Traducere și adaptare: Nicu Gecse

Martin Thompson nu era un individ agreabil. Avea un mod iscusit de a vorbi credibil și ani de-a rândul a dus-o bine doar bizuindu-se pe istețimea sa.

Se implicase în promovarea unor competiții de box dubioase și a unor pariuri de cai și mai dubioase. Fusese parior profesionist, așa că îi pungășea pe clienții care pariau prin intermediul lui și îi înșela pe agenții de pariuri.

Din punctul lui de vedere, avea mai multă viclenie decât imaginație, dar, în anumite limite, avea o anumită abilitate distorsionată.

Cei care-l cunoșteau mai bine îi spuneau Thompson „Bătăiosul“ și sub acest nume căpătase o reputație surprinzător de mare.Ca prezență fizică, se înfățișa public ca un gentleman, fiindcă experiența îndelungată îl învățase să evite ținutele stridente sau ușor de reținut. Iar într-adevăr gustul lui discret în alegerea ținutei se dovedise un bun de preț pentru afacerile pe care le învârtea.

Firesc, câștigurile lui fluctuau, dar cel mai adesea avea bani la el, mai mulți sau mai puțini, dar avea. Bătăiosul obișnuia să spună adesea că „pentru fiecare nătăfleț care moare se nasc alți zece“.

Cu toate acestea, în seara în care l-a întâlnit pe bătrân, fondurile de care dispunea erau mai degrabă mici. Bătăiosul își petrecuse prima parte a serii la Leicester Square, în tovărășia a doi cunoscuți.

Fusese o întâlnire de afaceri și discuțiile se dovediseră un pic tensionate; părerile fuseseră exprimate liber, fapt ce indicase o neîncredere totală în Bătăios, astfel că se ajunse la o atmosferă tensionată. Nu că i-ar fi păsat câtuși de puțin de părerile lor, dar în acea conjunctură avea nevoie de încrederea deplină a celor doi bărbați.

Prin urmare, nu era în cele mai bune toane, atunci când o coti dinspre strada Whitcomb în drumul lui spre Charing Cross. Seninătatea normală a trăsăturilor feței lui era brăzdată de o încruntare, iar efectul general îi făcu să tresară pe puținii oameni care îl priviră în treacăt.

Pe la ora opt seara, strada Whitcomb nu este un drum prea circulat, așa că, atunci când i-a vorbit bătrânul, nu se afla nimeni în preajma lor. Acesta stătea în picioare într-un pasaj aflat în apropiere de capătul străzii Pall Mall, iar Bătăiosul nu-l putuse vedea prea bine.

– Salutare, Bătăiosule! i se adresă bătrânul.

Thompson se răsuci spre el. Din întuneric desluși o siluetă neclară, a cărei singură trăsătură evidentă era o barbă lungă și albă.

– Salutare, răspunse Thompson neîncrezător, pentru că, din câte își amintea el, printre cunoscuții lui nu se afla niciun moș cu barba albă.

– E cam frig…, constată bătrânul.

– Ce dorești? îl repezi Thompson. Cine ești?

– Eh, un bătrân, Bătăiosule!

– Ia ascultă, care-i treaba? Nu te cunosc…

– Nu. Dar eu te știu.

– Dacă n-ai nimic altceva să-mi spui… adăugă Thompson neliniștit.

– N-ar mai fi mult. Nu vrei să cumperi un ziar? N-ar fi unul obișnuit, te asigur.

– Cum adică… n-ar fi unul obișnuit?

– Este ediția de mâine seară a ziarului Ecou, răspunse calm bătrânul.

– Ești nebun, moșule, asta-i problema cu tine. Uite, lucrurile nu merg prea grozav, dar ia o jumate de dolar de la mine și… să ai mai mult noroc!

În ciuda lipsei lui de principii, Bătăiosul avea generozitatea primitivă a celor care duc o viață ce multe lipsuri.

– Noroc!

Bătrânul râse cu o seninătate care-l călcă pe nervi pe Bătăios. Într-un mod straniu, părea că îl furnică în sus și-n jos pe șira spinării.

– Ascultă! reluă el, conștient că exista o valoare aparte, ireală, în făptura bătrână, abia perceptibilă din pasaj. Care-i sfârâiala?

– E cel mai vechi joc din lume, Bătăiosule!

– Las-o mai moale cu porecla asta… dacă nu te superi.

– Ți-e rușine cu ea?

– Nu, răspunse pașnic Bătăiosul. Ce vrei de la mine? N-am timp de pierdut cu cei de teapa ta.

– Atunci, pleacă, … Bătăiosule.

– Ce tot vrei? insistă Bătăiosul, neobișnuit de stingherit.

– Nimic. De ce nu-ți iei ziarul? Nu-i altul ca el în întreaga lume. Și nici n-are să fie în următoarele 24 de ore.

– Ziare de mâine, de vânzare, nu cred să fie prea multe… Nu încă, rânji Bătăiosul.

– Conține lista câștigătorilor din cursele de mâine, preciză bătrânul cu același aer nepăsător.

– Nu te cred! ripostă Bătăiosul.

– Ia-l și n-ai decât să te convingi.

Din întuneric, un ziar fu întins către Bătăios, ale cărui degete îl cuprinseră mecanic. Un hohot de râs răsună din străfundurile pasajului și Bătăiosul rămase singur.

Acesta își dădu seama brusc și stingherit că inima îi bate cu putere, dar își veni în fire și merse până ajunse în fața unei vitrine luminate, unde aruncă privire ziarului.

Citi: „Joi, 29 iulie 1926…“

Se gândi o clipă. Era miercuri… era sigur că era miercuri. Își scoase agenda.

Da, era miercuri 28 iulie – ziua ultimei competiții de la Kempton Park. Nu avea nicun dubiu în această privință.

Cu un sentimnet straniu privi din nou ziarul. 29 iulie 1926. Aproape instinctiv, întoarse ziarul ca să vadă ultima pagină – cea care prezenta rezultatele curselor.

Gatwick…

Cursele din ziua aceea avuseseră loc la Kempton Park. Mâine urma să fie prima zi de curse de la Gatwick, iar din pagină se îi săreau în ochi cei cinci câștigători. Își trecu mâna peste frunte; era umedă de sudori reci.

„E o șmecherie pe undeva“, bodogăni el doar pentru sine și reexamină atent data ziarului. Era tipărită pe fiecare pagină… clară și nemodificată. S-a uitat atent și la ultima cifră din an, dar nici „șasele“ nu fusese falsificat.

Aruncă grăbit o privire primei pagini. Titlul incendiar făcea referire la greva minerilor… care nu începuse pe 25. Examină cu grijă profesională rezultatele curselor. Inkerman câștigase prima cursă… Inkerman – iar Bătăiosul își pusese în minte să parieze pe Paper Clip mai mult decât și-ar fi permis să piardă. Paper Clip era clasat abia undeva în pluton. Observă că oamenii care tereceau pe lângă el îi aruncau priviri curioase. Grăbit, își vârî ziarul într-un buzunar interior și merse mai departe.

A doua zi dimineață, merse la Gatwick. Erau niște curse care îi plăceau, pentru că, în mod obișnuit, acolo era foarte norocos. Dar în acea zi nu era vorba doar de noroc.

Pariurile lui pentru prima cursă păstraseră o urmă de prudență, dar renunță la ea definitiv când Inkerman câștigă detașat – și cu o cotă de 6 la 1. Calul și premiul. Nu mai avea niciun dubiu. Salmon House câștigă a doua cursă, un favorit clar, cu cotă 7 la 4.

În cursa principală, cei mai mulți pariori l-au lăsat deoparte pe Shallot. Calul nu prea era în formă și nu exista niciun motiv referitor la cursă pentru care s-ar fi găsit cineva să-l susțină. Se număra printre cai pe care pariorii îi etichetează drept „gloabe“. Doar că în ziua aceea Bătăiosului nu-i păsa deloc de „formă“.

Își distribui chibzuit banii. Douăzeci aici, douăzeci dincolo. Abia în ultimele zece minute înainte de cursă trimise ordine telegrafice la agențiile din West End, dar câțiva dintre barosanii implicați în joc făcură ochii mari când ordinele lui fură primite. N-avea nicio șansă să câștige o avere. Dar a câștigat-o.

Când caii au intrat în ultima linie dreaptă, unul dintre ei era cu câteva lungimi înaintea celorlalți. Purta culorile strălucitoare, galben și albastru, ale proprietarului lui Shallot. Oftatul pariorilor din jurul lui era mulțumitor, dar pentru el cursa fusese lipsită de orice fior; era sigur că Shallot avea să câștige. N-a obiectat nimeni… așa că s-a dus să-și încaseze câștigurile.

Buzunarele lui erau doldora de bancnote, dar câștigurile de la fața locului erau nimic față de recolta pe care avea să o adune de la barosanii din West End.

Comandă o sticlă de șampanie și, cu un rânjet tăcut, bău în sănătatea bătrânului cu barbă, după care ceru un taxi care să-l ducă înapoi la gară.

Vreme de o jumătate de oră nu avea să vină niciun tren, iar când acesta sosi, vagonul în care se afla se umplu cu oameni care veneau de la curse, printre care se numărau și câțiva cunoscuți. În mod obișnuit, Bătăiosul era foarte volubil după o zi bună, dar în acea după-amiază nu luă parte la discuții, cu excepția unei încruntări ocazionale cu care răspunse unei replici care îl vizase.

Oricât de mult ar fi încercat, nu putea să-și ia gândurile de la bătrân. Amintirea acelui hohot de râs îi stăruia vie în minte. Încă putea simți acea furnicătură stranie în josul șirei spinării…

Cu un impuls brusc, scoase ziarul pe care încă îl ținea în buzunar. Nu avea niciun interes real legat de știri propriu-zise, pentru că foarte limitata lui imaginație era pe deplin absorbită de cursele de cai. Din frunzărirea neglijentă a ziarului, ar fi putut spune că este unul obișnuit.

Ba chiar se hotărâse ca, odată întors în oraș, să cumpere un altul și să le compare, pentru a vedea dacă bătrânul spusese adevărul. Nu că ar fi contat prea mult, se îmbărbătase singur.

Brusc, privirea lui lipsită de curiozitate îi fu reținută. Un paragraf din coloana știrilor pe scurt îi atrase atenția. Nu-și putu reține o exclamație.

„Moarte în trenul care venea de la cursele de cai“ era titlul știrii. Inima Bătăiosului bubuia, dar el continuă să citească mecanic: „Domnul Martin Thompson, un cunoscut parior al curselor de cai, a murit în această după-amiază, în timp ce se întorcea de la Gatwick.“

Nu putu să continue; din degetele rămase fără vlagă, ziarul îi căzu pe podeaua vagonului de tren.

– Uitați-vă la Bătăios, exclamă cineva. Îi este rău…

Respira greoi și cu dificultate.

– Opriți… opriți trenul, gâfâi el și se strădui să se ridice și să se agațe de șnurul de alarmă.

– Ușurel, Bătăiosule, spuse unul dintre ei și-l prinse de braț. Stai jos, bătrâne prieten… nu trebuie să tragi de blestemăția aia…

Se așeză jos… sau, mai degrabă, se prăbuși pe locul lui. Capul îi căzu în piept.

Se străduiră să îi toarne puțin whisky printre buze, dar în zadar.

– E mort, constată cu voce gâtuită de emoție bărbatul care îl ținea.

Nimeni n-a observat ziarul de pe podea. În tulburarea generală, a fost împins sub scaun și nu se poate spune ce s-a întâmplat cu el. Poate că a fost măturat de omul de serviciu din stația Waterloo.

Poate…

Nimeni nu știe.

 

The Argus Week-end Magazine

Melbourne

  11 iunie 1938

50 Total Views 1 Views Today