„… corespondenţa generală ne descoperă pe unul dintre cei mai pasionaţi epistolieri din literatura noastră. Faptul este cu atât mai semnificativ cu cât deprinderea de a răspunde prompt la o scrisoare sau de a se adresa cuiva în scris pentru un interes de ordin spiritual sau material nu este dintre cele mai caracteristice intelectualilor noştri din trecut sau de totdeauna. I-a fost postum hărăzit scriitorului prin excelenţă reputat ca leneş la scris, cum spun nemţii schreibfaul, să fie dat ca exemplu de ordine şi de exactitate în acest sector al vieţii sociale. Caragiale nu lăsa nicio scrisoare fără răspuns. Nici nu lăsa lucrul de azi pe mâine. Oricine i-ar fi scris, ca să-i solicite un serviciu sau doar ca să-l întreba de sănătate ori să-i îndrepte urări de zile faste, primea neîntârziat răspunsul, care lua rareori forma simplificată a biletului. Când era vorba de un vechi prieten, Caragiale îi consacra o veghe, la masa de lucru, iar rezultatul era o scrisoare de oarecare proporţii, caldă, miezoasă, cu neaşteptate formulări şi glume spontane, adevărat eveniment familial pentru destinatar şi cercul său de prieteni.“

Şerban Cioculescu


beerBerlin-Wilm, Preussischestrasse 10,

Joi, 7/20 iulie 1905[1]

Dragă Alceu[2],

Am păţit mai zilele trecute o mare ruşine. Să tac şi s-o înghit? Greu – ar fi şi păcat! Mi-eşti prea bun prietin – aşa cel puţin mă măgulesc a crede – ca să nu ţi-o mărturisesc, aşteptând cu încredere de la tine un răspuns de mângâiere. Dar, rogu-te, sub secret de jurământ, numa-ntre noi să rămâie. O să-ţi pară, desigur prea lungă trista mea scrisoare; dar iartă-mă, scumpul meu amic, trebuie să-ţi spun totul. Ai, te conjur, răbdare şi acordă-mi câteva minute de atenţiune.

Am compromis Berlinul, compromis imperiul şi naţia germanilor, compromis pe mine, familia mea, în fine!

Barbu!…[3] Barbu, în trecerea lui spre Paris, a dat prin Berlin!… Eu! Eu, lipsitul de cel mai elementar instinct de conservare a reputaţiei naţionale-germane, – eu l-am îndemnat să treacă pe aici!

I-am ieşit joi, 23 iunie st.v. d.a.[4], întru întâmpinare la gara de la Breslau[5]… Era – binişor… Intrăm în vagonul-restaurant ca să urmăm drumul încoace. Berea – „iar caldă“! De când a intrat (azi-dimineaţă) pe teritoriul german, nu s-a învrednicit să găsească un pahar de „ber’ rece!“ (o înjurătură la adresa nemţilor ca entitate naţională). Dar ce să facem? rece, caldă, alta nu e; asta este; datoria ne calcă s-o bem ş-aşa; şi tragem – şi tutun. Suntem[6] cam fleşcăiţi, probabil de căldură, cu toate că e destul de răcoare… Deodată, miroase straşnic a ars. „S-a aprins vagonul! zic eu îngrozit. 83 de km pe oră! carbonizat în goana rapidului! departe de patrie, de familie! Maica mea!!!…“ Ce e?… Arde faţa de masă: o ţigaretă nestăpânită – o gaură neagră cât o băncuţă… Degrab înăbuş scandalul – acoper această ocară, de frica chelnerului.

Am ajuns la Berlin. De acuma, ţin-te!

Administraţie, armată, arte, ştiinţe, litere, tramvaie, drumuri-de-fier, birji, chelneri, frizeri, public, prăvălie, case, monumente, mâncare, bere, tot, tot, prost, stupid, imbecil! Numai un lucru scapă, ca prin minune – apa; nu-nţeleg de ce.[7]

Începem de vineri dimineaţa.

Vezi-ne de acolo, pe mine, domnule doctor, ce figură fac eu, mă rog, la dl. Meister Metzentin, frizerul meu, ceva mai mult, vecinul meu, când Barbu, pe care l-am recomandat ca „Herr Professor“, răcneşte că-l jupoaie! Uite-l cum aleargă de acolo până acolo, cu bogata lui capelură vâlvoi, săpunit, cu şerveţelul la gât, văitându-se, şi-n ruptul capului nu vrea să se mai lase „torturat“ „… lui de neamţ stup’pid!“

Meisterul, scrupulos, vrea să-l apuce să-l puie jos; Herr Professor ţipă şi nu se lasă, Doamne fereşte! Furie mare…

– Mersi, destul meiher![8] … ta de neamţ stup’pid! M-ai omorât domnule!

Şi, ce e drept, d. Metzentin, de fel nu prea deştept, face nişte ochi de adevărat stupid.

Cu chiu cu vai, Herr Professor, mai potolit, se reaşează oftând greu şi se mai lasă săpunit încă o dată, mai bine. Neamţul ascute briciul, şi iar începe supliciul. La fiece trăsătură, clientul face pe scaun nişte contorsiuni oribile, ca un condamnat american la experienţă de execuţie prin electricitate.* (*Am aflat pe urmă că Madame Metzentin, care locuieşte în locuinţa din dos, despărţită de prăvălie numai cu scânduri, uşă cu geam şi perdeluţă, a dat în seara memorabilei experienţe americane, naştere unui Metzentinel – cam cu o săptămână înainte de termen (pretinde dumneaei), Desigur, a greşit socoteala. Se-ntâmplă. Mama şi copilul se află bine. – n.a.) Dar, Gott sei Dank![9] Am ajuns la cioc: aici trebuie să lucrăm cu foarfeca. Ţac! O dată neamţul. Aş! pacientul se ridică-n picioare exasperat: „Pardon, meiher!“ smuceşte instrumentul din mâna călăului şi-ncepe să-şi potrivească singur ţăcălia. Iese niţel mai mică la stânga, o mai ciupeşte la dreapta; iese mai mică la dreapta, o – etc. În fine, „Hai sictir!“ trânteşte foarfeca – cât p-aici să facă praf borcanele negustorului; se uită placid în oglindă, dă din cap, şi pe urmă din buze:

– Mprţ!

Apoi, către mine:

– Cât să-i dau nenorocitului ăstuia?

– Taxa e de 20 de pfennigi, dar… fiindcă l-ai cam mâhnit pe bietul neamţ, poţi să-l mângâi cu 30.

Îi dă lui meiher cât îi dau eu pentru o lună de abonament, două mărci, taxa înzecită, şi plecăm. De atunci, mereu mă-ntreabă dl. Metzentin, când mai vine Herr Professor, care i-a plăcut mult: „Sehr or’ginal.“[10]

Acuma, vezi-ne, mă rog frumos, domnule doctor, în vestitul parc Tiergarten. Uite cum oprim trăsura și ne dăm jos, ca să fiu eu supus la un sever examen de silvicultură, si cum dl. profesor, triumfător asupra ignoranței mele, îmi arată cu bastonul una câte una toate deosebitele esențe:

– Ăsta e brad, boule! ăsta mesteacăn, ăsta stejar, paltin, frasin, gorun, arin, fag, oțetar, jugastru, plută, plop, alun, corn, salcâm turcesc, tei popesc, lemn jigărit, lemn-câinesc, lemn păduchios, râia-pădurii – und so weiter[11].

Eu urmez cu atenție, iar birjarul priveşte la noi cu mult respect, crezîndu-ne negustori străini, veniți să luăm în tăiere pădurea împărătească a orașului.

Mai vezi-ne de acolo d-ta ce figură facem în fața Reichstag-ului (Parlamentul imperiului) între statuia lui Bismarck și Siegessäule[12]. Eu stau umilit, ca un școler incapaţe[13], mă rog, iar dl. profesor mă muștruluiește la estetică: făcând cu bastonul gesturi indicative foarte largi, îmi arată („Uite, boule!“), una câte una toate ereziile artistice ale grandiosului palat.

Il a voulu faire grandieux[14]… Mprţ!… Stupizi!… Nu vezi, mă, că sunt imbecili?! n-au talent, mă!

Toate astea pe un diapazon potrivit cu vastitatea pieței… Și așa, încep câțiva nemți curioși și niște „engleji” travellers[15], o familie numeroasă, să se strângă împrejurul nostru și să ne admire.

Englezul cel bătrân închide Baedekerul[16] și toți ne ascultă cu luare-aminte. Asta încordează verva profesorului, care continuă, ridicând și mai solemn tonul:

– Imbecili… Și vor să facă în mare!… Il veut pettre* plus ho que leur kiou.[17] (Textual și fonografic garantat.) (*Aşa mi se pare că se scrie verbul acesta. Ori aşa: paître?Nu ştiu. Mi-e lene să mai caut în Larousse. – n.a.)

„Englejii” noștri probabil nu înțeleg franțuzeşte: nici cea mai palidă încruntătură măcar.

– Dar, îndrăznesc eu, trăgând cu coada ochiului la cartea de sub subțioara milordului, am văzut în Baedeker…

– Baedeker e stup’pid!

Un gest foarte larg cu bastonul… „Englejii” fac niște ochi mari: parcă ar înțelege ceva.

– Dar, adaug eu prostește, nu zice chiar Baedeker personal… colaboratorul lui francez, un cunoscut critic de artă – Desfontaines.

Dl. profesor, impacientat de atâta stăruință, foarte sever:

– Nu fi bou!… Uite, mă! uite, mă! uite, mă!

Și, lucrând foarte volubil și larg cu amândouă brațele, m-ajunge cu mâneca stîngă peste obraz și-mi zboară ochelarii cât colo; îi culeg repede… M-a chiorît! un geam spart țăndări. Toată lumea ne face mare haz.

– Haide, Barbule…

Și pornesc; dar el m-apucă de braț, mă-nvârtește-n loc și iar… pettre!

Am isprăvit conferența asupra Reichstag-ului. Dăm să intrăm pe Unter den Linden[18]. Englejii după noi… Nu mai pot de necaz insularii, se vede bine, că nu ne pricep frumoasa limbă maternă:

– A beautiful language indeed!… very beautiful![19]

Poarta de Brandenburg[20]… Măiculiță! ce iritațiune! ce nobilă indignare și ce înjurături!

Partenonul şi Tezeionul[21] lipite! îngemenate! Asta e prea mult! …lor de nemți stup’pizi!… Mizerabilii!

Câțiva pași pe Unter den Linden, unde sunt „mai mulți tei jigăriți decât popești, și pe urmă arini, paltini“ etc. și ne răzbește foamea. Spre dezolarea englejilor, o birje: „Ei! maiher!“.

Acasă:

– Ai un moment răbdare, se fac numaidecît ochiurile… Stai nițel…

– Nu stau! Mi-e foame!

Și, fără să mai scoatem pardesiul, atacăm fioros o ridiche mare de Bavaria, foarte ’necăcioasă (specialitate), tăvălind-o prin solniță.

– Haide, fie cum o fi! zic eu nevestii la bucătărie… Mi-e frică, Doamne ferește, de vreo apendicită! Slavă Domnului! Vin ochiurile cu mămăliguță și brânză de burduf și după ele, Madame Caragiale, autoarea, foarte convinsă de un frumos succes.

Ochiurile – „prea răscoapte“. Mămăliguța – „prea pripită“. Brânza – „iuțită“ (figura autoarei). Peștele rasol – musafirul îl miroase de-aproape de tot și parcă s-ar cam strâmba.

Madame Caragiale (très piquée[22]): E proaspăt Barbule, vai de mine! l-am cumpărat eu azi-dimineață: era viu; uite așa se bătea și l-am fiert eu în persoană…

Mosafirul (cu humor): O fi fost proaspăt soro, dacă zici d-ta; dar nu l-ai fiert destul! Nu știi să-l fierbi! e crud…

Îmbucă, clefăie și scuipă în taler:

– Nu mâncați, copii! e mai tot crud, când vă spun eu… păcat!

Și, spre pedeapsă, peștele crud sufere tortura cuțitului, spre a i se alege părțile oarecum mai admisibile.

Ciulamaua – „lăbărțată, nu destul de închegată și de prăjită, rumenită!“

– Să te-nvăț eu să faci ciulama, neică! Iei un clapon gras, durduliu etc. etc.

Friptura de porc (altă specialitate locală, să juri că e piept de curcan) „n-are a face cu purcelul nostru românesc de casă“… Berea (iarăși o specialitate, Pfungstaedter Export-Bock, articol hors-concours, finisim) – „n-are a face cu berea franceză St.-Jean“. Piersicile – „mălăiețe“. În fine, șvarţul – „apă chioară“.

Îmi pare rău; dar, mai la urmă, gândesc eu, astea toate privesc pe Madame Caragiale –care rămâne foarte tristă de nenorocitu-i debut.

Am dejunat. Dacă ar fi fost St.-Jean, poate c-am fi băut mai mult; Pfungstaedter n-am putut bea decât vreo zece sticle, a 700 gr.

După amiază.

Intrăm pe un mare bulevard – Kurfürstendamm[23]. Ne oprim în fața unuia din magazinele de lux, așa-numitele Kunstausstellung[24], unde se expun noutăți artistice – autori de toate națiile. La un geam enorm de cristal (vreo cinci metri lățime și cam tot atâta-nălțime), fel de fel de figurine, porțelanuri, picturi și aquarele. Începem lecția de estetică cu bastonul… Mișcare indicativă foarte pronunțată: o semnătură franceză*; un cer cu „clocoteală“ de nori, pe o mare „îndârjită“ – perspectivă „sinceră“! (*Aici, în Prusia, sunt foarte mulţi germani cu nume franceze – Marché, Coundé, Doré, Barthet, Romain Thalbot, Dupuy, Dampmartin şi câte altele… Prima noastră servitoare aici, fată de la ţară, tatăl cultivator de pământ, se numea, scris în condicuţă, Mina de Vantier. După cum mi s-a explicat (ţi-o dau cum am primit-o, şi crez că nu te induc în eroare), toţi aceştia sunt urmaşii germanizaţi ai emigranţilor francezi protestanţi, dein veacul XVII, după revocarea Edictului de la Nantes. Mare câştig pentru Germania – n.a.)

– Uite, mă, boule!

Și, amăgit pesemne de sinceritatea perspectivei, poc! cu vârful bastonului în geam. Mi s-a tăiat inima: ăsta nu mai e geam de ochelari; cel puţin 300 mărci!… Dumnezeule! din ce am scăpatără! Herr Professor s-a schimbat și el la față, grozav. S-a uitat repede la vârful bastonului și, scurt mișcarea! întorcându-se cu spatele la marea îndârjită, l-a înțepenit în trotuar. Apoi, deodată, către mine, care încă țiu mâna pe bătăile inimii:

– Ia ascultă-mă, nene, ce mă tot porți pe la prăvălii? Muzeuri serioase n-au măgarii ăștia?

– Ba da.

Și-ncep a-i enumera, după Baedeker, toate muzeurile, pe care eu nu le-am văzut.

– Nu vreau clasic, domnule! nu-nțelegi? Vreau să văz de ce sunt dumnealor capabili.

– Atunci, hai la National-Galerie – moderni.

– Du-mă acolo! Ce mă tot porți de colo până colo?

Acolo…

– Arată-mi, domnule, pe celebrul Menzel[25] al dumnealor, de care fac atâta caz.

Mă rog de gardian să mă-ndrepteze.

– Uite-l, Barbule.

Un pas mare înapoi, o încruntătură, cu mâna la sprâncene en guise de visière[26]; apoi o ricanare fieroasă:

– Ăsta e Menzel?… Hahahà! Ei, sunt ridiculi, pe onoarea mea!… Ăsta?… mă-sii de stupid!

Scuipăm pe Menzel și ieșim foarte scârbiți.

…Dar Domul cel nou? – Mai stupid decât Reichstag-ul… Dar monumentul Victoriei de la 70? – Iar pettre! Dar restaurantele de lux, așa-numitele Weinrestaurant, ori Weinabtheilung[27], unde nu se pomenește bere?… Dar băcăniile? Auzi d-ta să nu-ți taie, așa de gustare, câte un mezel, la odăiță, cu un miș-maș!… şcl. … şcl.

Foarte obosiți, trecem prin câteva berării; la fiecare, două-trei halbe… Proastă – peste tot.

Înapoi, acasă.

Le souper à la hauteur du déjeuner…[28]

Câteva sticle de Pfungstaedter, în timp ce (altă mâhnire pentru Didina! care zdrobită se duce să se culce) mi se demonstrează că sunt „absolut tâmpit“ în materie de artă[29].

Încă o sticlă… și celelalte… Foarte târziu… Fleșcăială… Somn ușor!… Ar’ vedè mâine!

A doua zi, sâmbătă, de la 8 ½ dim., da capo, con brio e piu mosso[30]. După dejun, care e și mai puțin reușit ca ieri, iată ne sosește de la Lipsca, chemat într-adins telegrafic spre a face cunoștintă, dl. Doctor Philologiae Paul Zarifopol* (* Dl. dr. Paul Zarifopol își prepară acuma examenul de agregat la Universitatea unde și-a făcut studiile. Se pretinde, nu putem ști până la ce punct trebuie acordată încredere acestor aserțiuni, că aici examenele ar fi, poate, și mai riguroase decât în România. – n.a.). Față cu tânărul erudit, ne-nțepenim în picioare, ne-ncordăm în gât și ne umflăm în gușe – chestie de prestigiu!

Plecăm toți trei la Potsdam, la Sans-Souci[31]. Aci, două ceasuri de conferință asupra artelor plastice și-ndeosebi asupra stilului francez al epocii – le rococo[32]… Umărul Venerii lui Pigalle[33], în copie* (*Originalul acesteia, cât și minunatul ei pendant, Mercure încălțându-se cu aripi, amândouă capodopere ale celebrului Pigalle, au fost strămutate, de teama intemperiilor, la Muzeul Imperial din Berlin. În locul lor s-au așezat două copii, reproducții stricte, făcute pe tipar. – n.a.), e prea „teșit“. „Nu se putea un francez să facă un umăr așa de „teșit“ etc. etc.

Moara de la Sans-Souci:

– Il y a de jouges à Berlin[34]… Mprţ! …lor de nemți! etc.

Părăsim Potsdamul și ne-ntoarcem cu vaporul pe Havel până la Wansee – vastă colonie de ville-palazzi și de stabilimente estivale – o pasiune, între multe altele, pentru berlinezi.

Plimbare, nec-plus-ultra[35]: un măreț apus de soare pe o apă largă, înconjurată de dealuri cu păduri, parcuri și castele.

– Uitați-vă la apă zic eu, parcă e argint…

– Mprţ!… aur, nu argint!

– Uite, zice dl. doctor Zarifopol, arătând în bătaia blondei luni pe crețurile apei, parcă e fosfor…

– Mprţ!… sulf, nu fosfor!

Nu-i chip să nimerim nuanța exactă.

În Wansee, ne suim la Kaiserpavillon, mare restaurant, pe deal, de pe terasele căruia se deschide asupra apei o panoramă mirifică. Căutăm vreun sfert de ceas, Barbu înainte și noi după el, o masă, de unde să avem exact punctul de privire „cel mai grat“[36]. Punctul de privire e cel mai important lucru pentr-un paysage, „boule!… nu știi?“ Ochim de colea, ochim de dincolo, când în picioare, când pe vine: aici lumina „prea crudă“, aici „prea searbădă“, acolea „ternă“, dincolo, „prea lăptie“… În fine, am găsit punctul exact, punctul grat. Așa, da! Ne așezăm la masă.

Aici, mâncăm („prost“, se-nțelege) și ne pilim cu câteva sticloaie de vin de Mosella, cel mai fain, mă rog frumos, și pe urmă şvarţuri – aavele[37]!

Nu știu cum și nu știu de ce, nesimțitori, se vede, la frumusețile esteticei, dl. doctor și eu, à propos de punctul de privire „cel mai grat“, riscăm oarecari pornografii, nu tocmai grave, ba aș putea zice, chiar destul de inocente.

Barbu se scandalizează grozav și, stăpânind greu un gaz, care vrea să scape din captivitate, foarte sever:

– Știi că niciodată nu mi-au plăcut trivialitatea și… porcăriile!

A scăpat gazul…

Ne întoarcem cu ţugul[38], pe la unu noaptea, în Berlin. Mergem în ţentrum la Café National – un loc foarte interesant, stație de băi de mare mixte pe uscat – un pandemonium[39]!

Prezența noastră nu trece indiferentă; ba, dacă n-am fi așa de modești, am putea chiar afirma că produce oarecare senzație: „Fremde Herren![40]… Sehr or’ginelle!…“ Walkyriile[41] ne aplaudă în surdină și parcă ar vrea să ne deoache. Ne facem că ne supărăm, dar nu putem birui îndestul un surîs de vanitate… Ne suim sus la billarde; facem o partidă, care ține cam mult: bilele parcă ar fi patru, şi chixuri peste chixuri; bem bere (iar caldă!… lui de neamț id’diot!), răsturnăm pahare, le spargem… şvarţuri… aavele… cești, lingurițe, farfurioare etc. etc. Suntem leoarcă!

S-a făcut ziuă. Soare… Uite, domnule, cum trece vremea cu conversația!… Duminică dimineața. Ne urcăm într-o birjă… Imbecilul de birjar — fă-ți idee, mon cher! — așa de dimineață, beat!… nu înțelege ce-i spunem! În fine, hâța-pâța — un ceas de călătorie. Ajungem la mahala, în Preussischestrasse. Barbu — ce memorie, domnule! — cunoaște casa — eu n-o cunosc,  ma parole d’honneur[42]! — lovește pe birjar cu bastonul peste mîna dreaptă și pe urmă  i-l împlântă în șira spinării.

– Ho, maiher! (… nu ştiu ce și nu știu cum!)

Neamțul, beat, se-ntoarce, ca orice neamț stupid; dar îndată înțelege că trebuie să fie mândru de aceste semne de intimitate, ca bun camerad. 6 ore ½ dim.

Copăcel – pe scară. Sunăm… Familia și servitoarea rămân îngrozite văzându-ne: cred că am scăpat din ghearele Inchiziției.

Dl. doctor Zarifopol, transportat, se pune la piano să ne delecteze cu ceva din Beethoven. Profităm de ocazie spre a-i da câteva lecțiuni de muzică clasică… „Nu trebuie să se șterpelească, să se trezească, ca să zic așa, unele note: prrt, prrrt!“ Pianistul se apără arătând caietul, unde apogiaturile sunt scrise cu semne minuscule, într-adins, spre a fi „șterpelite și teşite, ca să zic aşa, prrt! prrrt!“

– E-mprţ!

Vedem în perete portretul lui Anghel[43] și-ncepem să plângem; mai bem ceva bere și mai spargem un pahar. Durerea ne-a biruit. Ne culcăm nedezbrăcați pe la 8 dim., declarând categoric că de astă dată refuzăm cu desăvârșire dejunul Didinei. Biata fată! închipuie-ți.

Pe la 3 post-meridiane, niște muște ne scoală, să ne dregem. În lipsă de St.-Jean, ne mulțumim cu Pfungstaedter – parcă începe a fi potabil.

Pe la 4, iată că ne sosește un nou musafir, un compatriot, dl. Gusti, doctor în filosofie și în drept, un tânăr savant* (*Colaborator al unei reviste speciale de drept; membru al Cercului criminaliștilor moderni, unde are să facă în curând o conferință despre o chestie controversată etc. – n.a.). E foarte timid, politicos și pudic, ca o fată mare — nu nemțoaică. Îndată ce facem cunoștința, dl. doctor Gusti primește o violentă lecțiune de filosofie à l’emporte-pièce[44] – anume despre Schopenhauer.

– Apoi, să-mi dați voie! să mă iertați!… pardon!… nu-l înțelegeți deloc pe Schopenhauer!… dar absolut deloc!

Iar dl. dr. Zarifopol* (* Specialitatea, în filologie romanică: limba franceză si evul mediu. – n.a.) află că noi, pe drum, en voyage[45], citim, ce carte?… Les Fabliaux![46] căci, trebuie să stiți, ne preparăm a ținè, la Facultatea de Litere din Bucuresti, „o serie de cursuri asupra poeziei populare și originilor ei în genere, și-n particular la români“.

Et de deux! Matés sur toute la ligne! Enfoncée l’école allemande![47]

Dar noi stăm de vorbă, și sunt 6 trecute: s-apropie ora despărțirii… Barbu își ia adio de la copii și de la Didina, care rămâne inconsolabilă de completul ei fiasco: despre apartament, niciun compliment; despre mine, chiar din contră, iar cât despre arta culinară… mprţ!

Trenul pleacă la 10 seara. Mai avem așadar aproape patru ceasuri. Suntem tare congestionați și cam prea neprimeniți în costumul nostru de traveller… Să prânzim la Grădina Zoologică, peste drum de gară. Lăsăm bagajele la dl. Gusti acasă, aci aproape și mergem la grădină.

Duminică seară. Public endimanché[48] circulă ca la orice Promenade-Conzert, încet-încet, în masă compactă. Dar avem noi vreme de pierdut? Dăm din coate ca la școala de natație; spargem valurile mulțimii și cu pas gimnastic, ajungem la birtul de lux pe terasă (Etablissement de tout premier ordre[49])… Iar Weinrestaurant! — D-abia găsim loc, înghesuiți între o lume foarte elegantă. Chelnerul nostru, un adevărat secretar de ambasadă de cel mai sever stil… Bătăi strașnice cu cuțitul în serviciul de muștar.

– Pleacă trenul, domnule!

Eu zâmbesc zaharisit. El, vânăt suprem:

– Ascultă-mă! Înțeleg să mă faci ridicul într-o cafenea infamă de femei pierdute; dar, față de domnii (și arată cu un gest solemn pe domnii doctori), asta este prea mult!

Se scoală să plece, turbat; dar își ia repede seama și s-așează iar la loc — mai vânăt decât cum se sculase.

…Și secretarul de ambasadă tot nu vine!… Dar pare că, iată-l. Pășește calm. Ce flegmă diplomatică!… A! de ce n-are, mizerabilul! două mame — trei!… Ne aduce două butelii de vin de Rhin (extraordinar, ceva!) la gheață, în găleată de argint, și apă minerală.

– Să-mi dea orice, mă! fie și… (figura d-lui dr. Gusti), numai să nu mă chinuiască! Să-mi dea degrabă! Înțelegi bine că nu vreau să scap trenul! (à la Mounet[50]) Mi-e dor de copilul meu! nu-nțelegi?

O porție de șuncă și alta, pe nemestecate… și una de saumon de Rhin fumé[51]… Atacăm eroic cu furculița… Malheur![52]

– Saumon-ul ăsta e vechi, mă! pute!… Să nu mă-nvățați și la saumon! eu îl miros, nu cu nasul – cu furculița!

– ?!

– (crescendo con furore) Pute! pute! p u t e !

Și-ncepe să risipească, cu furculița, nevinovatele feliuțe trandafirii, afară din talerul de argint. Apoi o mutră acrită ca de un oribil dezgust:

– Mâncați-l voi, dacă vreți!

Dl. doctor Zarifopol, cam nevricos, se scoală și se face că merge să caute undeva ceva prin vastul stabiliment; dl. dr. Gusti, tânăr ageamiu, rămâne cu gura căscată, cam tremurând de un fel de vagă frică; eu, bătrân hârşit, mă uit la atâta lume frumoasă; Barbu strică așa vin cu apă; cei de la mesele apropiate ne cam trag cu coada ochiului – ba și oarecari pufneli, destul de discrete – în vreme ce banda militară urlă, cu o ferocitate în adevăr catolică, conjurația din Hughenoţii[53]… Dumnezeul meu! ce situațiune! Infern și maledicțiune!

Mâncăm și noi cu sulița-n coaste, fripturile sosite la potrivită vreme. Am sfîrșit… O pauză… Gazuri…

– Are ăsta… șampanie?… (duios) Iancule! a’s’bem o șampanie!

– Nu! zice Iancu, că pierdem trenul! (à la Nottara[54]) Te așteaptă copilul tău! nu-nțelegi?

Vreau să plătesc. Îmi dă peste mână și-mi risipește piţulele. Cheamă pe maiher și-i aruncă o piesă de 20 mărci; toată socoteala 16 mărci, 40 pfg.

– De ieftin, e ieftin, ce e drept… dar sunt stup’pizi, mă! (iar gazuri)… lor de nemți!… (Oftând) Iancule!… a’s’bem o şaap…

– Nu se poate, zice Iancu, gândind cu groază la ce primejdie s-ar expune.

Ne-am ridicat. Dl. dr. Gusti a mers înainte să ia de-acasă bagajele traveller-ului și să le dea pentru wagon-lits în primirea tregherului. Ne ducem cu trei sferturi de ceas înainte la gară. Ne suim pe peron, unde bem bere sur le zinc[55]. „Rece, da’ nu face p’àle… nu e șampanie! …“

Iată trenul… Einsteigen bitte![56]

Ne pupăm cu muci și ne despărțim foarte lacrimoși.

Plecat!… Păcat!… Dd. d-ri[57] și eu ne uităm lung unul la altul multă vreme, până să ne dezmeticim, aiuriți de trecerea meteorică a acestui phénomène vivant[58], prin capitala germană… Vertiginos…Grandieux!

Am ostenit. Iartă, scumpul meu amic, că a abuzat de prețioasele tale momente, pe acela care cu mult dor te îmbrățișează,

al tău,

Iancu

P.S.: Stăruie pe lîngă dl. dr. Zarifopol, care vine la Sinaia și pe care ți-l recomand ca o excelentă pastă de prieten, să-ți dea, la ocazie, mai ample amănunte. I-a plăcut mult! A rămas încântat!

 I.L.Caragiale – Scrisori şi acte,

Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963,

ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Şerban Cioculescu

Breslau (Wrocław)

Aşa arăta gara din Breslau pe vremea când Delavrancea l-a vizitat pe Caragiale la Berlin.

 

În loc de epilog

După 40 de ani de la trecerea lui Delavrancea prin Berlin, profesorul Dimitrie Gusti şi-a amintit de eveniment şi l-a relatat astfel:

„Delavrancea obişnuia să se oprească în Berlin, în drumul său spre Paris, unde studia talentate sa fiică Cella, spre a-l vedea pe Caragiale.

În cursul unei astfel de vizite, Delavrancea, înainte de a se îndrepta spre Caragiale, a lăsat la mine bagajele, fiindcă aveam locuinţa aproape de gară, iar el trebuia să-şi continue drumul în chiar acea zi.

Cu o zi înainte de sosirea lui Delavrancea, Caragiale s-a sfătuit cu mine unde ar putea să dea un dejun, pentru a-i arăta «orientalului» ce venea din Bucureşti cum se mănâncă într-un oraş mare din Occident.

Stabilisem un restaurant cunoscut de lângă gară, de unde Delavrancea trebuia să plece.

În timpul dejunului, delavrancea se arătă continuu nemulţumit de «menu», care i se părea «prea german» şi nu avea «graţia» menu-urilor franceze. Ba peştele nu i se părea îndeajuns de proaspăt, ba sosurile nu erau reuşite ş.a.m.d.

Caragiale, iritat peste măsură de aceste observaţii, pe care el le privea ca adresându-i-se lui personal, a deschis o puternică şarjă împotriva oaspetelui său, ce nu era lipsită de invective, şi privea chiar pe membrii familiilor lor, absenţi de la masa din Berlin.

Asistam, penibil impresionat, la acest dejun «amical», şi m-am simţit uşurat când am fost nevoit să mă duc la locuinţa mea spre a-i aduce lui Delavrancea bagajul, căci se apropia ora plecării.

Înapoindu-mă spre gară, eram stăpânit de un sentiment de groază, când mă gândeam în ce stare de dezolare şi dizolvare voi găsi societatea, pe care am lăsat-o într-o surescitare nemaipomenită.

Îmi făceam tot felul de planuri, cum să induc o notă de conciliere, cel puţin înainte de despărţire…

Dejunul se terminase, căci Delavrancea şi Caragiale se aflau pe peronul gării, în aşteptarea trenului. De departe am putut observa cum amândoi se aflau în jurul unei sticle cu şampanie, ceea ce mi-a dat curaj să mă apropii.

I-am întâlnit în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prietenie.

– Barbule, declara patetic Caragiale, să o ştii, nu ai mai bun prieten pe lume ca mine.

La aceasta Delavrancea răspundea cu aceleaşi efuzii de mare afecţie.

Trenul soseşte. Spre fericirea mea, asist la scena îmbrăţişării de despărţire.

După aceasta, caragiale mă invită la el, şi cum am intra în locuinţa sa, a luat ultimul număr din ziarul Universul ce sosise proaspăt, şi înainte de a-l citi, s-a oprit parcă cu dinadinsul la «o întâmplare din capitală» şi adaogă, foarte grav şi sentenţios: «Doctore, să-ţi dau o reţetă: cum se scrie o nuvelă à la Delavrancea. Îţi pregăteşti de mai înainte un dicţionar cu cuvinte luate din cronici şi apoi înlocuieşti fiecare cuvânt din întâmplarea din capitală … a ziarului cu un cuvânt din cronici – şi iată, vei avea o nuvelă à la Delavrancea.»

Mi-a făcut impresia că, deşi împăcat cu Delevrancea, totuşi Caragiale a ţinut să se răzbune pentru neplăcerile avute în timpul dejunului.“

 

(O nuvelă à la Delavrancea,

în Câteva amintiri despre Caragiale,

din Revista Fundaţiilor, aprilie 1945, pp.9-10)

NOTE

[1] Caragiale se afla la Berlin din noiembrie 1903, însă se stabilise acolo definitiv abia în martie 1905.

[2] Vasile Alceu Urechia (1860-1941), umorist şi bun prieten cu Caragiale, nepot al mai cunoscutului istoric, scriitor şi om politic Vasile Alexandrescu Urechia (1834-1901),

[3] Barbu Ştefănescu-Delavrancea, evident.

[4] Prescurtare în stil vechi – după-amiază.

[5] Acum Wrocław, în Polonia

[6] Forma de plural, folosită ironic în scrisoare, îl vizează adesea doar pe vizitator.

[7] Germanofobia mocnită a lui Delavrancea e îngăduitoare tocmai cu apa, despre care se spunea şi pe atunci că nu este tocmai potabilă.

[8] Apelativul Mein Herr (domnul meu) în pronunţia atribuită lui Delavrancea.

[9] Slavă Domnului! (în limba germană, în text).

[10] Foarte original (în limba germană, în text). Corect: Sehr originell.

[11] Şi aşa mai departe (în limba germană, în text).

[12]  Columna Victoriei

[13] Incapabil, deformat în stilul lui Marius Chicoş Rostogan.

[14] A vrut să facă (un lucru) grandios (în limba franceză, în text). Corect se scrie grandiose.

[15] Călători (în limba engleză, în text).

[16] Corect: Baedecker (ghid/carte).

[17] Corect: Ils veulent péter plus haut que leur cul (în limba franceză, în text). Expresie argotică pentru a fi pretenţioşi sau a dori să facă mai mult decât pot.

[18] Şosea berlineză, loc de promenadă.

[19] Într-adevăr, o limbă frumoasă!… foarte frumoasă! (în limba engleză, în text).

[20] Arc de triumf construit de Carl Gotthard Langhans între anii 1788 şi 1791.

[21] Templul lui Teseu la Atena.

[22] Doamna Caragiale (foarte înţepată) – în limba franceză, în text.

[23] Bulevard ce îşi ia numele de la prinţii electori ai Brandenburgului – Kurfürsten.

[24] Expoziţie de artă (în limba germană, în text).

[25] Adolph Menzel (1815-1905), reprezentant de frunte al realismului în pictura germană

[26] În chip de vizieră – în limba franceză, în text.

[27] Resturante unde se serveşte doar vin sau care au o secţie specială de vinuri.

[28] Cina la înălţimea prânzului – în limba franceză, în text.

[29] Barbu Delavrancea era desigur un cunoscător superior în arta plastică lui Caragiale, mare meloman.

[30] De la început, cu mare însufleţire şi mai vioi (indicaţii de stil muzical, în italieneşte).

[31] Palatul ridicat de regele Frederic al II-lea al Prusiei, imitând pe cel de la Versailles, al lui Ludovic al XIV-lea.

[32] Stil ornamental în plastica secolului al XVIII-lea.

[33] Jean-Baptiste Pigalle (1714-1785), sculptor francez, care a dat şi Berlinului câteva opere importante.

[34] Corect Il y a de juges à Berlin (Există judecători la Berlin), dicton francez, rămas în urma unui conflict legendat între regele Prusiei şi morarul de la Sans-Souci.

[35] Fără seamăn (lat.).

[36] Potrivit.

[37] Cafele.

[38] Trenul

[39] Loc de desfrâu (lat.)

[40] Domni străini (germ.)

[41] Fecioare războinice în mitologia germanică. Cu sensul de fete uşoare, în text.

[42] Pe cuvântul meu de onoare (fr.)

[43] Anghel Demetriescu, prietenul lor comun, decedat în 1903.

[44] Tăios, pe şleau (fr.)

[45] Pe drum, în timpul călătoriei (fr.)

[46] Poveşti medievale franceze, în versuri, adesea licenţioase prin realismul lor crud.

[47] Două (lovituri)! Învinşi pe toată linia! Şcoala germană zdrobită! (fr.)

[48] În haine de duminică (fr.)

[49] Stabiliment de mâna întâi (fr.)

[50] Jean Mounet-Sully (1841-1916), mare tragedian francez, cu stil declamator

[51] Somon de Rin, afumat… (fr.)

[52] Nenorocire! (fr.)

[53] Gen teatral înrudit aceluia al lui Mounet-Sully, declamator şi patetic

[54] Operă de Meyerbeer (1836)

[55] La tejghea (fr.)

[56] Urcaţi (în vagoane), vă rog! (germ.)

[57] Prescutări în stil vechi – Distinşii domni doctori

[58] Fenomen viu! (fr.)

3487 Total Views 3 Views Today