Dintre toate poveștile pe care mi le spunea bunicul, una pare foarte potrivită pentru acest sfârșit de an. Și nici măcar nu era povestea lui. I-o povestise de nenumărate ori străbunicul, cu gândul la acele timpuri de basm, cu regi care umblau pe fața pământului. Când mi-a spus-o prima dată eram doar școlar și credeam că Unirea cea mare se făcuse cât ai pocni din degete, într-o zi de decembrie ’918. Și a rămas uitată până azi, când m-a cuprins un dor nemăsurat de ei și de poveștile lor, de demult. Mă jucam cu degetele prin colecția de scrisori vechi, scrise de mână. Hârtia puțin obișnuită a unuia dintre ele îmi atrăsese atenția. Textura fină, și coroana imprimată peste filigran m-au purtat în alte vremuri.

– Nepoate, îmi spunea demult bunicul, în anii aceia dădeau mult mai multă atenție detaliilor. Eram Regatul României, iar Ferdinand era rege de câțiva ani. Curțile străine nu puteau trimite ca ambasadori oameni de rând. Erau plini Bucureștii de nobili de peste tot. Franța trimisese ca ministru pe Contele de Saint-Aulaire, de exemplu. Și bine a făcut.

Căzuse un pic pe gânduri.

– Străbunicul tău l-a cunoscut. Uite aici scrisoarea. Doar că nu are capul de bour pe ea, continuase el râzând.

– Ce e capul de bour? îl întrebasem eu, plin de curiozitate.

***

Trecuse ceva vreme de la terminarea războiului în 1918 și de când dubla monarhie a Dunării fusese dizolvată. Viena se transformase. Reînvia, parțial si datorită eliberării de povara politică a Budapestei, care o slăbise enorm. Tratatele de pace încă nu erau toate semnate și totuși tensiunile între nații păreau să dispară. Rusia roșie devenea din ce în ce mai amenințătoare, dar lumea era încă atentă la centrul Europei.

Budapesta era încă în fierbere. Cel mai influentă dintre cele două monarhii nu era dispusă să renunțe la putere, la imperiu. Din a doua putere a Europei, căzuse în dizgrație în urma războiului. Și totuși, ceva părea că mai poate fi salvat.

Era primăvara lui 1920 și Bucureștiul începea să uite ocupația germană. Ambasada Franței forfotea. Depeșele zburau între București, Viena și Paris. Monsieur le Compte încerca să afle ce puneau la cale ungurii. Bogata sa experiența vieneză îl punea în gardă asupra acestora din urmă. Ceva se întâmpla, iar cooperarea lor totală în privința recensământului din fostele teritorii ocupate ascundea ceva.

– Chemați pe capitaine Albu, șopti de Saint-Aulaire spre aghiotant.

Acesta ieși imediat din biroul luxos. Ambasadorul rămase pe gânduri, privind o hartă împestrițată de cercuri. Pe ici pe acolo, apăreau numele localităților mai mari.

Cineva bătu în ușă. Aghiotantul se strecură înăuntru și apoi anunță:

– Monsieur le capitaine așteaptă, excelență.

Ambasadorul îi făcu un semn cu mâna, să îl invite. Ușa se deschise larg, lăsând să se vadă în cadru silueta în uniformă de paradă a celui anunțat. Din trei pași cadențați, căpitanul păru că ajunge în centrul camerei. Salută regulamentar.

– Votre Excellence, am onoarea!

– Ia un loc, Jean.

Căpitanul rămase în picioare, neclintit.

– Avem de față o chestiune de maximă importanță pentru mine ca prieten al vostru și pentru nația română. S-a stabilit data tratatului de pace, cel care vă implică direct. Dar sunt foarte îngrijorat. Am primit de la Viena vești nu tocmai plăcute.

– Vă urmăresc cu interes, excelență.

– Jean, mi-e teamă că trebuie să te trimit în bârlogul lupilor. Nimeni nu trebuie să afle, înțelegi?

– Absolut, excelență! Ați făcut pentru noi mai mult decât oricare alt român. Sunt la ordinul excelenței voastre.

– Pereții au urechi, Jean. Instrucțiunile le ai în acest plic. Dacă ai dificultăți, nu îți putem fi de nici un ajutor. Te rugăm să nu ne dezvălui inamicilor.

Căpitanul Albu traversă încăperea și preluă salutând plicul pe care coroana de conte era imprimată discret. Cu altă ocazie ar fi fost vizibil blazonul și titlul nobiliar. Absența lor sublinia caracterul secret al misiunii.

– La drum, căpitane!

Soldatul salută, bătu răsunător din călcâie și se întoarse dintr-o mișcare. Fără să micșoreze cadența trecu prin ușa care se deschisese ca prin magie. Privi spre stânga cu coada ochiului și văzu cu claritate prima pereche de urechi dintre pereți, roșii de atâta ascultat.

Ieșind, sări în mașina parcată chiar în fața ambasadei și ordonă șoferului:

– La Cercul Militar, Vasile.

Ajuns la impunătoarea clădire, Albu intră fără grabă, demonstrativ, fiind convins că cel puțin trei persoane îl urmăreau din priviri, șoferul lui, florăreasa de peste drum, care vorbea perfect ungurește din spusele unor trecători și bărbatul cu monoclu și pardesiu gri-șoriciu care părea că așteaptă să-i fie pusă la punct trăsura trasă la peron.

Tocmai pentru această nedorită concentrare de atenție, coborî treptele care duceau spre biroul său, se schimbă în haine de oraș, apoi ieși în grabă prin subsoluri, departe de Calea Victoriei.

Biroul Poștelor de lângă Gara de Nord era oarecum aglomerat. Albu se așeză la rând, citind documentele primite de la ambasador. Memoră instrucțiunile și păstră harta împăturită în buzunarul de la piept. Nimeni nu se uita la el. Când veni timpul, câteva minute mai târziu, timbră un plic nou în care introduse scrisoarea lui de Saint-Aulaire, adresându-l post restant către un nume închipuit pe loc.

***

Heldenplatz era un parc destul de decorativ și discret, între cele câteva clădiri administrative. Câteva statui păzeau aleile desenate geometric. Arhiducele Carol părea mai puțin amenințător decât Prinz Eugen, prin urmare se îndreptă spre statuia acestuia din urmă. Se plimbă în jurul ei, admirând-o ostentativ, jucându-se cu bastonul și instinctiv ridicând mâna spre pălărie, ca și cum vântul încerca să i-o smulgă. Bastonul negru, în ton cu costumul și cu pelerina largă, căzu cu zgomot, lângă soclul statuii ecvestre.

Fără grabă, acesta se aplecă și îl prinse cu mâna stângă, în timp ce trasa cu cretă un semn discret pe marginea piedestalului. Se ridică, neobservat în lumina slabă a înserării, salutând cele câteva cupluri cu care se intersectă în drum spre ieșirea din parc.

Café Central era destul de aproape. O plimbare foarte potrivită și un loc de odihnă bine meritat. Călător prin Viena, fără grabă. O cafea turcească însoțită de un coniac părea a fi relaxarea ideală la orele 19, chiar înainte de cină. Mai ales în așteptarea unui prieten deosebit.

Era exact ora șapte din seară când acesta se înființă, îmbrăcat cu pelerină albă peste costumul ou-de-rață.

– Bună seara, Herr Weiss!

Albu dădu din cap, ridicând puțin pălăria, așezat cum era pe scaun, în fața ceșcuței de cafea.

– Bună seara, Herr Schwarz! Încântat să vă revăd! Mai aveți ziarul de ieri, întâmplător?

– Da, cu siguranță. L-am păstrat pentru un articol foarte interesant. Speram să-l citesc la o cafea.

– Ce coincidență, chiar eu voiam sa vă arăt un alt articol foarte surprinzător.

Albu îi întinse harta, desfăcută peste ziarul cumpărat în drum spre cafenea.

Schwarz trase ziarul mai aproape, ridicând surprins privirea. Albu încuviință. Harta Transilvaniei, cu misterioasele puncte roșii și gri, pe un fundal gălbui, la modă în lumea cartografilor. Punctele gri abia erau vizibile, iar faptul că erau atât de dese și suprapuse, le făcea ușor de confundat cu adevărat fundal.

– Mon ami, știți cumva cum pot lua legătura cu tipograful acestei ediții? Continuă el arătând spre colțul unde era anunțat simplu editat în Budapesta.

– Nu, mon cher. Dar prietenii noștri sunt convins că pot afla în timp scurt.

– Da, desigur, am încredere. Ar fi util de procurat această litografie deosebit de artistică.

– Bineînțeles, mon ami. Acum te rog să mă scuzi, treburi presante mă cheamă.

Schwarz, daca acesta era numele său, se ridică împături ziarele și dispăru în forfota străzii. Cafeaua se răcise, iar paharul de coniac era gol. Albu lasă două bancnote pe masă și se ridică. Ocoli puțin pe străduțele din preajmă, încercând să afle dacă era urmărit. Rezultatul era cât se poate de satisfăcător, astfel că se putea retrage la hotel.

***

Restul poveștii pare simplu. Pe 4 iunie 1920 s-a semnat Tratatul de la Marele Trianon din Versailles. Fostul imperiu al celor două monarhii mai era reprezentat doar de Ungaria. Iar harta cu care încercau să mai țină subjugată măcar Transilvania fusese prezentată în două variante. Cea originală, cu multele cercuri gri, abia vizibile reprezentând localitățile românești, presărate ici și acolo cu cerculețe roșii, reprezentând localități cu populație predominant ungurească. În cealaltă versiune, albastrul regal înlocuise griul, evidențiind o realitate prea bine cunoscută.

Bunicul meu nu a știut să-mi spună cum a ajuns a doua hartă la negocieri. Poate a fost trimisă de conte sau de străbunicul meu, dar cert este că avea culorile potrivite. Multele cerculețe gri erau albastre, colorând cu bogăție o hartă care demonstra vizibil de ce Ardealul este pământ românesc.

Poate, odată, când îmi va reveni acel sentiment autentic de libertate, voi pune în ramă cele două hărți, alături de scrisoarea contelui de Saint-Aulaire. Până atunci, voi sărbători discret fiecare 4 iunie, respectând cum se cuvine și Întâiul de decembrie.

 

57 Total Views 1 Views Today