomanul din alee, și nu purta decât niște zdrențe în jurul bazinului, lăsându-i vizibilă pielea plină de bube, mizerie și tatuaje informe, fluorescente, în tipare haotice. Pur și simplu stătea acolo, în mijlocul coridorului, luminat din spate astfel încât nu i se vedea chipul.

–Hei, tu! strigă Joshua.

Nimic. Joshua se încruntă, Ulver privea în continuare, tulburat de împrejurări.

–Bă, hoitule, cu tine vorbesc! se răsti căpitanul enervat. Am venit să-l vedem pe Mesia vostru iubit. Du-ne la el, în loc să stai acolo ca un rahat în mijlocul drumului!

–Căpitane, murmură Ulver, nu cred că…

Joshua aprinse lanterna și tresări. Omul stătea nemișcat în conul de lumină al lanternei, privindu-i cu ochi galbeni, ficși și dilatați, care nu clipeau. Fața arăta de parcă nu dormise niciodată, și atunci Joshua simți un fior în șira spinării, când observă că omul nu avea pleoape. Ceva se mișcă în acei ochi, ca o sclipire abia schițată, de parcă mai era ceva care privea prin ei. Creatura făcu un gest strâmb din cap, indicându-le celor doi să o urmeze mai adânc în tunel.

Joshua era surprins și revoltat simultan de postura ființei. Carnea îi zvâcnea convulsiv, cu mișcările unui spasm intestinal, și oasele îi trosneau la fiecare pas. Și ce era în acei ochi? Poate că Mesia le oferea mai mult decât droguri acoliților… Dar căpitanul nu se lăsă intimidat, pentru că știa că metodele cartelurilor de a stârni frica deveneau din ce în ce mai creative și diverse.

Ulver părea din ce în ce mai îngrozit pe măsură ce își urmau călăuza prin funestele coridoare. Aerul devenea dens, înecăcios, pângărit de aburi fetizi până când și lanternei îi era mai greu să îl pătrundă. Dar, între timp, cealaltă lumină se intensifica, încet, pe nesimțite. Joshua simțea zăpușeala crescândă și nările îi erau molestate de miasme din ce în ce mai obscene. Înaintând, începu să audă o rumoare îndepărtată, un freamăt cumplit, de neînțeles, ce se intensifica la fiecare pas. Văzu apoi că tunelul se deschidea într-o încăpere, din care emana lumina aceea aiuritoare.

Joshua și Ulver pătrunseră într-o sală cât cala unui cuirasat interplanetar, susținută de piloni groși de oțel nituit și luminată de lichide albastre-fosforescente bolborosind în cilindrii de sticlă. Dar ce se petrecea în acea sală necuprinsă făcu ceva din interiorul lui Joshua să se strângă de greață, iar pe Ulver să vomite și să urle ca un descreierat.

Mintea căpitanului paralizase. Sângele îi urcase în cap și inima îi bătea cu sălbăticie în piept de la supremul șoc al viziunii, dar ceva îl făcea să meargă în continuare, încercând să nu inspire, să nu privească, să nu audă… Își deschidea ochii doar cât să vadă unde călca pe podeaua pe care bălteau laolaltă urină, fecale, sânge și bucăți de stârvuri. Pe urma călăuzei fără pleoape, vederea îi capta furtiv imaginea unor siluete zvârcolitoare ce păreau a fi umane, într-o stare de depravare atroce. Ceva atârna de tavan, se prelingea, îi aluneca și i se scurgea pe spate pe măsură ce orbecăia printre orori neînchipuite. Și gemetele… vai, gemetele! Șocul unei asemenea priveliști era profund și traumatizant, chiar și pentru un criminal obișnuit cu un spectru larg al devianței, dar orgia aberantă care se desfășura pretutindeni era imposibil de îndurat. Joshua se împiedică și aproape căzu, și se cutremură să vadă că bocancul i se agățase într-un torace secționat care încă purta armura grena a miliției de ghetou. Atunci observă, cu groază, că Ulver dispăruse. Dacă fugise sau pățise altceva, nu putea ști.

După un timp lipsă, în care mintea îi fu năucită de asemenea stimuli, coșmarul se sfârși. Joshua fu ghidat de omul fără pleoape într-o altă încăpere, mai restrânsă, de unde nu se mai auzeau dezlănțuirile Sodomei superlative. Lumina era diferită, redusă la minim, cu o tentă roșie, demonică, iar de tavanul pierdut în beznă atârnau lungi voaluri dintr-un material gălbui, translucid ca aripile insectelor, în fâșii întrepătrunse. Vag, printre ele se distingea o figură subțire, mascată și înfășurată în întregime într-un văl de galben aprins.

Omul fără pleoape îi făcu semn lui Joshua să se apropie, să pătrundă în păienjenișul semi-transparent. Acesta, într-o stare psihică foarte tulbure, înaintă încet printre voalurile înmiresmate. Atingerea lor era atât de fină, o mângâiere stranie și îngrijorătoare.

Parcă fără voia lui, dădu la o parte ultimul voal iridescent și se găsi înaintea Mesiei. Stând pe un divan uriaș, încadrat de tubulatură stranie ce emana acei aburi stygieni, se afla o siluetă ciudat proporționată, cu brațe și picioare prea lungi și chipul ascuns în spatele unei nebunii. Joshua se simțea de parcă privea într-un fractal, în masca aceea imposibilă, printre ale cărei pliuri extravagante se discerneau tot felul de ochi, clipind și închizându-se într-un somn ocult, apărând și dispărând dintre cute și pliseuri. O voce grăi:

Am înțeles că pui preț pe cinste, Joshua Singh, căpitan al Strigoiului…

Joshua rămase înmărmurit de acea voce uscată, croncănită și moartă, ce aducea mult cu scremutul muților sau cu gemetele pe care le scot cadavrele prin morgi. Dar cuvintele veneau din altă direcție decât a Mesiei. Joshua se întoarse, și văzu omul fără pleoape, al cărui trup era posedat de o forță nevăzută, aceeași care-i anima și glasul:

Te întreb, atunci, Joshua Singh, care este prețul transcendenței?

 

 

945 Total Views 3 Views Today