La marginea dinspre miazănoapte a oraşului, pe malul iazului, e o grădină frumoasă în care sunt patru clădiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecătoriei şi a casieriei; restul grădinii e numai tufişuri dese de lemn câinesc, de baţachină şi de rugi, în care primăvara cântă privighetorile de o frumeseţă. Chiar pe marginea malului e o mobilă pe care când te-i sui, ai înaintea ochilor o minune de tablou. Aici sub mal, iazul umbrit de sălcii şi d anini ca o moară vorbăreaţă; mai departe valea verde a Ialomiţei, închisă în fund de dealurile viilor, pe culmea cărora stă de strajă mănăstirea; iar mai în fund, topită-n aburi albăstrii, toată coama munţilor de la Piatra Craiului până-n Penteleu; în tot o privelişte frumoasă, de parcă ţi se primeneşte sufletul uitându-te la ea.

Prin grădina asta e drumul lui conu’ Mişu, care şade alături când e să iasă în oraş.

Cum trece într-o zi din primăvara trecută, s-a oprit să asculte o privighetoare, care cânta de răsuna grădina; şi fiindcă tufişul în care cânta era chiar alături, s-a aplecat să încerce: n-o putea-o zări? Când, ce să vază? Jos, în tufiş, un băieţaş. Cu degetul arătător de la mâna dreaptă peste buzele ţuguiate, îi făcea semn să tacă, iar cu cel de la mâna stângă, îi arăta privighetoarea. Aplecându-se mai mult, o văzu …

Şi a stat aşa multă vreme,  neputându-se  sătura de a o privi şi neştiind ce să privească mai cu drag; pasărea mică şi neînsemnată care scotea sunete atât de puternice şi de măiestre, din guşuliţa ei care se vedea săltând, ori fericirea fără seamăn care zâmbea  pe toată faţa copilului?

Îl mai văzuse el de câteva ori p-aici prin grădină jucându-se cu alţi copii de seama lui, dar niciodată nu-l privise cu luare-aminte. Acolo, un broscoi de băieţaş slăbuţ, cu părul cânepiu, încurcat ca un caier, şi cu pantalonii în vine, cârpiţi în zece locuri. Acum pentru întâia oară vede ce ochi negri, catifelaţi şi dulci avea.

La o mişcare nedibace pasărea zbură şi lui conu’ Mişu îi păru grozav de rău, crezând că s-o mâhni copilul; dar acesta ieşi din tufiş şi privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor:

– Nu faţe nimic. Vine îndărăt. Asta e a mea. A fost şi poimâine.

– Ce spui, mă? A fost şi poimâine?

– Da, a văzut-o şi Lenuţa.

– Care Lenuţa?

– Lenuţa, sora mea …

Şi clătinând din cap:

– Dar lui Vasilică nu i-o arăt.

– Care Vasilică?

– Vasilică a lu’ nenea Dumitru de la zudecătorie.

– Şi de ce nu i-o arăţi şi lui?

– Că fiincă dă cu pietre.

– Bravo! să nu i-o arăţi.

– Ţţ!

– Dar pe tine cum te cheamă?

– Nicuşor a lui Ioniţă, odăiaşu’ de la casierie şi sunt de sase ani.

– Ce vorbeşti, domnule!!? Păi bine, tu poate că vrei şi doi bani, să-ţi cumperi covrigi.

Nicuşor răspunde cu umărul drept, săltându-l în sus. Şi conu’ Mişu, râzând cu mulţumire, scoate şi-i întinde doi bani. Copilul luându-i zic: săru-mâna şi pleacă grăbit, ţinându-se cu o mână de brăcinarii pantalonilor prea largi, dar după câţiva paşi se întoarce să-l întrebe serios dacă la spiţerie se vinde ouă de furnică.

– Ce să faci, mă, cu ouă de furnică?

– Mi-a spus mămica mea asa: că le plaţe la privighetori şi vreau să pui pe zos la a mea …

Are şi conu’ Mişu trei îngeraşi de copii de la care aude în fiecare zi fel de fel de nostimade copilăreşti, dar asta i s-a părut atât de drăgălaşă, încât a luat pe băieţaşul odăiaşului în braţe şi l-a sărutat, pe amândoi obrajii; pe urmă, ruşinat de înduioşarea lui  l-a lăsat şi l-a scuipat:

– Ptiu! Marş d-aici, potaie mică!…

Din ziua aia datează prietenia lui conu’ Mişu cu Nicuşor; e! Dar negreşit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare şi copilul unui odăiaş. Din vreme în vreme, când îl vede prin grădină, îl strigă: pst! mă hoţule, vino-ncoa! şi-i dă câte un ban cum dă şi Lenuţii pe care o vede în fiecare zi, venind din târg încărcată cu o dublă de pâine şi cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaşte acum şi pe părinţii lui Nicuşor; tatăl, unu gros, negru, păros, cu o mutră aspră, în care numai roşeaţa vârfului nasului pune o pată mai veselă; mama, slabă, ofilită, prăfurie şi totuşi plăcută pentru blândeţea ochilor … Negreşit, Nicuşor nu e primit în curtea lui conu’ Mişu să se joace cu copii lui şi cu musafirii lor, dar se uită şi el din grădina prefecturii pe crăpăturile ulucilor; şi tot încercând crăpăturile a dat peste câteva prin care se poate vedea tot raiul din curţile boierului. Aşa, printr-una se văd rondurile de flori frumoase şi locul unde joacă copiii crocket;   printr-alta se vede terasa îmbrăcată în flori albastre, unde mănâncă boierii vara; prin a treia, căprioara cu ţarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucilor, grădina de poame, curtea păsărilor şi doi câini mari legaţi în lanţuri pe sârmă…

*

Frumos Crăciun, o să fie! A nins două zile din crivăţ şi acum în ajun s-a schimbat vântul; suflă austrul subţiind norii printre care încep să se ivească stelele şi aducând cu el un ger de te taie.

La curtea caselor lui conu’ Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor. În mijlocul salonului încăpător, care ţine de la intrare până la terasa din fund e aşezat bradul împodobit de-ţi ia ochii. Cucoanele se învârtesc de acolo până acolo rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intra. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat jucăriile pe mescioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; şi nici conu’ Mişu n-a sosit încă de la club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria copiilor.

În vremea asta, alături, la casierie, e un sufleţel stingher, care se zbate şi se frământă… Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturat – şi a luat şi pe Lenuţa cu ea; tatăl e dus la cârciumă… iar el stă singur în gangul casieriei muncit de gânduri… a văzut   azi-dimineaţă pe un om din curtea boierească, ducând la spinare un brad mare, mare… pe urmă băieţi de la cofetărie cu tăvi şi alt băiat de la librărie încărca cu fele de fel de cutii… Şi el ştie ce înseamnă asta. Anul trecut, când l-a durut în gât, l-a dus mă-sa la spiţărie şi atunci prin uşa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăienjeniţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în… dar a închis spiţerul uşa… şi era ziuă, lumânările nu erau aprinse şi mămica i-a spus aşa: că seara e mai frumos când se aprind lumânările… Toţi copii ăştia care trec în sănii, acolo se duc să văz pomul de Crăciun… pomul de Crăciun!!… Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpadă până la gât… E! dar  dacă ar vrea conu’ Mişu… Ţe,  conu’ Mişu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i dă lui întotdeauna câte un ban? Adineauri a trecut în târg şi nu s-a întors încă acasă… Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar ruga  să-i arate şi lui pomul de Crăciun, numai niţel, niţel de tot.

Cât e de mică inimioara lui, s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte înainte: „încearcă, conu’ Mişu e om bun; poate te duce să vezi pomul… pomul!!“  iar cealaltă îl trage înapoi: „fugi d-acolo, nu se poate… nu se poate“…

Se aud sănii venind dinspre târg… Uite-le, cotesc la colţ în bătaia lămpi electrice de la răspântie. Nicuşor recunoaşte pe conu’ Mişu şi-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine ştie? poate chiar fără să-i spuie nimic văzându-l, o să i-l arate, că e om bun. A ajuns! Aici e altă cotitură.  Hei! la o parte! strigă birjarul degeaba; iar conu’ Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzând copilul în drum:

– În drum, hai? Drace împeliţat! Să te calce sania. Marş acasă!

Şi săniile trec… E noapte… nu se pot vedea lacrimile care au năpădit în ochişorii negri, catifelaţi, dulci ca o mângâiere…

I-a zis aşa: „marş acasă!“ dar ce să facă acasă? nu e nimeni acasă, nimeni… Şi coşul de la sobă ţiuie… „Şi-i e urât… Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte cineva la ureche: „Ştii ce? poate că se vede de la poartă prin ferestre“. O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o pateu lângă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi, când  au trecut, face doi paşi în curte şi se uită cu încordare… Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede…  Şi mai face doi paşi, strângându-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr-o scurteică veche a mă-si, în care parcă e un pui de lăutar… Ferestrele sunt prea sus… degeaba… A! ştie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo a văzut el prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar câinii!!! Gândul acesta îl face să se retragă repede din curte… Ce bine ar vedea el de-acolo pomul de Crăciun!!! Stă… şi-şi face în gând socoteli de om mare. Nu se poate să fie câinii dezlegaţi acum când vine lume… Asta nu se poate! ce, să muşte pe lume? Face câţiva paşi în curte trăgând cu urechea şi neputându-şi dezlipi ochii de la lumina ferestrelor… Ocoleşte în vârful picioarelor casa… mai sunt câţiva paşi…  A ajuns!… na! perdelele lăsate… ba nu, una e ridicată! Păşeşte binişor… binişor… Aaaa!!! ce frumos! ce frumos!

Poate de-acum să sufle austrul vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesaţiu… Cum sclipeşte beteala! Uite şi lumânările aprinse! Şi ce de jucării! Trâmbiţe, tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi, mici şi drăguţi…

brad

Bradul de Crăciun (1911), pictură de Albert Chevallier Tayler

Înăuntru se deschide de părete uşa odăii din dreapta prin care năvăleşte o droaie de copii, băieţaşi, fetiţe şi noduleţe mici, pe care parcă-i dă jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednic de admirat: copiii de o parte rămaşi ţaglă cu ochii pironiţi la pom, părinţii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşează copiii în semicerc. Trebuie să cânte: „O! Tannenbaum! O Tannenbaum!“  Se face o tăcere desăvârşită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se aşează să-i acompanieze… dar în clipa în care-şi ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui câine şi ţipătul unui  copil, ţipăt de groază, lung, sfâşietor, care spintecă tăcerea şi trece ca un junghi în inimile tuturor… Bărbaţii dau năvală într-acolo: deschid uşa. „Marş Leu! marş Leu!“ strigă conu’ Mişu  dând cu piciorul în câine… Jos lângă fereastră zace copilul fără cunoştinţă…

*

Nu te mai frământa atâta, coane Mişule, închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător. El ştie c-ai priceput prea târziu de ce-ţi ieşise copilul înainte şi că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai adus în casă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat braţele cu jucării şi de bunătăţi şi pentru el şi pentru Lenuţa. El ştie că eşti hotărât mâine, în ziua de Crăciun, să te duci la casierie, să te încredinţezi cu ochii dumitale că băiatul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bune şi iertător şi a auzit ce-ai pus de gând cu cucoana Zoe să faceţi la anul. Închide ochii şi dormi în pace.

(1912)

 

2780 Total Views 5 Views Today