Colorful illumination in a glass elevator

Moșul râdea din nou, hămăit, lăsându-mă să-i admir în voie dinții înnegriți de tutun și gingiile iritate. Spusese, probabil, ceva porcos, căci și tovarășii săi râdeau și conturau prin aer cu degetele forme obscene. Până la urmă, se ridică de lângă ei, îi salută cu un gest și se așeză pe scaunul gol de la măsuța mea:

– Doctor, hă?

Zâmbii de circumstanță, căci mă indispuneau atmosfera fumegoasă a bodegii aceleia infecte, mesele scrijelite cu briceagul și scaunele cu tapiseria lucind de jeg. Nu știu nici azi ce mă împinsese să intru aici, în acea după-amiază splendidă de vară când normal ar fi fost să caut o terasă decentă; acum regretam.

– Și ce fel de doctor ești dumneata?

Barba moșului, foarte albă, contrastând prin curățenia ei cu murdăria crâncenă din jur, se cobora și urca pe măsură ce gura abia vizibilă pronunța cuvintele. Observai mirat în degetul mijlociu al mâinii lui drepte un inel de aur cu sigiliu.

– Doctor obișnuit – am răspuns cam cu întârziere. De fapt, nici nu există altfel de doctori…

– Asta o spui dumneata – pufni el. Ori chiar nu știi, ori faci pe prostul. Există tot felul de doctori, de la veterinari până la cei care vindecă morții.

 Îmi mutai privirea de pe chipul lui în halba de bere și dădui din umeri.

– Nimeni nu vindecă morții…

Moșul slobozi iar acel râs hămăit pe care– l auzisem de mai multe ori de când intrasem în bodegă și care începuse să mă calce pe nervi.

– Nu prea vii des prin cartierul ăsta, așa-i? – vorbi el când se potoli.

– Nu.

– Și-ți place?

– Ce să-mi placă?

– Eh, locurile, oamenii…  Așa-i că-ți plac locurile?

– Da, – rostii eu politicos, îmi plac.

– Atunci, ia aminte ce-ți spun – rânji. Ăsta e cel mai împuțit cartier pe care-l are orașul. Numai case mici. Mici și urâte, dacă te uiți mult la ele rămâi bocciu!

– Totuși, văd și aici blocuri noi…

Arătai cu un gest spre fereastra murdară. Moșul se răsuci, privi la rândul lui spre fereastră, apoi zise scârbit:

– E singurul. La blocul de peste drum te referi? E singurul. Are cinci’șpe etaje. L-au construit de curând. De fapt, e ceva curios cu blocul ăsta…

Moșul făcu o pauză studiată.

– Blocul ăsta – zise el când văzu că nu mă grăbesc să-l întreb nimic – are ceva aparte. De fapt, ar trebui să te pun mai întâi să-i numeri etajele…

Căpătă o mină serioasă și privi iar către fereastră.

– Mda… dar nu acum – continuă. Există anumite momente, noaptea, când dacă numeri pe verticală ferestrele luminate ai să observi că dincolo de cele cincisprezece șiruri pe care te așteptai să le vezi, apare un al șaisprezecelea șir. Luminile ce izvorăsc din acest ultim șir de ferestre sunt slabe, ca trecute prin grosimea unor perdele. Au o culoare ciudată, un roșu mohorât, ca al sângelui pe jumătate închegat. Totuși, la geamuri nu se văd perdele. E o lumină moartă, de parcă proprietarul apartamentului face economie aprinzând, în locul plafonierelor, veioze mici, cu abajure stacojii…

– Ei, poate asta și face – m-am prefăcut plictisit de poveste ca să-l împing să continuie.

– Stai să vezi; interesant e că, spre acel etaj, în nopțile respective, dacă vrei, poți să urci cu liftul. E un lift cu cinci’șpe butoane pe tabloul de comandă, știi? Dar în nopțile alea – doar în nopțile alea! – deasupra lor apare încă unul. Și e tot roșu, dar un altfel de roșu, cum să-ți spun? O culoare nepământeană, un roșu nefiresc, întunecat și luminos în același timp. Câțiva indivizi împinși poate de curiozitate sau orgoliu sau de vreun pariu idiot au luat liftul și au urcat… știi ce-au pățit? S-au întors în zori cu părul albit, gârboviți, cu fețele pline de riduri. Abia au mai putut fi recunoscuți. Și niciunul n-a vrut să spună ce-a văzut…

Moșneagul vorbise cu o sinceritate care nu putea fi pusă la îndoială.

– Am să-ți mai spun un lucru care te va uimi. În urmă cu vreo doi ani, acolo, pe trotuar, a fost găsit un om. Părea că fusese azvârlit sau poate căzuse singur de la mare înălțime. Zăcea într-o baltă de sânge pe jumătate închegat cu membrele aruncate aiurea și cu creierii împrăștiați pe o rază de câțiva metri. Omul purta un costum negru de calitate, o cravată cu ac de diamant, pantofi negri, de marcă…

„Era el!”

Gândul străluci o clipă în mine ca un arc voltaic. Nopatea aceea – și taxiul cenușiu care-l purtase pe omul în costum negru până în pragul locuinței mele. Apoi drumul pe străzile întortocheate, parcarea în fața unui bloc turn cufundat în penumbră, uimirea tâmpă a șoferului când zărise banii ciudați pe care-i scosese din buzunar strania mea călăuză. A trebuit să plătesc eu, cu banii mei obișnuiți. Apoi butonul roșu al liftului, trepidația cabinei călătorind printre etaje și în sfârșit camera aceea plină de o lumină roșie, cumva grețoasă, de culoarea sângelui închegat ce nu pornea de niciunde în mod special dar ajungea pretutindeni și cuvintele omului care-mi spunea că nu vrea să rămână singur aici, că lumea căreia îi aparține nu-l mai putea primi și că tare mult a călătorit pentru a o cunoaște pe aceasta. Tovarășul lui zăcea pe un pat cu baldachin înconjurat de buchete de flori negre cum n-am mai văzut niciodată pe pământ. Era mort – și când i-am spus asta, omul costumat în negru și-a acoperit îngrozit fața cu mâinile și a strigat ceva atât de tare încât n-am înțeles; apoi, mai potolit, s-a întors către mine spunându-mi că nu mai poate să trăiască suspendat pe fragila punte întinsă între două piscuri străvezii ale timpului și că trebuie să aleagă sau poate că n-are de ales și că-i pare rău că mă amestecă și pe mine în asta. A deschis fereastra și s-a azvârlit în gol… și habar n-am când și cum am reușit să ajung acasă terifiat, încercând să-mi stăpânesc tremurul bizar, care a continuat zile în șir, al feței mele îmbătrânite…

Am vrut atunci să alerg la telefon și să anunț autoritățile, dar mi-am spus că, oricum, n-aș avea cum conduce echipa de polițiști la fața locului pentru că nu-mi puteam aduce aminte în ce parte a orașului mă dusese omul în negru. Ca prin vis am auzit din nou vocea moșului cu barba imaculată:

– Uneori, foarte rar, se observă la una din ferestrele acelui etaj o umbră subțire, neagră, care se apleacă înafară și schițează un gest ciudat. Parcă ar vrea să strige, sau…

– Stai puțin – l-am întrerupt, tulburat. Spui că omul căzut de la etaj a fost găsit acum doi ani?

– Păi, tocmai asta e – zâmbi strâmb moșul. Omul nu căzuse de la etaj.

– Cum așa? De unde știi?

– Acum doi ani, blocul ăsta nu fusese construit. Peste drum era doar un teren viran.

L– am privit aiurit. Mi-am trecut mâna peste față căutând să mă dezmeticesc. Moșul dădu cu îngăduință din cap.

– Asta e. Un teren viran. Ia stai… ai urcat acolo? Câți ani ai? Eu am urcat… Unde pleci?…

Am rătăcit o vreme pe străzi, la întâmplare, până când s-a întunecat de-a binelea. Am ajuns acasă obosit, am făcut eforturi disperate să nu mă mai gândesc la nimic și, într-un târziu, am adormit.

A doua zi soarele, izbind violent fereastra, mi-a risipit spaimele, dar nu și curiozitatea. M-am grăbit să mă spăl și să mă îmbrac, apoi am alergat la autobuz.

– Nu vă putem servi băuturi alcoolice până la ora zece, barmanul e învoit două ore. Dacă vreți altceva, un suc… – m-a prevenit chelnerița.

Am privit-o dezamăgit și am comandat apă minerală. Simțeam nevoia să clarific totul – lumina vioaie a soarelui de vară mă predispunea la claritate –  și iată că ajunsesem iar în bodega asta murdară de la periferie. M-am așezat cât mai aproape de fereastră alături de doi cheflii, stâlpi ai tavernei probabil, care așteptau și ei cu nerăbdare apariția barmanului. Mutrele lor îmi păreau cunoscute. Mi-am amintit deodată că-i zărisem cu o zi înainte la aceeași masă cu moșneagul.

– Mă scuzați – rostii – nu știți cumva unde pot să dau de moșul ăla care a fost pe-aici ieri după masă? Un moș cu barbă lungă și albă… a stat cu dumneavoastră…

Cheflii mă priviră cu o mirare nedisimulată.

– Nene, –  zise unul dintre ei – matale ești beat? Noi nici n-am ajuns ieri pe– aici.

– Imposibil – mă încruntai eu. Vă recunosc foarte bine. Chiar nu vă amintiți? Mă scuzați, dar trebuie neapărat să dau de moșneagul ăla…

– Care moșneag, dom’le? – se miră unul dintre ei.

– Acela cu barba… în sfârșit. Vorbea despre blocul de peste drum…

– Care bloc? Auzi, nene, chiar ești beat! Du-te dom’le și te culcă…

– Blocul de peste drum! – exclamai eu furios. Cel cu cincisprezece etaje!

– Care bloc? – repetă omul. Ce vrei, nene, de la noi? Ia lasă-ne-n pace!

– Cum, care bloc? Ăla! – arătai eu pe fereastră.

Și am încremenit. Dincolo de stradă, pe locul în care zărisem cu o zi înainte clădirea, se întindea un teren viran.

Am tăcut, m-am târât la o altă masă. Barmanul apăruse în sfârșit Am luat o votcă mare, am gustat-o prudent și am știut că în seara asta voi primi o vizită importantă, care-mi va schimba viața. I-am cerut chelneriței un pix și câteva foi de hârtie.

Trebuie să scriu tot înainte de a uita tot și de a o lua de la capăt.

Căci în seara asta va suna la ușa casei mele un om îmbrăcat în costum negru cu cravată neagră în care va avea înfipt un ac cu diamant. Mă va purta undeva, între lumi, între două piscuri străvezii ale timpului.

Un om cu care voi lua liftul aflat într-un bloc care nu există, către un etaj care nu va exista niciodată…

 

115 Total Views 6 Views Today