Era în luna lui mai; soarele, cu dulcea-i rază, lumina pământul, și un vânt ușor adia printre frunze; totuşi, eu eram trist și cugetător; părea că totul îmi displace. Străbăteam stradele, ocolind lumea, și iată-mă ajuns la edificiul Justiției. Urcai treptele scării ce conduce într-o cameră spațioasă, în care ceva-mi atrase băgarea de seamă: o masă mare, în mijlocul căreia era o cruce… Îmi adusei aminte de tribunalul inchizițiunei. Abia intrai, și un zgomot confuz se produse în sala vecină; ochii tuturor erau ațintați spre ușă… în fine, lumea se dă în lături, ușile se deschid și în prag apare un june între doi dorobanți cu puștile încărcate. Sărmanul! fața-i era palidă; ochii aproape stinși, și în jurul lor, un vânăt semicerc denota o lungă suferință; el tremura și cu toate aceste, nimeni nu-i venea într-ajutor – nici chiar Dumnezeu.judecata

Mă apropiai de banca acuzaților, unde puseseră pe condamnat, și-l întrebai cu compătimire:

– Ce împrejurare te aduse pe această fatală bancă?

Tăcerea fu răspunsul său, și apoi o privire pătrunzătoare ce-mi aruncă mă făcu să înțeleg cauza tăcerii sale.

– Ei bine, reluai eu, prietene, nu-mi voi râde de nenorocirea ta.

– Ah, zise el cu o voce stinsă, suferințele mele se vor fini iute.

– De ce?

– Voi muri mai înainte de a împlini pedeapsa.

– Dacă nu vei fi vinovat, te vor achita.

– Și la ce mi-ar folosi achitarea? Află că n-am pe nimeni în lume… Sunt constrâns să cutreier stradele de mult timp, zi și noapte, spre a cere de milă, dar, neputând duce mult timp cu această viață de torture, mă hotărâi să recurg la unicul mijloc ce-mi mai rămânea: să fur… Da, am furat câteva mizerabile monede; dar agenții poliției au venit, m-au arestat, și astăzi sunt opt zile de când n-am mâncat aproape nimic. Și peste câteva minute voi fi condamnat, dar, cum îți spusei, nu voi putea împlini osânda, căci voi muri mai înainte.

El n-apucă să termine când judele intră…

Legea o voia: îl condamnară la nu știu cât timp de pușcărie; dar el nu putu face nici un minut, căci scoase un țipăt înăbușit și căzu pe scânduri. Ieșii atunci afară mai trist de cum intrasem și, mergând pe străzi, cugetam astfel:

„De ce, oare, acesta să fie atât de nenorocit? Ce să fie cauza atâtor rele ce bântuiesc societatea? Sărmană lume?…

Bogatul este tare.

Săracul e disprețuit.

Cel care trăiește spre a împila pe proletar e onest.

Cel care cată a-și revendica un drept e hoț.

Cel care fură 5 lei e pungaș.

Cel care fură milioane e patriot.

Cel care spune Adevărul e nebun.

Cel care minte e complezant.

Cel care crede că va veni vremea când acestea se vor schimba visează.

Cel care voiește a fi stăpân pe omenire e nobil…”

Și multe de felul acesta…

Tocmai cugetam astfel, când intrai acasă; șezui pe un scaun, deschisei revista Literatorului și găsii aceste versuri, care îmi umplură inima de speranță:

Și va veni o vreme de muncă, de frăție,
Când nu va mai fi-n lume prisos, nici sărăcie!

572 Total Views 3 Views Today