Traducere şi adaptare: Nicu Gecse

tws193610Rusul Narodny şedea în laborator. Laboratorul lui Narodny se întindea sub pământ pe mai bine de o milă. Era una dintre sutele de grote, unele mici, altele vaste, tăiate în stânca vie. El era stăpânitorul unic al acelui tărâm. În anumite grote străluceau ghirlande de sori mici şi în altele lune în miniatură treceau prin toate fazele lunaţiei. Mai era o grotă în care domneau permanent zorii, înrourând straturile de crini, trandafiri şi violete, dar şi o alta în care asfinţituri purpurii se scăldau în sângele zilei ucise, se stingeau şi mureau, apoi renăşteau iarăși dincolo de perdelele strălucitoare ale aurorei. Și mai era şi o altă grotă, care avea zece mile de la un capăt la celălalt, în care creşteau copaci înfloriţi şi pomi care dădeau ca rod fructe nemaicunoscute omului de multe generații. Deasupra acelei livezi mari strălucea un glob galben ca un soare, norii aduceau voaluri de ploaie peste copaci și tunetele miniaturale bubuiau după cum dorea Narodny.

El era poet – ultimul poet. Nu-şi scria poemele în cuvinte, ci în culori, sunete şi în viziuni care prindeau viaţă. Narodny era şi un mare om de ştiinţă, cel mai mare din domeniul lui ciudat. Cu treizeci de ani în urmă, Consiliul Ştiinţific al Rusiei dezbătuse dacă să-i acorde învoirea pe care o solicitase, sau să-l lichideze. Îl ştiau drept unul cam neortodox. Nu ştiau însă cât de periculos putea fi, altfel nu l-ar fi eliberat după acea îndelungată dezbatere. Trebuie să ne amintim că, dintre toate naţiunile, Rusia era pe atunci cea mai mecanizată şi cea mai stăpânită de roboţi.

Narodny nu ura mecanizarea. Îi era indiferentă. Fiind cu adevărat deştept, nu ura nimic. Totodată îi era indiferentă şi societatea pe care omul o dezvoltase şi în care se născuse. Nu simţea c-ar avea vreo legătură de rudenie cu omenirea. La exterior, trupeşte, făcea parte dintre rasele ei. Nu însă şi mental. Ca şi Loeb, cu o mie de ani în urmă, el considera omenirea drept o rasă de semi-maimuţe pornită spre sinucidere. Când şi când, din marea de mediocritate nebună, se ridica un val care păstra preţ de o clipă o scânteie din soarele adevărului… dar la scurt timp se cufunda iarăşi, şi lumina pierea. Stinsă în marea de prostie. Ştia că el este unul dintre acele valuri.

Se retrăsese şi nu-l mai văzură. După doar câţiva ani îl uitară. Cu cincisprezece ani în urmă, necunoscut şi sub un alt nume, ajunse în America şi-şi însuşi drepturile asupra unui teren de o mie de acri din locul numit în vechime Westchester. Alesese acel amplasament întrucât cercetările îi arătaseră că era unul din cele zece locuri de pe planetă cel mai puţin ameninţate de pericolul cutremurului sau al altor perturbaţii de natură similară cu cea seismică. Proprietarul anterior fusese un fantezist, poate chiar un atavist – ca Narodny, chiar dacă Narodny nu-ar fi crezut niciodată aşa ceva despre sine. Oricum, în locul unei case înclinate de sticlă, cum se constuiau în secolul XXX, individul acela reconstruise fără vreun plan o casă veche de piatră, ca în secolul al XIX-lea. În zilele acelea, când oamenii se retrăseseră în mare lor majoritate în oraşele-stat, puţini erau cei care mai trăiau în spaţii deschise. Încă aflat la multe mile depărtare, New York-ul hulpav, burduşit de ani buni, devenise un burdihan plin de omenire. Terenul din jurul casei era acoperit de pădure.

La o săptămână după ce Narodny a preluat casa, copacii din faţa ei s-au făcut nevăzuţi, lăsând în urmă un teren neted de trei acri. Nu părea că ar fi fost tăiaţi, ci mai degrabă s-ar fi putut zice că s-au dizolvat. În acea noapte, târziu, deasupra acelui teren a apărut brusc o aeronavă mare, de parcă s-ar fi materializat într-o clipită dintr-o altă dimensiune. Avea forma unei rachete, dar era silenţioasă. Şi, deîndată, peste aeronavă şi casă se aşternu o ceaţă care le ascunse vederii. În interiorul acelei neguri, dacă cineva ar fi putut s-a străbată cu privirea, se afla un tunel larg, ce ducea de la uşa cilindrului din aer la uşa casei. Şi din aeronavă ieşiră siluete înfăşurate în veşminte lungi, zece la număr, care înaintară de-a lungul tunelului, îl întâlniră pe Narodny şi uşa vechii casei se închise în urma lor.

La scurt timp după aceea, siluetele reveniră însoţite de Narodny şi, dintr-o trapă deschisă a aeronavei, glisă un vehicul plat, pe care se afla un mecanism cu două conuri de cristal ce se ridicau dimpreună în jurul unui con central, înalt de vreo 1,2 metri. Conurile se sprijineau pe o bază groasă dintr-un material transparent, în care era închisă o strălucire verde, nărăvaşă. Razele ei nu penetrau pereţii incintei, ci păreau să caute constant să scape, sugerând că dispun de o forţă apreciabilă. Ceaţa aceea densă şi ciudată a durat vreo patru ore. Cu treizeci de kilometri mai sus, în marginile îndepărtate ale stratosferei, crescu un nor care strălucea palid, ca o condensare de praf cosmic. Şi, chiar înainte de ivirea zorilor, stânca de pe dealul din spatele casei se topi ca o perdea ce acoperise intrarea unui tunel mare. Apoi, cinci oameni au ieşit din casă şi au pătruns în navă. Aceasta s-a ridicat în linişte de la sol, a alunecat prin deschizătură şi a dispărut. Se auzi un şuierat şi, când acesta se stinse, culmea dealului apăru iarăşi întreagă. Stâncile se uniră ca o cortină care se trage şi bolovanii îl împânziră ca mai înainte. Faptul că de această dată culmea era uşor concavă acolo unde anterior fusese convexă părea anevoie de observat.

Timp de două săptămâni, norul strălucitor fu observat în partea superioară a stratosferei, fapt comentat în dorul lelii, după care fenomenul n-a mai fost observat. Grotele lui Narodny fuseseră săpate.

Jumătate din stâncile în care fuseseră excavate grotele dispăruse odată cu norul strălucitor. Restul, redus la forma sa primordială de energie, era înmagazinat în blocurile de material vitros care sprijineau conurile şi se mişca nărăvaş şi continuu între pereţi, cu aceeaşi sugerare a unei forţe apreciabile. Şi tocmai acea forţă, inimaginabil de puternică, era sursa energie care alimenta micii sori şi micuţele lune, care punea în mişcare mecanismele curioase ce reglau presiunea din grote, furniza aerul, genera ploaia şi făcea din tărâmul lui Narodny, situat la o milă sub pământ, Paradisul poeziei, al muzicii, al culorii şi al formelor pe care le plăsmuise în mintea lui şi pe care le făurise cu ajutorul celorlalţi zece.

Acum, despre cei zece nici nu are rost să mai vorbim. Narodny era Stăpânul. Trei, asemeni lui, erau ruşi; doi erau chinezi; din restul de cinci, două erau femei – una dintre ele de origine germană, una bască, un euroasiatic, un hindus ai cărei strămoşi mergeau până la Gautama Buda şi un evreu care se trăgea din însuşi Solomon.

Cu toţii erau copii leite ale lui Narodny în privinţa indiferenţei faţă de lume, a viziunii faţă de viaţă şi cu toţii trăiau în propriul lor eden acolo, în sutele de grote, afară de cazul în care erau interesaţi să lucreze împreună. Pentru ei timpul nu avea nicio însemnătate. Rezultatele cercetărilor şi descoperirile lor vizau doar folosul şi desfătarea celor unsprezece. Dacă le-ar fi oferit lumii exterioare, ele ar fi devenit doar arsenal de război între oamenii de pe Pământ sau între oameni şi vreo altă planetă. De ce să grăbească sinuciderea omenirii? Nu că ar fi simţit vreun regret faţă de dispariţia ei. Doar că nu merita efortul să o accelereze. Timpul nu însemna nimic pentru ei, de vreme ce puteau trăi oricât de mult ar fi dorit – cu excepţia unui accident. Atâta timp cât în lume se găseau roci, Narodny le putea transforma în energie pentru a-şi întreţine paradisul sau pentru a crea altele noi.

Casa cea veche începuse să se fisureze şi să se năruie. Se prăbuşi mult mai repede decât dacă ar fi fost afectată de intemperii. După aceea, copacii crescură printre ruinele fundaţiei şi terenul care fusese defrişat într-un mod atât de straniu fu înţesat cu copaci. În doar câţiva ani, locul deveni o pădure liniştită, exceptând doar huruitul vreunei rachete care o sorvola întâmplător sau cântecul păsărilor care-şi aflară adăpostul în ea.

Dar acolo, în străfundurile pământului, în grote, domneau muzica şi cântecele, mireasma de mirt şi frumuseţea. Nimfe diafane dădeau ocol lunelor minuscule. Pan cânta din nai. Sub sorii mici era un desfrâu al culegătorilor antici. Strugurii creşteau şi se pârguiau, erau tescuiţi, iar vinurile roşii şi purpurii erau băute de bacante care mai apoi adormeau în braţele faunilor şi satirilor. Oreadele dansau sub arcurile lunelor palide şi, tot sub ele, uneori centaurii se roteau şi tropăiau după măsuri antice, urmând ritmul copitelor lor pe podeaua acoperită de muşchi. Vechiul Pământ trăia iarăşi.

Narodny îl asculta pe Alexandru cel băut aiurind-o pe Thaïs printre splendorile Persepolisului cucerit; apoi auzi trosnetele flăcărilor care îl mistuiră din capriciul curtezanei. A urmărit asediul Troiei şi a numărat cu Homer corăbiile aheilor trase pe ţărmul din faţa zidurilor cetăţii ori a privit alături de Herodot triburile ce mărşăluiau în urma lui Xerxes – caspienii cu pelerinele lor de piele şi cu arcurile lor de trestie; etiopienii în blănuri de leopard, cu suliţe având vârfuri din coarne de antilopă; libienii cu veşmintele lor din piele cu lănci întărite la foc; tracii capetele de vulpi pe creştet; moschienii care aveau coifuri de lemn şi cabalienii care purtau tigve de om. Pentru el s-au derulat iarăşi misterele eleusiene şi osiriene, aşa că le-a urmărit pe femeile trace sfâşiindu-l în bucăţi pe Orfeu, primul mare muzician. Oricând dorea, putea vedea creşterea şi decăderea Imperiilor Aztec sau Incaş, uciderea lui Iulius Caesar în Senatul Romei, ori arcaşii de la Agincourt, ori americanii din pădurea Belleau. Tot ce au scris oamenii – poeţi, istorici, filosofi sau oameni de ştiinţă – putea fi adus dinaintea sa de mecanismele lui cu forme stranii, schimbând cuvintele în fantome aievea, de parcă erau vii.

El era ultimul şi cel mai mare dintre poeţi, dar şi ultimul şi cel mai mare dintre muzicieni. Putea reînvia cântecele Egiptului antic sau cântările mult mai vechiului Ur, dar şi cântecele izvorâte din sufletul ţării lui Musorgski, armoniile din urechea surdă a lui Beethoven, ori cântările şi rapsodiile din inima lui Chopin. Putea face mai mult decât să refacă muzica trecutului. Era stăpânul sunetului. Pentru el muzica sferelor era reală. Putea strânge razele stelelor şi ale planetelor şi să ţeasă din ele simfonii sau să convertească razele soarelui în tonalităţi aurii, cum nicio orchestră pământeană nu mai redase până atunci. Şi muzica argintie a Lunii – dulcea muzică a celei de primăvară, muzica însufleţită la vremea secerişului, muzica fragilă şi cristalină a lunii de iarnă, cu arpegiile ei de meteori – o putea ţese în tonuri nemaiauzite vreodată de urechea omenească.

Astfel că Narodny, ultimul şi cel mai mare dintre poeţi, ultimul şi cel mai mare dintre muzicieni, ultimul şi cel mai mare dintre artişti – şi, în felul lui neomenesc, cel mai mare dintre oamenii de ştiinţă – trăia cu zece oameni aleşi de el în grotele lui. Şi, dimpreună cu ei, ar fi încredinţat suprafaţa pământului şi pe toţi locuitorii ei unui Iad negativ – dacă nu s-ar fi gândit că ceva din cele ce se petreceau sus i-ar fi putut periclita Paradisul!

Conştient de posibilitatea acestui pericol, se îngrijise ca printre mecanismele lui să fie şi unele care îi aduceau în faţa ochilor şi la urechi ştiri despre ceea ce se întâmplau la suprafaţă. Din când în când, se amuzau pe seama lor.

Aşa se face că, în noaptea în care Deformatorul Spaţiului a dat o lovitură navelor spaţiale şi a trimis o parte din marele crater Copernicus într-o altă dimensiune, Narodny împletea Sonata lunii de Beethoven din razele Lunii, ale lui Jupiter şi Saturn. Luna era în a patra zi de creştere, Jupiter era la primul pătrar, iar Saturn atârna pe boltă ca un medalion. În scurt timp, Orion avea să străbată cerul şi strălucitoarea Regulus şi roşia Aldebaran – Ochiul boului – aveau să-i furnizeze alte corzi de lumină stelară pe care să le remodeleze în sunete.

Brusc, ritmurile ţesute fură sfâşiate hidos. O disonanţă devastatoare şi de nedescris invadă grota. Sub înrâurirea ei, nimfele care dansau languros pe acorduri tremurară ca nişte arătări de ceaţă surprinse de o explozie şi dispărură: micile luni pâlpâiră, apoi încetară să strălucească. Instrumentele de tonalitate muriră. Iar Narodny fu doborât, de parcă ar fi primit o lovitură.

După o vreme, micile luni începură să strălucească iarăşi, dar mai stins, iar dinspre mecanismele de tonalitate sosi o muzică spartă, schilodită. Narodny se agită şi se ridică în picioare, cu faţa lui uscăţivă, cu pomeţi înalţi, mai îndrăcită ca niciodată. Fiecare nerv îi era amorţit; apoi, pe măsură ce îşi reveniră, agonia se furişă de-a lungul lor. Se aşeză, luptând cu agonia, până când putu chema pe cineva în ajutor. Îi răspunse unul dintre chinezi şi, în scurt timp, Narodny redeveni el însuşi.

– Lao, a fost o perturbaţie spaţială, îi spuse. Şi a fost una cum n-am mai întâlnit vreodată. A venit prin intermediul razelor, de asta sunt sigur. Să verificăm Luna.

Trecură într-o altă grotă şi se opriră în faţa unui imens ecran de televiziune. Făcură nişte ajustări şi pe el apăru Luna, crescând cu mare rapiditate, ca şi cum s-ar fi năpustit spre ei. Apoi pe ecran apăru o navă spaţială care înainta cu viteză în direcţia Pământului. Se concentrară asupra ei şi deschiseră o altă imagine a ei, mărind-o până când ajunseră în camera de comandă, în care se aflau Bartholomew, James Tarvish şi Martin, care priveau spre Pământul ce creştea tot mai rapid dinaintea lor. Narodny şi chinezul îi priveau, citindu-le pe buze.

– Unde putem ateriza, Martin? întrebă Tarvish. Roboţii ne vor căuta pretutindeni. Vor avea grijă să fim distruşi mai înainte de a putea să trimitem omenirii un mesaj de avertizare.Ei controlează guvernele, sau cel puţin le controlează îndeajuns încât să ne captureze la aterizare. Iar dacă vom reuşi să scăpăm şi să strângem oameni în jurul nostru, atunci vom avea război civil, ori asta înseamnă o întârziere fatală în construcţia flotei spaţiale, chiar şi în eventualitatea că îl vom câştiga.

– Trebuie să aterizăm în siguranţă, să scăpăm de roboţi şi să găsim ceva care să-i controleze sau să-i distrugă, spuse Martin. Doamne, Tarvish, ai văzut ce poate face demonul pe care ei îl numesc Deformatorul Spaţiului. A aruncat un crater de o asemenea mărime din dimensiunea noastră la fel cum un băiat azvârle o piatră într-un lac!

– Ar putea să ia Pământul şi să-l facă bucăţele! preciză Bartholomew.

Narodny şi Lao se priviră între ei.

– E de ajuns, spuse Narodny. Ştim.

Chinezul încuviinţă din cap. Narodny continuă:

– Estimez că vor ajunge pe Pământ în patru ore.

Lao încuviinţă iarăşi.

– Vom vorbi cu el, Lao, spuse Narodny. Chiar dacă am avut impresia că nu vom mai avea de-a face cu omenirea. Nu-mi place lucrul acesta pe care ei îl numesc atât de demodat Deformatorul Spaţiului şi nici piatra pe care a zvârlit-o în muzica mea.

Aduseră un ecran mai mic pe poziţie, dinaintea celui mare. Îl orientară spre nava spaţială care înainta cu viteză şi păşiră în faţa lui. Micul ecran sclipi cu o palidă luminiscenţă albastră de vârtejuri rotitoare; vârtejurile se strînseră laolaltă şi deveniră un con amplu care ajungea discontinuu la ecranul mai mare, de parcă cele două ecrane nu erau despărţite de câţiva centimetri, ci de mii de kilometri. Iar când vârful conului ajunse la camera de comandă a rachetei oglindite în ecran, Tarvish de pe nava reală îl prinse de braţ pe Martin.

– Priveşte acolo!

În aer apăruse o învolburare, cum sunt cele care apar deasupra şoselelor într-o zi fierbinte de vară. Învorburarea deveni o perdea sclipitoare de luminiscenţă, de o nuanţă palidă de albastru, potolită până deveni un cadru oval care se deschidea către distanţe uriaşe. Atunci, brusc, în acel cadru apărură doi bărbaţi: unul înalt, slab, închis la ten, cu un chip sensibil de visător şi celălalt – un chinez, cu capul ca un dom mare şi galben şi cu chipul păstrând un calm de Buda. Era într-adevăr straniu să îi poată vedea în grota subpământeană pe cei doi bărbaţi care stăteau în faţa unui ecran albastru cu conuri, iar pe ecranul mai mare chiar imaginea lor din camera spre care era îndreptat vârful conului.

Narodny vorbi, dar în vocea lui era o indiferenţă şi o siguranţă umană care, chiar dacă îi înfioră, le dădu curaj. Le spuse:

– Avem bune intenţii. Nu ne puteţi face niciun rău. Cu mult timp în urmă ne-am izolat de oameni. Ce se întâmplă la suprafaţa Pământului nu are nicio însemnătate pentru noi. Ceea ce s-ar putea întâmpla sub nivelul suprafeţei ne preocupă mult. Indiferent ce este ceea ce numiţi Deformatorul Spaţiului, m-a perturbat deja. Presimt că poate face mai mult rău decât să perturbe. Înţeleg că, într-o mai mică sau mai mare măsură, roboţii sunt de partea lui. Voi îi sunteţi împotrivă. Prin urmare, primul nostru pas este să vă ajutăm să luptaţi împotriva roboţilor. Puneţi-mă la curent cu toate evenimentele. Fiţi concişi, întrucât nu ne putem menţine poziţia actuală pentru mai mult de o jumătate de oră fără a produce disconfort.

– Oricine aţi fi, de oriunde aţi fi, avem încredere în voi. Iată cum stă situaţia…, începu Martin.

Timp de cincisprezece minute, Narodny şi chinezul îi ascultară relatarea în care le vorbi despre lupta împotriva roboţilor, despre evadarea lor şi despre distrugerea craterului Copernicus din dorinţa Deformatorului Spaţiului de a-i împiedica să se întoarcă pe Pământ.

– Suficient, interveni Narodny. Acum înţeleg. Cât timp puteţi rămâne în spaţiu? Vreau să spun – care sunt rezervele voastre de hrană şi de energie?

– Şase zile, răspunse Martin.

– Destul pentru succes… sau pentru eşec, estimă Narodny. Menţineţi-vă sus pe poziţie până atunci, apoi coborâţi pe traseul iniţial…

Zîmbi brusc.

– Nu-mi pasă mie de rasa umană, dar nici nu i-aş face rău cu intenţie. În definitiv, le sunt foarte îndatorat oamenilor. Fără ei nu aş fi ceea ce sunt. Totodată, îmi dau seama că roboţii nu au dat niciodată un poet, un muzician, un artist…

Râse:

– Îmi dau însă seama că sunt în stare de o artă de proporţii. Vom vedea.

Ovalul se goli brusc, apoi dispăru.

– Cheamă-i pe ceilalţi, spuse Bartholomew. Eu sunt de acord să ne conformăm. Dar trebuie să ştie şi ei.

Când aflară şi ceilalţi, votară şi ei să se conformeze celor stabilite şi nava spaţială, schimbându-şi cursul, începu să dea ocol planetei, cu viteză minimă.

În acest timp, jos, în camera ecranelor, Narodny nu se mai putea opri din râs:

– Lao, am avansat noi atât de mult în aceşti câţiva ani? Sau au regresat oamenii? Nu, cursa asta a tehnologizării distruge imaginaţia. Fiindcă, uite, cât de uşoară este problema roboţilor. Au început ca maşini făcute de om. Riguroşi matematic, lipsiţi de suflet, insensibili la orice fel de sentimente. Aşa era şi materia primă din care sunt făcute toate pe pământ: roci şi apă, copaci şi iarbă, metale, mamifere, peşti, viermi şi oameni. Dar undeva, cumva, ceva s-a adăugat aceste materii prime, s-a combinat cu ea şi i-a folosit. E ceea ce numim viaţă. Iar viaţa este starea de conştiinţă. Şi, prin urmare, o emoţie sporită. Viaţa şi-a stabilit ritmul, iar ritmul este diferit în rocă şi cristal, în metal, în peşte şi tot aşa până la om, avem toate acestea variabile.

Ei bine, se pare că viaţa a început să-şi stabilească propriul ei ritm în roboţi. Starea de conştiinţă a început să-i afecteze. Dovada? Au ajuns la identitatea comună – au conştiinţă de grup. Ori aceasta însemnă simţământ. Ba chiar au mers mai departe. Au dobândit instinctul de auto-conservare. Ori acesta, înţeleptul meu prieten, este o dovadă a fricii – a fricii de extincţie. Iar frica denotă mânie, ură, aroganţă… şi multe alte lucruri. Pe scurt, roboţii au devenit simţitori într-un anumit grad. Şi, de aceea, vulnerabili la orice le poate amplifica şi controla emoţiile. Nu mai sunt simple mecanisme.

Aşa că, Lao, mi-am propus un experiment care îmi va oferi material de studiu şi amuzament pentru mai mulţi ani. La origine, roboţii sunt copii ai matematicii. Îmi pun problema – cu ce este strâns înrudită matematica? Răspund – cu ritmul, cu sunetul, cu sunetele care vor ridica la puterea n ritmurile la cere ei vor răspunde. Atât matematic, cât şi emoţional.

–Te referi la secvenţele sonice? întrebă Lao.

– Exact, răspunse Narodny. Dar trebuie să avem câţiva pe care să experimentăm. Pentru a face asta, trebuie să dizolvăm poarta de intrare. Uşor de făcut. Spune-le lui Maringy şi Euphrosynei să o facă. Capturaţi o navă în năvod şi aduceţi-o aici, cu grijă. Va trebui să ucideţi oamenii din ea, fireşte, dar faceţi-o cu milă. După aceea, să-mi aducă roboţii. Folosiţi flacăra verde pe unul sau doi dintre ei, iar restul îi vor urma, pot să garantez.

Dealul din spatele locului unde fusese casa veche tremură. Un cerc de lumină verde şi palidă străluci pe coasta lui. Când scăzu în intensitate, în locul lui se afla gura neagră a unui tunel. O aeronavă, pe jumătate rachetă şi restul aripi, care-şi deschidea drum spre New York, căzu brusc, descrise un semicerc şi lăsă în urmă o dâră. Căzu încet, ca o molie, aproape de gura căscată a tunelului.

Uşa se deschise şi afară ieşiră înjurând doi bărbaţi – piloţii. Din gura tunelului se auzi un soi de suspin şi un nor ceţoş şi argintiu năvăli din interior, îi cuprinse pe piloţi şi pătrunse prin uşa deschisă. Piloţii se clătinară şi se prăbuşiră la pământ. În aeronavă, alţi şase oameni căzură din picioare, zâmbiră şi muriră.

În navă erau douăzeci de roboţi. Aceştia rămaseră pe loc, se uitară spre oamenii morţi şi se priviră între ei. Din tunel ieşiră două siluete îmbrăcare în veşminte metalice sclipitoare. Intrară în navă. Unul spuse:

– Roboţi, adunarea.

Oamenii de metal rămaseră pe loc, nemişcaţi. Atunci unul lansă o chemare stridentă. Din toate colţurile navei, oamenii de metal se puseră în mişcare. Se strânseră cu toţii în spatele celui care lansase chemarea. Stăteau acolo şi aşteptau.

În mâna unuia dintre cei care veniseră din tunel era un obiect asemănător cu o lanternă veche. Din el ţâşni o flacară verde, subţire, care-l izbi în frunte pe robotul din faţă şi-l despică în două de la creştet şi până la baza trunchiului. O altă străfulgerare, şi flacăra verde îl tăie în două pe lat. Căzu despicat în patru părţi de acea flacără. Cele patru bucăţi zăceau inerte ca metalul din care erau făcute pe podeaua compartimentului.

Una dintre siluetele înveşmântate întrebă:

– Mai vreţi o demonstraţie, sau ne urmaţi?

Roboţii îşi aplecară capetele laolaltă; şopteau. Apoi unul spuse:

– Vă vom urma.

Mărşăluiră cu toţii în tunel, roboţii neopunând niciun fel de rezistenţă şi neîncercând să fugă. Se auzi iarăşi un suspin şi stâncile închiseră gura tunelului.

Ajunseră într-un loc al cărei podea se scufundă cu ei până ajunseră la grote. Oamenii-maşini încă mergeau docili. Să fi fost din cauza curiozităţii amesteacate cu dispreţ faţă de acei oameni ale căror corpuri le-ar fi putut strivi atât de uşor cu o singură lovitură a apendicelor ce le slujeau drept braţe? Poate.

Ajunseră în grota în care Narodny şi ceilalţi îi aşteptau. Marinov îi conduse în interior şi îi opri. Erau roboţi folosiţi în aeronave – aveau capete cilindrice, patru apendice drept braţe, picioare cu trei articulaţii şi trupuri firave. Roboţii, trebuie înţeles, erau diferenţiaţi ca formă în funcţie de ocupaţiile lor.

– Bun venit, roboţi. Cine este conducătorul vostru? li se adresă Narodny.

– Nu avem niciun conducător. Acţionăm toţi ca unul, preciză un robot.

Narodny râse.

– Cu toate acestea, vorbind în numele lor, ai dat dovadă că le eşti conducător. Vino mai aproape. Nu te teme. Nu încă.

– Noi nu simţim teama. De ce am face-o? replică robotul. Chiar dacă ar fi să ne distrugeţi pe noi, cei care suntem aici, nu-i veţi putea distruge pe restul din noi care sunt afară. Miliarde. Nici nu vă puteţi înmulţi rapid, să deveniţi adulţi îndeajuns de repede pentru a putea fi în competiţie cu noi, care intrăm în viaţă puternici şi compleţi de la bun început.

Scutură un braţ în direcţia lui Narodny şi în gestul lui se citea satisfacţia. Doar că, mai înainte de a-l putea retrage, o brăţară de flacără verde îi încercui umărul. Ţâşnise ca un lasou aruncat de ceva ţinut în mâna lui Narodny. Braţul robotului căzu zăngănind pe podea, perfect retezat. Robotul se holbă la el neîncrezător şi-şi întinse înainte celelalte trei braţe pentru a-l ridica de jos. Din nou, flacăra verde le încercui, dar îi cuprinse şi picioarele deasupra articulaţiilor genunchiului. Robotul se chirci şi se prăvăli înainte, plângându-se către ceilalţi în tonuri ascuţite şi stridente.

Brusc, flacăra verde şfichiui printre ei. Ciuntiţi de picioare, de braţe, unii şi de capete, toţi roboţii căzură, afară de doi.

– Doi vor fi de ajuns, spuse Narodny. Dar nu vor avea nevoie de braţe, doar de picioare.

Brăţările verzi şi strălucitoare încercuiră apendicele şi le extirpară. Cei doi fură scoşi din încăpere. Corpurile celorlalţi fură puse deoparte, studiate şi, sub conducerea lui Narodny, se făcură pe ele o serie de experimente curioase. Muzica umplu grota, strune ciudate, progresii neobişnuite, arpegii nimicitoare şi vibraţii imense de sunete care puteau fi simţite, dar nu şi auzite de urechea omenească. Şi, în cele din urmă, această ultimă vibraţie ţâşni în auz ca un zbârnâit uriaş, fredonată din ce în ce mai sus într-o furtună rapidă şi furnicătoare de note fragile şi cristaline, încă ascendentă, trecu prin sunete înalte şi ascuţite de cimpoi şi continuă, iarăşi neauzită, aşa cum fusese preludiul la zbârnâit. După care năvăli iarăşi, sunetele de cimpoi şi furtuna cristalină se inversară, urmă zbârnâitul şi liniştea – apoi invers, iar şi iar.

Iar corpurile roboţilor hăcuiţi începură să fremete, să tremure, ca şi cum fiecare atom din ele se afla într-o mişcare ritmică, permanent crescândă. Muzica năvălea în sus şi în jos, iar şi iar. Se întrerupse brusc, în plin avânt, cu o notă distrugătoare.

Corpurile mutilate îşi încetară freamătul. Mici crăpături în formă de stea apărură în metalul lor. Nota răsună iarăşi şi crăpăturile se lărgiră. Metalul se despică.

– Ei bine, constată Narodny, aceasta este frecvenţa pentru ritmul roboţilor noştri. Armonia distructivă. Sper, pentru binele lumii de afară, că nu este şi ritmul specific pentru multe din clădirile şi podurile lor. Dar, în definitiv, în orice război sunt pierderi de ambele părţi.

– Pământul va oferi un spectacol grozav vreme de câteva zile, aprecie Lao.

– Da. Câteva zile nu va fi o planetă deloc confortabilă, îl susţinu Narodny, şi fără nicio îndoială mulţi vor muri şi poate chiar mai mulţi vor înnebuni. Este însă şi o altă cale?

Nu primi nici un răspuns.

– Aduceţi cei doi roboţi, ceru el.

Îi aduseră în încăpere.

– Roboţi, li se adresă el, a reuşit vreodată unul dintre voi să poetizeze?

– Ce înseamnă „poetizeze”? răspunseră ei.

– Nu contează, râse Narodny. Aţi cântat vreodată, aţi compus muzică, aţi pictat? Aţi visat vreodată?

– Să visăm? răspunse unul dintre roboţi cu ironie rece. Nu – fiindcă noi nu dormim. Pe toate acestea le lăsăm în seama oamenilor. De aceea i-am şi cucerit.

– Nu încă, robotule, replică Narodny aproape cu blândeţe. Aţi dansat vreodată? Nu? E o artă pe care urmează să o învăţaţi.

Nota de neauzit începu, urmată de zgomot şi de furtuna de sunete, până la capăt şi înapoi. Când sus, când jos, şi iar sus şi jos, chiar dacă nu la fel de zgomotos ca mai înainte. Şi, brusc, picioarele roboţilor începură să se mişte, să se târşâie. Articulaţiile picioarelor lor se îndoiră, corpurile lor se legănară. Acum nota părea să apară ici şi colo în încăpere, iar ei o urmau de fiecare dată, într-un mod grotesc. Ca nişte uriaşe marionete din metal, o urmau. Muzica se încheie cu nota distrugătoare. Şi atunci parcă fiecare atom ce vibra în corpurile roboţilor întâlnise un obstacol de netrecut. Trupurile lor tremurară şi dinspre mecanismele lor de voce se auzi un ţipăt ce părea un amestec hidos de maşinărie şi viaţă. Încă o dată reveni zgomotul, apoi încă o dată şi încă o dată, şi iar, apoi urmă oprirea bruscă. Se auziră trosnituri de fisurare la nivelul capetelor lor cilindrice şi de pe întreaga suprafaţă a corpurilor. Apărură crăpăturile în formă de stea. Încă o dată, zgomotul… Dar cei doi roboţi rămaseră în picioare, fără nicio reacţie, fiindcă şi sub carapacele lor, la nivelul complicatelor mecanisme care îi puneau în mişcare, apăruseră crăpături similare.

Roboţii muriseră!

– Până mâine, spuse Narodny, putem amplifica sunetul pentru a-l face eficient pe o rază de 4800 de kilometri. Desigur, vom folosi grota superioară. În acelaşi timp, va trebui să scoatem iarăşi la suprafaţă nava. Marinov, în trei zile ar trebui să poţi acoperi celelalte continente. Ai grijă ca nava să fie complet protejată împotriva vibraţiilor. Şi să funcţioneze. Trebuie să acţionăm rapid – mai înainte ca roboţii să descopere cum să le neutralizeze.

A doua zi, exact la amiază, în întreaga Americă de Nord se auzi un zgomot profund şi inexplicabil. Părea să provină nu doar din străfundurile pământului, ci de pretutindeni. Crescu rapid, trecu printr-o furtună de note cristaline şi furnicătoare, ajunse la sunete stridente de cimpoi şi încetă… apoi năvăli invers de la cimpoi spre zgomot… mai tare şi strident, mai încet apoi… iar şi iar. Şi, pe tot cuprinsul Americii de Nord, hoardele de roboţi încetară ceea ce făceau. Se opriră… şi apoi începură să danseze. Ţopăiră în aeronave şi zeci de aparate de zbor se prăbuşiră mai înainte ca echipajele umane să poată prelua controlul. Dansară cu miile pe străzile oraşelor – antrenaţi în rigodoane groteşti, în sarabande bizare, cu mişcări necoordonate, salturi şi paşi vioi, roboţii dansau în timp ce oamenii fugeau panicaţi, sute din ei fiind striviţi şi murind din cauza panicii stârnite. În uzinele mari, în tunelurile oraşelor subterane şi în mine – oriunde se auzea sunetul, căci se auzea oriunde – roboţii dansau… pe şuierul de cimpoi al lui Narodny, ultimul mare poet… ultimul mare muzician.

Şi atunci urmă nota distrugătoare… şi, pe tot cuprinsul continentului, dansul încetă. Şi porni iarăşi.. şi încetă… şi iar porni…

La final, străzile, tunele subterane ale nivelurilor inferioare, minele, uzinele şi casele fură presărate cu trupuri de metal pistruiate ici şi colo cu crăpături în formă de stea.

În oraşe, oamenii se crispară de frică, neştiind ce năpastă urma să cadă asupra lor… sau migrară în grupuri înnebunite de teamă, astfel că mulţi alţii muriră…

Atunci, brusc, zgomotul cumplit, furtuna nimicitoare şi insuportabile sunete stridente de cimpoi încetară. Şi, pretutindeni, oamenii se potoliră, adormind printre roboţii morţi, de parcă n-ar fi fost niciodată aduşi până la limita care să-i scoată din minţi, secătuiţi de putere şi relaxaţi pe neaşteptate.

De parcă toate acestea ar fi dispărut, America era surdă faţă de telegrafie, faţă de toate formele de comunicare bazate pe domeniul uriaş al sunetelor.

La mijlocul aceleiaşi nopţi, zgomotul răsună deasupra întregii Europe şi roboţii europeni îşi începură dansul morţii… iar când acesta s-a încheiat, o rachetă ciudată şi silenţioasă, care survolase continentul pe deasupra stratosferei, se deplasă cu o viteză apropiată de cea a luminii şi survolă Asia… iar în ziua următoare Africa auzi zgomotul căruia băştinaşii îi răspunseră cu tam-tamurile lor… apoi îl auzi America de Sud şi, în cele din urmă, îndepărtata Australie… şi pretutindeni teroarea i-a cuprins pe oameni… iar panica şi nebunia şi-au luat tributul în vieţi omeneşti…

În cele din urmă, din toate acele hoarde de metal însufleţit care ameninţaseră Pământul şi omenirea abia dacă mai rămaseră decât câteva sute – scăpate de dansul morţii doar de unele modificări aduse lor din construcţie. Şi, trezindu-se din acel somn subit, pe tot cuprinsul pământului, cei care se temuseră de roboţi şi de sclavia lor şi toţi cei care-i urâseră se ridicară împotriva celor care favorizaseră dominaţia metalului şi distruseră fabricile de roboţi.

Dealul de deasupra grotelor se deschise din nou, ciudata navă cu aspect de torpilă licări vederii ca o fantomă şi, tăcută ca un spectru pluti către interiorul dealului şi stâncile se închiseră în urma ei.

Narodny şi ceilalţi stăteau în picioare dinaintea ecranului uriaş de televiziune, pe care se perindau imagini, oraş după oraş, ţară după ţară, de pe tot cuprinsul Pământului.

– Au murit mulţi oameni, dar au supravieţuit mulţi, spuse Lao, chinezul. S-ar putea ca ei să nu înţeleagă, dar pentru ei a meritat.

– O confirmare a lecţiei, se amuză Narodny, că omul preţuieşte puţin un lucru, dacă nu a plătit ceva pentru el. Cred că prietenii noştri din spaţiu vor întâmpina acum o rezistenţă scăzută.

Clătină din cap, nesigur.

– Dar tot nu-mi place Deformatorul Spaţiului. Nu vreau să-mi strice iarăşi muzica. Să scoatem Luna din univers, Lao?

– Atunci, ce ai face cu muzica Lunii? râse Lao.

– Adevărat. Ei bine, să vedem ce pot face oamenii. Întotdeauna mai e timp… poate.

Dificultăţile cu care avea să se confrunte omenirea nu-l interesau pe poetul Narodny. În vreme ce guvernele lumii erau reorganizate, uzinele construiau nave spaţiale pentru flota Pământului, oamenii se antrenau în folosirea acelor nave, se adunau provizii, armele erau perfecţionate, iar când sosi mesajul de pe Lună, care sublinie cursul ce avea să fie urmat şi stabili o dată pentru acţiune, Flota Pământului se dovedi gata de plecare.

Narodny urmări decolarea navelor. Clătină din cap, neîncrezător. Curând însă armoniile inundară marea grotă a livezilor, a nimfelor şi a faunilor care dansau sub pomii înfloriţi şi parfumaţi… iar lumea fu iarăşi uitată de Narodny.

Text apărut în aprilie 1934, în Fantasy Magazine

Republicat sub titlul Ritmul sferelor în octombrie 1936,

în Thrilling Wonder Stories

571 Total Views 2 Views Today