Traducere și adaptare: Elena Olteanu

Carl Halsoe – Așteptând la fereastră, 1863

Deoarece se știa că doamna Mallard suferă de o boală de inimă, vestea despre moartea soțului ei i-a fost dată cu multă delicatețe. Sora ei, Josephine, a fost cea care i-a spus, în propoziții vagi, oferindu-i indicii nu foarte evidente, care-i dezvăluiau doar în parte adevărul. Richards, prietenul soțului ei, se afla și el prezent acolo, alături de ea. El era cel care se aflase în redacția ziarului atunci când s-au primit informațiile despre accidentul feroviar, având numele Brently Mallard în capul listei celor decedați.

Fără panică, doar după ce sosi a doua telegramă, mai întâi se asigură  de veridicitatea informațiilor și după aceea se grăbi să fie înaintea oricărui prieten mai puțin grijuliu, delicat în maniera de a-i da trista veste.

Știrea îi trecuse pe lângă urechi, deși fuseseră și alte femei care auziseră același lucru, cu o neputință paralizantă de a-i accepta semnificația. A izbucnit imediat în plâns, abandonându-se brusc și înnebunită în brațele surorii ei. Când furtuna de jale s-a potolit, ea s-a refugiat singură în camera ei. N-a dorit să fie urmată de nimeni.

Acolo, dinaintea ferestrei, se afla un scaun comod și încăpător. Se lăsă în el, apăsată de epuizarea fizică ce îi împânzea trupul și care părea să-i ajungă până în suflet.

În scuarul aflat dinaintea casei ei, putea vedea coroanele copacilor ce fremătau cu toții de noul suflu al primăverii. În aer plutea respirația fermecătoare a ploii. Pe strada ei, un vânzător ambulant își striga în gura mare marfa. Din depărtare, notele unui cântec pe care cineva îl fredona ajunseră la ea aproape stinse și numeroase vrăbii ciripeau pe streașină.

Ici și colo, pete de cer albastru se puteau observa printre norii ce se întâlniseră și se îngrămădeau unul peste altul spre apus, în fața geamului ei.

Stătea cu capul rezemat de spătarul scaunului, aproape nemișcată, afară de momentele în care un suspin îi apărea în gât și o cutremura, asemenea unui copil care a plâns până a adormit și continuă să suspine în somn.

Era tânără, cu un chip calm și senin, ale cărui riduri dezvăluiau reprimare și chiar o oarecare putere. Acum însă privirea ei era ștearsă, cu ochii pironiți undeva în depărtare, pe unul din peticele de cer albastru. Nu era o privire meditatică, ci mai degrabă una ce indica o suspendare a gândirii conștiente.

Ceva se îndrepta spre ea și aștepta temătoare acel ceva. Ce putea fi? Nu știa; era ceva prea subtil și evaziv pentru a-i putea spune pe nume. Simțea însă ceva, coborând din văzduh, îndreptându-se spre ea prin intermediul sunetelor, a miresmelor și a culorilor ce înțesau aerul.

Pieptul i se ridica și i se cobora agitat. Începea să recunoască acel ceva care venea să pună stăpânire pe ea și dorea să i se opună cu toată voința – la fel de lipsită de putere ca mâinile ei albe și firave. Când a uitat de sine pentru un timp, un cuvânt abia șoptit îi scăpă printre buzele întredeschise. Îl repetă iar și iar, tot în șoaptă: „Liberă… liberă… liberă!“

Privirea ei pierdută și groaza ce i-a luat apoi locul i-au dispărut din ochi; aceștia i-au redevenit pătrunzători și luminoși. Pulsul îi creștea și sângele din vine îi încălzea fiecare părticică din trup.

Se întreba continuu dacă nu cumva era cuprinsă treptat de o enormă bucurie. O înțelegere clară și înflăcărată i-a permis să nege că sugestia ar putea fi una superficială. Știa că va plânge iarăși când îi va vedea mâinile îngăduitoare și blânde încleștate de moarte; și chipul care a privit-o  întotdeauna cu iubire, încremenit, cenușiu și mort. Dar, dincolo de acel moment dureros, zărea un șir lung de ani ce urmau să îi aparțină doar ei. Iar ea și-a deschis larg brațele, în semn de bunvenit. În anii ce vor veni nu va fi nimeni altcineva pentru care să trăiască; va trăi doar pentru ea însăși. Nu va mai fi nicio altă voință puternică menită să i-o supună pe a ei cu acea oarbă insistență cu care bărbații și femeile cred că au dreptul să-și poată impune voința proprie persoanei de lângă ei. Oricum ar fi fost intenția, bună sau rea, în acel scurt moment de conștientizare ea privea actul în sine ca fiind un delict.

Cu toate acestea, ea l-a iubit… uneori. Cel mai adesea, nu. Ce mai conta? Ce importanță ar mai fi putut avea iubirea, acea enigmă neelucidată, în fața acestei conștientizări a afirmării de sine pe care brusc a recunocut-o ca fiind cel mai puternic imbold al ființei ei.

„Liberă ! Liberă trupește și sufletește!“, continua să-și șoptească.

Josephine stătea în genunchi dinaintea ușii încuiate, cu buzele apropiate de gaura cheii, implorând-o să o lase să intre.

– Louise, deschide-mi ușa! Te rog! Deschide-mi ușa – nu cumva să ți se facă rău. Ce faci, Louise? Pentru numele lui Dumnezeu, deschide-mi ușa.

– Pleacă. N-are să-mi fie rău.

Nu. Prin fereastra aceea deschisă ea sorbea adevăratul elixir al vieții. Imaginația ei zburda către zilele ce urmau să vină. Zile de primăvară, zile de vară și tot soiul de zile care aveau să fie doar ale ei. S-a rugat în șoaptă ca viața ei să fie îndelungată. Culmea, chiar ieri se gândea cu înfiorare că ar putea trăi prea mult.

După câtva timp, s-a ridicat și a deschis ușa, răspunzând insitențelor surorii ei. În ochi avea un entuziasm febril și, inconștient, se comporta ca o zeiță a Victoriei. Și-a cuprins sora de talie și au coborât scările împreună. Jos, în capătul scărilor, Richards le aștepta în picioare.

Cineva descuia ușa de la intrare cu cheia de la ială. Brently Mallard intră, un pic istovit de pe drum, cărându-și calm valiza și umbrela. Fusese departe de locul accidentului, nici măcar nu știa că avusese loc unul.  Rămase uluit în fața strigătului sfâșietor al Josephinei și a încercării rapide a lui Richards de a-l ascunde de ochii soției.

Când au ajuns doctorii, au constatat că ea murise din cauza bolii de inimă – din pricina bucuriei ce ucide.

(1894)

 

270 Total Views 1 Views Today