Aşa cum tu însuţi ai visat cândva, iată-te, călătorule, în Oraşul din care pleacă toate drumurile. Pleacă pentru a se reîntoarce. Aici, cândva, în viitor sau trecut. O dată, sau de mii de ori. Dar drumurile circulă și în ele însele; a exista înseamnă a te repeta de atâtea ori de cât e nevoie spre a convinge…

Bătea un vânt ciudat sub palmieri, un vânt ce nu mişca aerul, ci doar crengile şi frunzele lor late.

– Se apropie Uraganul. Vine odată cu drumul secundei 256 a nordului. Drumurile pleacă pentru a aduce apoi în Oraş tot felul de lucruri. Construcţii, distrugeri. Alizee şi uragane. Viaţă și viaţa-neviaţă, aceea care de-abia ar putea fi. Secunda următoare va aduce pe un drum din sud un război izbucnit în cine ştie ce colţ de Univers. Oraşul e plin de pelerini care sosesc pe aripile unei secunde şi pleacă pe aripile alteia. Mă asculţi?

Am încuviințat tăcut.

– Uite: piatra asta pe care stăm. Va mai fi o clipă sau un veac. Oricând un drum ne-o poate fura de sub picioare. Să mergem. Să călcăm un alt pământ. Un pământ nou şi un cer nou.

Piatra dispăru subit.

– A plecat. Unde s-a dus? Aş putea să aflu, dar la ce bun? N-are importanță noul ei loc, noul ei timp. E doar o informaţie de piatră scursă de-a lungul reţelei universului. Și e tăcere. Unda cauzei sale se va stinge în sute de efecte sau se va înteţi. Va fi mărunțită de ploi sau se va rostogoli de pe munte omorând o turmă. Sau îşi va flutura existența desfăşurată în diferite dimensiuni prin vidul interstelar – rece, nesimţitoare şi atât de slab diferenţiată de oricare alta! Principiul nedeterminării se poate aplica peste tot: şi în macrocosm şi în microcosm… Dar iată un turn – şi turnul o să-ţi pară, poate, ceva mai stabil. Să urcăm în el şi să privim totul de sus, veselindu-ne ochii…

– Arată-mi – i-am spus. Arată-mi stelele și marea. Învață-mă să înţeleg şi să contemplu. Doar pentru asta m-ai adus aici!

– Fără-ndoială – admise straniul meu tovarăș de drum. De aceea te-am chemat aici, deşi a chema nu înseamnă decât a mă crea drept cauză a drumului tău… Ce e linia dreaptă altceva decât o maximă probabilitate cauzală? Ea e un produs al timpului, al modului propriu acestui loc de a-şi succede efectele şi cauzele. Noi înșine existăm simultan şi alta locuri, mult diferiți de cei prezenți acum și aici, după cum nici linia dreaptă nu e în toate lumile drumul cel mai scurt dintre două puncte. Și nici punctele nu sunt neapărat definite; uneori, nici măcar nu sunt diferite…

Ne apropiasem străbătând ciudatul peisaj nestatornic de la baza turnului ce părea zidit până la nori.

– Eşti – continuă călăuza – doar ceva mai mult aici decât în alta locuri, unde e mai puţin probabil să fii. De te-ai şti cu totul, de ţi-ai în­văţa punctele exacte în care se termină nervii tăi, ai înţelege asta.

– Bănuiesc, din ce spui, că nervii mei nu se termină în trupul meu – ros­tii şovăitor. Totuşi, acest lucru poate fi și el adevărat sau nu.

– Adevărul nu e nicăieri – chicoti celălalt. Căci totul e adevăr. Orice min­ciună poate deveni adevăr într-o anume lume sau conjunctură. Orice personaj e veridic într-un decor adecvat. Și mereu totul nu e decât minciună.

– Chiar şi acum? – mă mirai.

– Acum şi mereu. Hai, repede! Secunda 2348 are o ramură care ne poate afecta dacă ne mai menţinem în acest sector.

– Cum ne-ar putea afecta? Te contrazici.

– Voiam să zic: poate afecta probabilitatea dominantă în care ne aflăm acum. La ce-ţi folosesc virtualele dacă nu le poţi conștientiza? Hai, deci, să urcăm în turn.

– Știi totul? Chiar totul?

– Ştiu ceea ce „ştie” și clipa în care exist.

– Nimic din viitor? Nici trecut? N-ai amintiri? Ești chiar atât de orb?

– O, amintirile sunt remanențe informaționale. Clipa de faţă e plină da astfel de remanenţe. Dar amintirile se pot schimba. Contează timpul.

– Nu înțeleg…

– Contează timpul. Succesiunea. Totul se schimbă când modifici algoritmul succesiunii. Chiar conştiinţa ta cunoaşte deja alte cauzalități decât cea în care te complaci acum. Doi plus unu fac trei, unu plus doi fac trei. Iată cea mai simplă permutare. E liniară, elementară ca orice exemplu și se referă la numere, de aceea rezultatele sunt egale. În mai multe dimensiuni, însă, lucrurile se schimbă…

Urcam în turnul acela straniu cu pereţi aproape transparenţi.

– Și totuşi, nu pricep – am zis. Ce reprezintă acest turn? De ce e transparent şi ce civilizaţie l-a creat?

– Nu contează. Toate civilizaţiile au un astfel de turn. Aparține unei mentalități fundamenta­le a fiinţei raţionale: un absolut atins şi tocmai de aceea nimicit. Perfecţiunea care nu trebuie să reziste, căci dacă ar rezista ar pu­tea fi depăşită ulterior şi, deci, s-ar contrazice. Dacă vrei, poţi să-i spui turnul Babel. Important e că prin el poţi urca la cer. Dar asta doar o singură dată; apoi turnul e luat pe aripile unei secunde și trebuie reconstruit pentru o altă ascensiune. Hai, împinge uşa aceea!

M-am executat. În faţa mea, din terasa largă, panorama oraşului se văzu extrem de clar, deși părea proiectată pe un perete bidimensional.

– Va veni Uraganul – rosti sumbru interlocutorul meu. Va lua tot oraşul, sau doar o parte din el. Și apoi alte secunde vor veni să aducă un oraș înnoit sau doar pulberile deșertului.

– De ce m-ai adus până aici?

– Am vrut să înțelegi. Nimic nu începe și nu se sfârșește în Univers pentru că Universul e închis și constant față de el însuși. Atât de închis încât, iată, a devenit nelimitat. Drumurile lui sunt nelimitate ca număr. Dar finite. Se pot străbate. Pot chiar să fie modificate în sens contrar celui previzibil.

Mă întorsei către priveliștea orașului. O clipă imaginea tremură, apoi un cartier întreg se subție și se topi. În urma lui, marea își desfășură cu bruschețe valurile până la orizont.

– Orașul acesta ne dă nume – gândii cu voce tare.

Omul păru că zâmbește sub gluga cenușie care-i ascundea chipul.

– Succesiunea ce te constituie. Ce altceva decât un fel de nume, un sunet cosmic ce formează ventre și noduri numite când materie, când energie? Ești un pachet de unde a cărui mișcare e generată și dictată de legi cauzale greu de-nțeles.

– Îmi spui lucruri ce mi se par și firești și stranii în același timp. Cine ești?

Liniște. Omul se întoarse încet și gluga îi alunecă pe spate…

***

Eram pe o câmpie ninsă proaspăt, ninsă cu liniște parcă. Luna de smalț își făcuse sălaș pe coasta unui deal negru. Nu știu dacă trebuie să răsară sau să apună. Nu știu.

Dar știu că în spatele meu se întindeau urmele. Poate sunt somnambul, mi-am spus, și umblând toată noaptea am ajuns aici, pe câmpia strălucind de lună. Dar n-aveam dreptate: urmele continuau mai departe în fața mea de parcă aș fi mers înainte și m-aș fi întors tot pe ele călcând invers, ca vulpea ce încearcă să păcălească vânătorul. Am mers atunci de-a lungul urmelor până când, în apropierea unui pâlc de tufișuri, acestea s-au despărțit în două. Și iată două șiruri de pași: unul spre stânga și altul spre dreapta…

Atunci am priceput: bătusem dintotdeauna acest drum, îi încercasem mereu noianul de variante. Mai departe, urma continua să se despartă de mii de ori.

Acum mai lipsea o singură răscruce.

Așa că am pornit pe urma din dreapta, convins că voi găsi un capăt de la care urma încă nu se va fi despărțit.

…Și sfârșitul drumului va redeveni început…

551 Total Views 4 Views Today