Traducere și adaptare: Nicu Gecse

Pe un raft al vechiului Muzeu al Arsenalului din Central Park, printre păsări colibri, hermeline, vulpi argintii și peruși viu colorați, toate împăiate, se află un rând sinistru de capete umane. Las deoparte peruanul mumificat, șeful de trib maori și indianul cu cap plat și vă vorbesc despre capul bărbatului caucazian, care pentru mine a prezentat un interes fascinant încă din urmă cu mai bine de un an, când a fost adăugat macabrei colecții.

Am fost impresionat de Cap de la prima vedere. Inteligența meditativă a trăsăturilor m-a cucerit. Are un chip aparte, chiar dacă nasul lipsea și fosele nazale nu sunt tocmai aspectuoase. Globii oculari sunt și ei lipsă, dar orbitele goale au o expresie aparte. Pielea pergamentoasă este atât de scorojită, încât dinții se văd până la baza de fixare în maxilare. Gura a fost foarte afectată de ravagiile descompunerii, dar chiar și așa îi reflectă caracterul. Pare că spune: „Cu excepția anumitor deficiențe ale anatomiei mele, te uiți la un om deosebit!“

Trăsăturile distinctive ale capului indică un profil teutonic, iar craniul este cel al unui filosof. Totuși, ceea ce mi-a atras în mod deosebit atenția a fost asemănarea vagă pe care această înfățișare șubrezită o are cu un chip care îmi fusese familiar într-o vreme – un chip ce-mi rămăsese în memorie, dar pe care nu știam de unde să-l iau.

La urma urmei, la aproape un an de când îl cunoșteam pe Cap, n-am fost foarte surprins să-l văd că, drept recunoaștere a faptului că ne cunoaștem și ca expresie a aprecierii pentru interesul prietenos manifestat din parte-mi, mi-a făcut înadins semn cu ochiul în timp ce stăteam în fața vitrinei lui de sticlă.

S-a întâmplat într-o zi a administratorilor, așa că eram singurul vizitator din sală. Însoțitorul conștiincios plecase ca să se savureze de o cutie de bere cu prietenul său, supraveghetorul maimuțelor.

            Capul mi-a făcut cu ochiul încă o dată, ba chiar mai afectuos decât mai înainte. I-am urmărit atent eforturile, cu încântarea critică a unui anatomist. Am văzut mușchiul maseter flexându-se sub pielea obrazului. Am observat jocul glutinatorilor și frumoasa mișcare laterală a platysmei interne. Știam. Capul voia să-mi vorbească. Am remarcat răsucirea convulsivă a mușchilor risoris și zigomatici mari și am știut că încerca să zâmbească.

– Ia te uită, m-am gândit, este fie de un caz de vitalitate persistentă la multă vreme după decapitare, fie o chestiune de act reflex în absența unui sistem diastaltic sau excitomotor. În orice caz, fenomenul este unul fără precedent și ar trebui observat cu atenție. În plus, Capul se află bine poziționat, chiar spre mine.

Am găsit o cheie din mănunchiul meu care a deschis ușa de sticlă.

– Mulțumesc, zise capul. O gură de aer proaspăt este un adevărat răsfăț.

– Cum te simți, am întrebat politicos. Cum îți este fără corp?

Capul se clătină trist și suspină.

– Mi-aș da, începu el, vorbind prin nasul distrus și, din motive evidente, folosind foarte rar tonuri de piept, mi-aș da ambele urechi pentru un picior. Principala mea ambiție este să mă deplasez, dar nu poate încă să pășesc. Nu pot nici măcar să sar sau să merg legănat. Aș fi dispus să călătoresc, să rătăcesc, să mă plimb, să circul pe drumuri bătătorite de oameni, dar sunt ținut pe raftul acesta blestemat. Eu, un om de știință, nu sunt cu nimic mai presus decât capetele acelea de barbari! Sunt forțat să stau aici, sprijinit doar de gât, și să văd în jurul meu tot felul de nagâți și berze cu picioare și cu alte chestii în plus. Uită-te la nagâțul mic și afurisit de acolo. Sau la amărâtul acela porfiriu, cu capul gri. Nu au creiere, nici ambiții, nici dorințe. Cu toate acestea au picioare, picioroange, catalige din abundență.

Aruncă o privire plină de invidie de-a lungul firidei spre membrele tantalice ale respectivelor păsări și adăugă posomorât:

– N-a rămas din mine nici cât să pot fi eroul unui roman de Wilkie Collins[1].

Neștiind cum să-l consolez într-un mod cât mai delicat, îndrăznii să-i sugerez că starea în care se afla avea și unele avantaje, fiindcă nu putea problem cu bătăturile sau cu guta.

– Cât despre brațe, continuă el, alt ghinion! Nu sunt în stare să along muștele care, Dumnezeu știe cum, intră vara înăuntru. Nu pot nici să ajung și s-o pălmuiesc pe mumia indiană care stă acolo și-mi rânjește ca o jucărie-sperietoare ieșită din cutie. Nu-mi pot scărpina creștetul capului și nici măcar să-mi suflu decent nasul (ha, care nas?) când răcesc pe polița asta mare. Cât despre mâncat și băut, nu-mi pasă. Sufletul îmi e învăluit de știință. Ea îmi e mireasă și zeiță. Îi divinizez urmele pașilor din trecut și îi aclam semnele progreselor viitoare. Eu…

Cum mai auzisem asemenea vorbe, mi-am dat seama într-o clipă cui îi aparținea acel chip familiar, care mă bântuise de când am văzut Capul.

– Iertați-mă, i-am spus, nu cumva sunteți celebrul profesor Dummkopf?

– Acesta este, sau a fost, numele meu, mi-a răspuns el demn.

– Și mai înainte ați locuit în Boston, unde v-ați ocupat de experimente științifice de o originalitate uimitoare. Dumneavoastră ați descoperit cum poate fi fotografiat mirosul, cum poate fi îmbuteliată muzica și cum poate fi înghețată aurora boreală. Și tot dumneavoastră ați fost cel care a făcut pentru prima oară o analiză spectrală a minții.

– Acelea au fost doar câteva dintre realizările mele de mai mică importanță, preciză cu tristețe Capul, plecându-se ușor, neînsemnate în comparație cu ultima mea invenție, marea mea descoperire care mi-a adus deopotrivă cel mai mare triumf, dar și ruina. Mi-am pierdut corpul într-un experiment.

– Cum așa? îl întrebai. N-am auzit nimic…

– Nu, spuse Capul. Întrucât eram singur și lipsit de prieteni, dispariția mea a trecut aproape neobservată. Să-ți povestesc…

Dinspre scări se auzi un zgomot..

– Sst! mă avertiză Capul. Vine cineva. Nu trebuie să fim descoperiți. Trebuie să te îndepărtezi.

Am închis ușa vitrinei de sticlă, încuind-o taman la țanc încât să scap de vigilența paznicului care revenea și m-am îndepărtat prefăcându-mă că examinez cu mare interes un exponat alăturat.

Am vizitat din nou muzeul în următoarea zi a administratorilor și i-am dat un dolar custodelui Capului, pretextând că doresc să plătesc unele informații cu privire la curiozitățile pe care le avea în grijă. El mi-a făcut un tur complet al sălii, timp în care s-a dovedit volubil.

– Acela de acolo, mi-a precizat el când ne-am oprit dinaintea Capului, este o relicvă de moralitate ce a fost dăruită muzeului nostru în urmă cu cincisprezece luni. Este capul unui criminal faimos, care a fost ghilotinat la Paris, în secolul trecut, domnule.

Am avut impresia că am zărit o ușoară ridicare a colțurilor gurii profesorului Dummkopf și o coborâre aproape imperceptibilă a ceea ce fusese cândva pleoapa lui stângă, dar și-a menținut chipul sufficient de imobil, având în vedere circumstanțele. I-am dat liber ghidului meu, adresându-i mulțumiri pentru serviciile sale făcute cu pricepere și, după cum anticipasem, a plecat țintă să-și investească într-o bere dolarul câștigat cu ușurință, lăsându-mă să-mi continui conversația cu Capul.

– Gândește-te cum e să pui un idiot cu cal de lemn cum e acela, spuse profesorul după ce i-am deschis celula de sticlă, să aibă în grijă de o parte, oricât de mică, dintr-un om de știință – inventatorul telepompei! Paris! Criminal! Chiar ca din secolul trecut!

Și Capul se clătină de râs, încât chiar m-am temut că va cădea de pe raft.

– Ați amintit despre invenția dumneavoastră – telepompa, îi sugerai eu.

– Ah, da, zise Capul, recuperându-și simultan seriozitatea și punctul de echilibru. Am făgăduit că-ți voi spune cum de-am ajuns să fiu omul fără corp. În urmă cu trei sau patru ani, înțelegi dumneata, am descoperit principiul transmiterii sunetului prin intermediul electricității. Telefonul meu, fiindcă așa l-am numit, ar fi fost o invenție de mare utilitate practică, dacă mi s-ar fi permis să-l fac cunoscut public. Dar, din păcate…

– Scuzați-mi întreruperea, intervenii eu, dar trebuie să vă informez că altcineva a realizat recent ceva similar. Telefonul este o invenție devenită realitate.

– Au mers însă mai departe? întrebă el cu nerăbdare. Au descoperit marele secret al transmisiei de atomi? Cu alte cuvinte, au realizat telepompa?

– N-am auzit nimic despre așa ceva, mă grăbii să-l asigur. Despre ce este vorba?

– Fii atent, începu el. În timpul derulării experimentelor mele cu telefonul am devenit treptat tot mai convins că principiul respective permitea o extindere nelimitată. Materia este constituită din molecules, iar moleculele, la rândul lor, sunt formate din atomi. Atomul, după cum știi, este unitatea de bază a existenței. Moleculele diferă în funcție de numărul și aranjamentul atomilor care le constituie. Schimbările chimice se produc prin disoluția atomilor din molecule și rearanjarea lor în molecule de alt tip. Această disoluție poate fi realizată prin intermediul afinității chimice sau al unui current electric sufficient de intens. Mă urmărești?

– Cu mare atenție.

– Ei bine, pornind de la aceste premise, am ajus la o idee genială. Nu exista niciun impediment pentru ca materia să nu poată fi telegrafiată, ori, pentru a fi cât mai exact din punct de vedere etimologic, telepompată. Era doar necesar ca la un capăt să aibă loc dezintegrarea moleculelor în atomi și, prin intermediul electricității, să transmitem vibrațiile disoluției chimice la celălalt capăt, unde ar trebui să aibă loc o reconstrucție echivalentă, din alți atomi. Cum toți atomii sunt aidoma, aranjarea lor în molecule cu aceeași rânduială și gruparea acestor molecule într-o organizare similar cu cea original ar conduce practic la reproducerea originalului. Ar fi o materializare, nu cum e cea cunoscută din limbajul spiritualiștilor, ci una ce respect adevărul și logica științei autentice. Mă mai urmărești?

– Îmi este întrucâtva neclar, dar cred că vă înțeleg punstul de vedere. Ați telegrafia ideea de materie, ca să folosesc noțiunea de materie în sensul dat de Platon.

– Exact. Flacăra unei lumânări este mereu aceeași, deși gazul care arde se schimbă continuu. O undă de pe suprafața apei este mereu aceeași, deși compoziția apei se schimbă odată cu deplasarea undei. Un om este același, chiar dacă nu există în corpul lui nici măcar un atom care să fi fost acolo în urmă cu cinci ani. Forma, aspectul, ideea – ele sunt esențiale. Vibrațiile care-i conferă individualitate materiei pot fi transmise la distanță prin cablu întocmai cu vibrațiile ce individualizează sunetul. Așa că am construit o mașinărie cu ajutorul căreia puteam desface materia, ca să zic așa, la anod și să o refac din nou la catod, după același tipar. Cam aceasta era telepompa mea.

– Dar, în realitate, cum a lucrat telepompa?

– La perfecție! La Bostor, în camerele mele de pe strada Joy, aveam cam cinci mile de cablu. N-am întâmpinat nicio dificultate în trimiterea de compuși simpli – amidon, cuarț sau apă – dintr-o cameră în alta, prin intermediul cablului încolăcit. N-am să uit niciodată bucuria cu care am dezintegrat un timbru poștal mare cât o monedă de trei cenți, pe care l-am regăsit de-ndată, reprodus identic, la capătul receptor al mașinăriei aflat în cealaltă cameră. Acest success cu materie anorganică m-a impulsionat să încerc același lucru cu un organism viu. Am prins un motan, unul tărcat, galben cu negru, și l-am supus unui current puternic, generat de două sute de acumulatori electrici. Motanul a dispărut într-o clipită. Am dat fuga în cealaltă cameră și, spre marea mea satisfacție, l-am găsit pe motan acolo, viu și torcând, deși întrucâtva uluit. A mers ca prin farmec.

– Este cu siguranță ceva remarcabil.

– Nu-i așa? După experimental meu cu motanul, o idee colosală a pus stăpânire pe mine. Dacă putusem trimite o felină, de ce nu aș trimite și o ființă omenească? Dacă putusem transmite o felină la cinci mile distanță, prin cablu, într-o clipă, cu ajutorul electricității, de ce nu aș transmite un om la Londra, printr-un cablu atlantic cu o rapiditate similară? Am reușit să-mi întăresc sistemul și așa puternic de acumulatori electrici și am făcut experimentul. Ca un adevărat adept al științei, am decis să mă supun eu însumi experimentului.

Nu-mi place să insist asupra acestui capitol al experienței mele, continuă Capul, clipind din cauza unei lacrimi care i se scurgea pe obraz și pe care i-am șters-o ușor cu batista mea, scoasă din buzunar. Ajunge să spun că mi-am triplat numărul de acumulatori ai sursei electrice, mi-am întins cablul pe deasupra acoperișurilor până la apartamentul pe care îl închiriasem în strada Phillips, am pus totul la punct și cu o seninătate solemnă, iscată din încrederea mea în teorie, m-am așezat la capătul receptor al telepompei, aflat la biroul meu din strada Joy. Eram la fel de sigur că, odată conectat la sursă, mă voi regăsi în camera din strada Phillips Street, pe cât eram încredințat de existența mea. Apoi am atins întrerupătorul care declanșa electricitatea. Vai mie!

Preț de câteva clipe, prietenul meu nu reuși să spună nimic. În cele din urmă, făcu un efort și-și reluă relatarea.

– Am început să mă dezintegrez de la picioare și mă priveam cum dispăream încet. Piciorele mi se topiseră, apoi torsul și brațele. Am știut că era ceva ce nu mergea bine după încetineala exagerată cu care mă dezintegram, dar nu mai puteam face nimic. Apoi mi-a dispărut capul și mi-am pierdut starea de conștiență. Potrivit teoriei mele, capul, cel care fusese ultimul care dispăruse, ar fi trebuit să fie primul care să se materializeze la celălalt capăt al cablului. De fapt, teoria a fost confirmată. Am redevenit conștient. Am deschis ochii în locuința mea din strada Phillips. Mi s-a materializat bărbia și am văzut cu mare satisfacție că și gâtul meu prinde formă. Brusc, pe la a treia certebră cervical, procesul s-a oprit. Am intuit imediat motivul. Uitasem să-mi umplu acumulatorii sursei cu acid sulfuric împrospătat, astfel că nu mai aveam sufficient de multă electricitate pentru a putea materialize și restul din mine. Eram un Cap, dar corpul meu Dumnezeu știe unde era.

N-am încercat să-l consolez. Cuvintele ar fi fost o bătaie de joc față de suferința profesorului Dummkopf.

– Restul? Ce mai contează? continuă el cu tristețe. Casa din strada Phillips era plină de studenți la Medicină. Presupun că unii dintre ei mi-au găsit capul și, neștiind nimic despre mine sau despre telepompă, și l-au însușit pentru studio anatomic. Bănuiesc că au încercat să-l conserve cu ajutorul unui preparat pe bază de arsenic. Cât de prost și-au făcut treaba o dovedește nasul meu lipsă. Am impresia că am fost pasat de la un student medicinist la altul și de la un cabinet de anatomie la altul, până când un umorist în devenire m-a prezentat acestei colecții drept un criminal francez din secolul trecut. Vreme de câteva luni n-am știut de mine, iar când mi-am recăpătat conștiința mă găseam deja aici. Ironia sorții! încheie Capul cu un râs uscat, aspru.

– V-aș putea ajuta cumva? îl întrebai eu după o pauză.

– Mulțumesc, răspunse Capul. Sunt acceptabil de vesel și resemnat. Mi-am pierdut în mare măsură interesul legat de știința experimentală. Stau aici zi de zi și mă uit la exponate ce prezintă interes zoologic, ihthiologic, etnologic și concologic[2], exponate de care acest admirabil muzeu este plin. Nu știu ce ai putea face pentru mine… Ia stai, adăugă el, în timp ce privirea îi căzu din nou pe exasperant de lungile picioare ale nagâțului aflat vizavi de el. Dacă simt că duc lipsă de ceva, atunci acel ceva este mișcarea în aer liber. N-ai putea să faci cumva și să mă scoți afară la o plimbare?

Vă mărturisesc că am fost cumva uimit de cererea lui, dar i-am promis că voi face tot ce îmi va sta în putință. După ce m-am gândit un pic, am făcut un plan care s-a derulat astfel: În aceeași după-amiză, chiar înainte de ora închiderii, m-am întors la muzeu și m-am ascuns după o vacă de mare uriașă, animal căruia i se mai zice și lamantin. După ce aruncă o privire fugară prin sală, ghidul a încuiat clădirea și a plecat. Atunci am ieșit curajos din ascunziș și mi-am luat prietenul de pe raft. Cu o bucată de fir solid i-am legat cele una sau două vertebre la un schelet de moa. Această pasăre uriașă, o specie dispărută din Noua Zealandă, este înaltă cât un stat de om, are un piept mare și picioare puternice, uriașe și lăbărțate. Prietenul meu, prevăzut astfel cu picioare și brațe, se arătă deosebit de bucuros. A făcut câțiva pași, a bătut din picioatele lui uriașe, și-a legănat aripile și a pornit-o înainte cu un mers caraghios. M-am văzut obligat să-i reamintesc că trebuie să respecte demnitatea păsării venerabile al cărei schelet îl împrumutase. L-am lipsit pe leul african de ochii lui de sticlă și i-am inserat în orbitele goale ale Capului. I-am dat profesorului Dummkopf o lance de război din Fiji pe post de baston de sprijin, l-am acoperit cu o pătură de-a indienilor Sioux și apoi am ieșit din clădirea arsenalului vechi în aerul proaspăt al nopții și la lumina lunii, apoi am rătăcit braț la braț de-a lungul țărmurilor lacului liniștit și pe cărările încâlcite ce ne invitau la hoinăreală.

(martie 1877)

[1] William Wilkie Collins (1824-1889), scriitor englez, cunoscut pentru textele sale în care predomină crima și misterul, etichetat frecvent drept un precursor al romanului polițist. Dintre romanele cele mai cunoscute amintim Femeia în alb și Piatra lunii. (n.t.)

[2] Concologia se ocupă cu studiul cochiliilor. (n.t.)

56 Total Views 1 Views Today