Traducere și adaptare din limba norvegiană: Florentina Anton-Popa

Winslow Homer – Ceața prevestitoare, 1885

Omul a cărui poveste urmează să v-o relatez aici era cel mai bogat și influent din parohia lui; numele său era Tord Øverås. Într-o bună zi, serios și semeț, s-a înființat la biroul preotului.

– Mi s-a născut un fiu și vreau să-l aduc să fie botezat, a spus el.

– Ce nume va avea?

– Finn, așa cum îl chema și pe tatăl meu.

– Iar nașii?

Numele lor fură rostite și se dovediră a fi cei mai gospodari bărbați și cele mai bune gospodine dintre oamenii pe care Tord îi știa din parohie.

– Mai dorești și altceva? îl întrebă preotul și își ridică privirea spre el.

Țăranul zăbovi o clipă.

– Aș dori foarte mult să fie singur când va fi botezat, adăugă el în cele din urmă.

– Doriți adică să îl botezăm într-o zi a săptămânii?

– Sâmbăta viitoare, la ora douăsprezece, la amiază.

– Mai dorești și altceva? se interesă preotul.

– Nu, doar atât.

Și țăranul își învârti căciula, de parcă ar fi fost gata să plece.

Atunci preotul se ridică de la masa de lucru.

– Ar mai fi ceva, adăugă el.

Și, mergând spre Tord, îi strânse mâna și-l privi în ochi cu seriozitate:

– Să dea Dumnezeu ca fiul tău să-ți fie o binecuvântare!

Într-o zi, la șaisprezece ani după aceea, Tord se afla iarăși în biroul preotului.

– Pe cuvânt, Tord, dumneata te ții surprinzător de bine pentru vârsta pe care o ai, îi spuse preotul, constatând că omul din fața lui părea aproape neschimbat.

– Așa trebuie să fie, fiindcă n-am necazuri, îi răspunse Tord.

Preotul nu-l contrazise, dar îl întrebă:

– Ce nevoie te aduce în seara aceasta?

– Acum am venit fiindcă fiul meu urmează să primească mâine confirmarea.

– Este un tânăr deștept.

– N-am dorit să plătesc preotul mai înainte de a afla ce număr are să aibă băiatul meu când își va ocupa mâine locul în biserică.

– Urmează să aibă numărul unu.

– Așa am auzit și eu; așa că iată 10 taleri pentru preot.

– Mai dorești și altceva? se interesă preotul, fixându-l cu privirea pe Tord.

– Nu, nimic altceva.

Și Tord ieși.

Alți opt ani se scurseră și, într-o bună zi, de dincolo de ușa biroului preotului se auzi un freamăt ca indica venirea mai multor bărbațite, în fruntea cărora se afla Tord, care intră cel dintâi.

Preotul își ridică privirile spre el și îl recunoscu.

– În seara aceasta n-ai venit singur, Tord.

– Voiam să vă rog să permiteți ca anunțurile de căsătorie să fie făcute publice pentru fiul meu; se va însura cu Karen Storlien, fiica celui care-mi stă alături.

– Măi, dar ea e cea mai bogată fată din parohie!

– Așa se zice, răspunse țăranul, dându-și părul pe spate cu o mână.

Preotul zăbovi un moment ca și cum ar fi cumpănit cu luare-aminte, apoi le trecu numele în catastiful său, fără a spune nicio vorbă, iar bărbații își puseră semnăturile în josul paginii. Tord lăsă pe masă trei taleri.

– Unul îmi este de ajuns, spuse preotul.

– Știu prea bine asta; dar e singurul meu copil și vreau să iasă ceva frumos.

Preotul luă banii.

– Știi, Tord, este a treia oară când vii la mine pentru fiul tău.

– Da, dar de acum am încheiat-o cu el, spuse Tord și, împăturindu-și portmoneul, își luă rămas bun și ieși.

Bărbații îl urmară agale.

Două săptămâni mai târziu, într-o zi calmă și liniștită, tatăl și fiul vâsleau de-a lungul lacului către familia Storlien, pentru a face pregătirile pentru nuntă.

– Bancheta asta are o hibă, constată fiul și se ridică în picioare ca să îndrepte scândura pe care șezuse.

În același moment, piciorul îi alunecă pe fundul bărcii; el își aruncă brațele în aer, scoase un țipăt și căzu peste bord.

– Ține-te de vâslă! îi strigă tatăl, țâșnind în picioare și întinzând vâsla spre el.

Dar după ce fiul făcu câteva încercări, înțepeni.

– Așteaptă un pic! urlă tatăl și începu să vâslească în direcția fiului său.

Atunci, feciorul lui se dădu pe spate, îi aruncă o lungă privire tatălui său și se cufundă.

Tord nu-și putu crede ochilor; menținu barca nemișcată și se holbă la locul unde fiul lui se dusese la fund, ca și cum acesta ar fi trebuit neapărat să iasă iarăși la suprafață. Acolo apărură câteva bule de aer, apoi altele și, în cele din urmă, una mare se sparse; apoi lacul redeveni iarăși liniștit și strălucitor ca o oglindă.

Vreme de trei zile și trei nopți, oamenii îl văzură pe tată vâslind împrejurul acelui loc, fără să mănânce și fără să doarmă; draga lacul în căutarea trupului feciorului său. Și, către zorii celei de-a treia zile, l-a găsit și l-a purtat pe brațe către dealuri, la ferma lui.

Să tot fi trecut un an de la acea zi cumplită, era toamnă, seara târziu, când preotul auzi cum cineva venit pe drumul ce ducea spre ușa de la intrare încerca atent să dibuie clanța. Preotul deschise ușa și înăuntru păși un om înalt, slăbit, adus de spate și cu părul alb. Preotul îl privi îndelung mai înainte să-l recunoască. Era Tord.

– Ai ieșit la plimbare la ora aceasta târzie? Îl întrebă preotul și rămase nemișcat dinaintea lui.

– Ah, da! Îi târziu, bâigui Tord și se așeză.

Preotul luă și el loc, așteptând parcă. Urmă o liniște îndelungată. În cele din urmă, Tord spuse:

– Am adus cu mine ceva ce aș voi să dau pentru săraci. Aș vrea să fie investiți în amintirea fiului meu.

Se ridică, puse niște bani pe masă și se așeză iarăși. Preotul îi numără.

– E o sumă frumușică de bani, constată el.

– Este jumătate din prețul luat pe ferma mea. Am vândut-o azi.

Preotul rămase tăcut o vreme. Apoi întrebă, dar cu blândețe:

– Și, ce ai să face de-acum, Tord?

– Ceva mai bun.

Șezură nemișcați o vreme, Tord cu ochii plecați, preotul cu privirea ațintită asupra lui. După scurt timp, preotul rosti încet și blând:

– Cred că, în cele din urmă, feciorul dumitale ți-a adus o adevărată binecuvântare.

– Da, și eu cred așa, încuviință Tord, ridicându-și privirea, în vreme ce două lacrimi mari se scurseră încet pe obrajii lui.

Titlul original: Faderen (1860)

155 Total Views 2 Views Today