Literatura, aurul și ardelenii
Vă propun câteva fraze despre literatură, puține vorbe despre aurul convertit în lei de care se agață niște tovarăși (nu-i amintesc, pentru că ne ceartă alți tovarăși de-ai lor) și niciuna despre ardeleni. Adică despre cei din urmă amintesc doar tangent, enunțând adevărul peren: „Granița este pe Carpați. Vama la Predeal și la nord de Vâlcea.“
Prea puțin din cauza localizării graniței, dar foarte mult influențată de gardurile ridicate fizic și metaforic de jur-împrejurul țării, dar și pe lângă, printre și prin oameni, cultura noastră literară suferă de câteva zeci de ani de ezitări, diletantism, căutări perpetue în experimental, refuzând cu precădere influențele exterioare și dovedindu-se în esență paradoxală. Ca să clarific: literatura noastră suferă de acea stare a intelectului neantrenat în momentul unei treziri bruște, când totul pare straniu, nelalocul lui și cam lipsit de logică și coerență.
Recent, o editură a refuzat în bloc vreo 60 de manuscrise. Nu am văzut prea multe comentarii despre acest lucru. Ba chiar aș afirma că am văzut doar unul, care trece complet pe lângă esența problemei, ratând demersul. Problema nu este de a identifica editura. Problema nu rezidă nici în a enumera manuscrisele respective și în a aloca o notă fiecărui autor în încercarea de a opri invazia de cărți proaste care poate va veni. Dar poate nu sunt cărți proaste, ci doar citite în grabă de un ochi mult prea critic. În definitiv, fiecare editor și fiecare editură acceptă cărți după criteriile proprii. Unde nu merge cu talent, merge cu mărinimie. Dar nici acest aspect nu este important.
Importantă este evaluarea critică a celor apărute și propuse publicului. Un public din ce în ce mai dezamăgit de candoarea cu care lăudători profesioniști, mai mari și mai mici, publicând în reviste literare sau nu, s-au interpus în economia incertă a acestei industrii, promovând opere neconvingătoare. Mă voi opri aici cu enunțul problemei, oferind un citat care o rezumă cu mult mai elocvent:
„Ceea ce am auzit în ultimul timp depășește orice fel de imaginație. Sunt oameni care plătesc critici și cronicari literari, își cumpără editarea, își cumpără prefațatorii și apoi își cumpără cronicile literare și cu ele se prezintă la juriu, având într-un fel, validarea unei imposturi. Într-un an de zile, ei recuperează, prin suplimentarea pensiei, ceea ce investiseră în cronici favorabile. Este lucrul cel mai trist.“
Florin Iaru
Aveți vreo soluție? Nu știu să fie vreuna, deși am imaginat mai multe variante, cu neputință de aplicat. Singurul gând sincer pe care vi-l pot oferi este să continuați să citiți și când găsiți o carte bună, dați veste, din vorbă în vorbă, din om în om, ignorând mareea de pixeli morți care inundă internetul cu laudationes nemeritate.
Lectură plăcută în continuare.
Soluția e să-și vadă fiecare de drumul lui, spre rafturile cititorilor. Să-i lăsăm pe aceștia să decidă ce e bun și ce e rău. Nu e nimic rușinos în a plăti editarea unei cărți. Pe lângă sute de grafomani care practică acest „sport”, au debutat prin self publishing și autori buni, ca Hugh Howey sau Andy Weir.
Înțeleg suferința ta și compătimesc alături de tine, dar aici, mai sus, este vorba despre ce facem cu criticul mercenar, stăpân pe cheile domeniilor scrisului. Și generator de suferințe inutile printre cititori. Prin negația ta, induci ideea că s-ar fi făcut afirmația implicată undeva, ceea ce este fals. Rușinos este furtul de idei, plagiatul, înșelăciunea în general. Dar discuția despre acestea se va face în altă parte, în alt articol.
Au pătruns prea mulţi neaveniţi în sanctuarul literar după 1990. Şi l-au pângărit. De-acum, regatul cel falnic a devenit o colonie de neisprăviţi, care văd în scris doar un mijloc lesnicios de a mai pune câţiva lei la o pensie mizeră. Uniunea de creatori a literelor româneşti a greşit fatal când a determinat parlamentul să legifereze renta viageră oricui face dovada că e membru. Adică oricui are trei cărţi recunoscute, fie şi prin impostură, de uniunea ca atare. De-acum, aleşii uniunii domnesc peste gunoaiele împrăştiate cu dărnicie în sanctuar. Şi mă întreb de ce aleg aleşii să se înscăuneze peste această şleahtă de ticăloşi, între care se află, rătăciţi şi neputincioşi, prizonieri fără scăpare, câţiva creatori adevăraţi?
Vorba rabinului, aveti cu totii „câte o“ dreptate, cea mai concis/plastic săpătoare la rădăcinile greţosului fenomen părându-mi asta ultima a lui Mircea Coman.
Din păcate, tema-i inexplicabil evitată-n spaţiul public, aşa că fie şi doar „simpla“ ei aducere-n luminile rampei merită apreciată.
Clar că se pot face extrapolari şi mai adânc ţintite ale penibilelor acreditări drept „scriitori“ ale unor scribălăi/oaice – fiindcă „grafomani“ e un termen prea blând pentru ei/ele. De exemplu: tanti aia, membră USR, de şi-a descris în 3 (trei) volume mega-trăirile la auzul lălăielilor lu’ Fuego. 🙂
Riscând să mă-njuraţi pentru timpul irosit, dar şi cu senzaţia deprimantă că am avut şi eu cândva „o“ dreptate, mă auto-citez totuşi dintr-un blog lăsat în paragină:
„[…] Involuția asta-i perfectă pentru păpușarii culturnici (da-da, vorbesc despre cei care ghidonează, conștienți sau nu de răul produs, pseudocultura „liberă și democratică“) care se tem ca de Satana de teme exploratorii, treptat mai rar atacate curajos și-n SF, conectate la întrebări rarisim puse lor înșile de omuleții prezentului.
Contemporanii-s așadar mult prea grăbiți și (con)duși discret în 1001 direcții neesențiale, cu zăhărelul otrăvit al mediei aservite acelorași tartori conservatori – iluzioniștii cărora le convine clar eșuarea Turmei în derizoriul ridicat la rang de esențial. Derizoriul însemnând, evident, tocarea repetitivă a unor narațiuni și psihodrame fără vreo tentaculă de contact cu o realitate ce alunecă insidios spre cea a unui sclavagism fardat diabolic. Realitate a cărei analiză se vede că nu trebuie cu niciun preț să „atingă” cititorul mediu, care musai trebuie să rămână cantonat într-un gen de anesteziere blândă, cu visuri atent controlate.
P.S.-erata – „rădăcinile” greţosului fenomen, evident.
Aşa se-ntâmplă când „îţi ieşi din mână” – clar, ar trebui să mai scriu şi eu una-alta, mai ales că m-apropii de vârsta pensiei.
…Poate ceva despre vocalizele lu’ Bănică Junior?! 🙂
Cărțile din ultima vreme respecta rețeta HexiPharma – majoritatea conțin idei diluate în așa măsura încât se naște întrebarea cât pot suferi autorii lor pe măsură ce umplu pagina. Unii reușesc să termine pagina cu iuțeală de ochi și mână. Recunosc, e un procedeu mai complex decât al specialiștilor în iuțeală de mână, dar cu atât mai declasant.
Cine profită din chestia asta? Criticii de spital, pardon, directorii de literatură, care trebuie să-și dea din inimă partidului.
La mulți ani, domnu’ tov!