liviu

Veştile proaste circulă repede şi sunt greu de ignorat…

Aşa am aflat că, în dimineaţa zilei de astăzi, după o îndelungată şi nedreaptă suferinţă, a plecat dintre noi Omul şi scriitorul Liviu Radu.

Prima mea reacţie a fost să clatin din cap cu neîncredere şi să recitesc tot, sperând că am un vis rău sau că n-am priceput mesajul pe care îl aveam dinaintea ochilor. Auzisem că e bolnav şi suferind, nu ştiam însă cât de bolnav… şi speram că va găsi resursele de a birui chinul şi de a-şi redobândi sănătatea… N-a fost să fie!

Apoi am simţit nevoia să-l aud vorbindu-mi… să-l sun, chiar dacă am vorbit tot mai rar în ultima vreme. Ştiam că e cu neputinţă. M-am dus însă la raftul din bibliotecă unde am o parte din cărţile lui şi am luat-o aproape inconştient pe cea pe care mi-a dăruit-o cu generozitate, cu autograf, fără să i-o cer, în 2004.

Şi cuvintele lui mi-au vorbit. Şi mi-am amintit de Omul care nu avea timp de gâlcevi seci şi neînţelegeri, care dădea uitării vorbele grele sau perfide şi găsea permanent resurse de a descoperi lucruri bune şi frumoase în interlocutori şi în oameni.

Liviu Radu avea casa deschisă pentru prietenii care, invitaţi fiind la el acasă, cu două săptămâni înainte visau cu ochii deschişi cum vor fi primiţi şi cum vor savura bucatele pregătite cu talent de gazdă, iar în cele două săptămâni care urmau povesteau că aşteptările nu doar că nu le fuseseră înşelate, ci chiar depăşite cu iscusinţă, cu vârf şi îndesat.

Scriitorul credea că viaţa este prea scurtă pentru om şi că, tocmai de aceea, trebuie să dăm prioritate faptelor bune şi creării de lucruri durabile – aşa cum sunt cărţile. Şi s-a achitat cu migală şi talent de împlinirea crezului său scriitoricesc, dovadă fiind multele volume care-i poartă semnătura.

Singura consolare, iluzorie şi aceea, este că un om bun nu mai suferă. Apoi, ne-a lăsat şi cărţile lui. Dar cum ne vom împăca oare cu gândul că suntem iarăşi – a câta oară în ultimii ani – mai săraci cu un prieten?

Nicu Gecse

910 Total Views 3 Views Today