Întreit mie, întreit ție și
iarăși întreit, nouă să fie!
Tăcere. Vraja-i închegată.
(W. Shakespeare – Macbeth)

Furtuna se dezlănțuise cu furie pe mica planetă Krya. Norii plumburii se învălmășeau pe cer înnebuniți, ascunzând văii ultimele lumini din ceasul vremelnic al apusului. Scrijetele sporadice ale fulgerelor, urmate slugarnic de hohotele tunetelor păreau că repetă la intervale aleatorii un același tipar. Vântul bătea în rafale, cu precizie de metronom. Păsările speriate își aflaseră deja ascunzători neștiute de om.

Pe platoul de la poalele munților ploaia cădea îndesat, biciuind cu cadența ei nemiloasă colinele acoperite de iarbă care deja mustea abundent. Un fulger brăzdă grăbit cerul.

De-a lungul liniei estice de creastă, flancat de câțiva pini având culoarea palidă a smaraldului, era desfășurat un batalion de infanterie al skeonilor, ușor de identificat după armurile albe, masive. În spatele lor se ridicau culmile înzăpezite, împestrițate cu albastru, ale munților Nekros.

Comandantul Keon înaintă pe o margine stâncoasă. Masca de luptă i se retrase în gulerul armurii, dezvăluind un chip îngust, cu ten tuciuriu, ca un cap de șoim. Ploaia îi udă creștetul pleșuv și-l răcori. Ochii lui verzi și vioi scrutară denivelările care păreau că urcă abrupt din adâncitura văii. Se simțea bine, chiar relaxat.

Perimetrul stabilit pentru luptă era asigurat la mare înălțime de o flotilă de condensatoare discoidale, suspendate în aer ca o rețea, având rolul de a forma un câmp electrostatic independent și autoschimbabil, anume proiectat ca să protejeze valea de trăsnete.

De cealaltă parte, trei batalioane de pedestrași cu armuri albastre, noi și dichisite, așteptau în ordine la doar câteva verste distanță. Ploaia ropotea neîncetat în plăcile metalice ale platoșelor.

Keon își roti umerii în interiorul cuirasei robuste.

– Urmează distracția…

– Sarcasmul nu-i ceva tocmai potrivit pentru un comandant al skeonilor, comentă Arturio, aghiotantul său.

Acesta îi căra armele lui Keon. Deși tânăr, era supărător de atașat de codul de conduită cavalerească și se credea util când făcea trimitere la prevederile regulamentelor.

E un mod de a-ți începe cariera, gândi comandantul, deși ar fi preferat ca în locul acelui novice să aibă în subordine un bufon capabil să-i ofere citate amuzante din cărți.

Pe primul trebuie să-l ții la distanță, de celălalt trebuie să tragi ca să-ți spună ceva… Oricum, cel pe care ești nevoit să-l scoți din tihna cărților e mai de încredere decât novicele nesăbuit care uită mereu să fie atent pe unde calcă. În ambele cazuri, tot e nevoie de o modelare care se face doar dacă ai la dispoziție răbdare și timp.

 

***

 

Așezat la biroul său impunător, Gilbert Matreus își examina atent unghiile de la ambele mâini, încercând parcă să amâne o decizie pe care era conștient că o mai luase de câteva ori înainte de prânz. Nu avea prea multe variante la dispoziție, așa că se vedea obligat să facă prima mutare… În caz contrar, ar fi fost nevoit să-și aștepte resemnat destituirea din funcția de coordonator bancar și operațional al Castei și al intereselor francofone din sectorul galactic Arkudes. După aceea, nu-i mai rămânea decât să pășească tăcut spre ghiliotină.

Dacă însă planul lui reușea, lovea decisiv în interesele Castei Yamaguchi-gumi din zonă și, ca premiu suplimentar, țapi ispășitori deveneau principii din dinastia Skeon. Pe urmă, răzbunarea mafiei japoneze i-ar fi scos pe dinastici din jocul de putere și i-ar fi adus pe bancherii lui în poziție dominantă. Trebuia însă să-și joace atent cărțile, fiindcă grupările tradiționaliste Yakuza erau greu de tras pe sfoară.

Se trezi din șirul gândurilor abia când secretarul său pătrunse în încăpere.

 – E totul pregătit, D’Arles?

  – Da, domnule. Les jeux sont faits

  – Perfect. Începeți..

Secretarul își plecă ușor capul, ridică brațul drept la frunte de parcă și-ar fi amintit ceva și apăsă cu degetul opozabil tâmpla sub care se afla implantat un cip de comunicare. Acesta îi evaluă rapid amprenta și emise un semnal scurt.

– Edmond, avem undă verde, șopti secretarul.

 Așteptă o clipă, apoi spuse cu voce tare:

 – Diversiunea a început, domnule. Conturile Yamaguchi sunt atacate concomitent de hakerii noștri, purtători de amprente digitale false Skeon, iar în conturile acestora din urmă se transferă sume de bani considerabile, pe care nu le pot justifica drept urmare a unor tranzacții comerciale recente. Garantat, nicio urmă nu va conduce la noi.

– Perfect, D’Arles. Noutăți despre planurile liftului spațial?

– Am dislocat trei batalioane la Nekros, pe Krya, pentru dobândirea lor. N-ar trebui să fie o problemă. Estimez că e doar o chestiune de timp, mai ales că skeonii au ales să trimită doar batalionul de elită.

– Bine. Poți să pleci. Ține-mă la curent…

– Prea bine, domnule.

Roger D’Arles se retrase discret, de parcă nici n-ar fi fost prezent în încăpere.

 

***

 

– Câți sunt…?

– Întreit mai mulți decât noi, domnule, estimă Arturio.

– Întreit…? Serios? râse mirat comandantul. Ai citit iarăși din Shakespeare?

Masca de luptă a lui Arturio se plecă ușor, parcă încuviințând scurt. Placa de material alb, strălucitor, prezenta un chip sever, imperturbabil. Vocea sintetică îi era filtrată de sistemele audio ale măștii.

– Legendele de pe Terra îmi dau curaj, se scuză încurcat aghiotantul.

– Atunci e bine. Avem nevoie de toate resursele de curaj de care putem dispune.

– Îl cunoașteți pe comandantul lor?

– Din păcate, da. Pregătește-i pe oameni. Eu merg la negocieri.

– Domnule, dar noi…

Doar că masca de luptă a lui Keon se reașezase deja peste fața lui spălată de ploaie, semn că încheiase discuția. Armura îi sintetiză un sunet ascuțit, de trâmbiță, și comandantul, folosindu-se de repulsoarele armurii, începu să coboare în zbor. Singur și neînarmat. Pelerina albă îl urma atârnând ca aripile frânte ale unui porumbel.

Comandantul adversarilor descinse și el în zbor din rândul propriei lui formații de luptă. Pe spinare purta blana unei jivine exotice, care era străpunsă de doi colți gălbui ce-i ieșeau din apărătoarele de umăr. Coiful îi era poleit cu foiță aurie, strălucitoare.

De prost gust, fără rol de protecție, deci inutil, mormăi doar pentru sine Keon.

Amândoi comandanții asolizară pe un dâmb acoperit de verdeață. Ploaia își etala nestingherită întreg arsenalul de care dispunea.

După o serie de pocnete scurte, masca de luptă a lui Keon se retrase în armură. Comandantul se bucură iarăși de adierea plăcută a aerului. După începerea ostilităților, absența măștii protectoare nu era deloc recomandabilă, dar calmul de dinaintea unei lupte avea un efect reconfortant, pe care-l savura întotdeauna.

Își sprijini o mână de scoarța unui copac, simțindu-i striațiile adânci prin mănușă.

Adversarul își scoase coiful.

Oare să fie un model mai vechi? Patronii lor sunt cu mult mai zgârciți decât ai noștri în privința echipamentului, gândi Keon.

Coiful de luptă cu fațete aurite rămase proptit pe brațul îndoit al celuilalt.

– Keon, ticălos mare și arțăgos…, râse cu poftă adversarul. Ce cauți pe aici?

Comandantul adversarilor era Theorst Gaan. Un bărbat tânăr, cu chip rotund, ars de soare, și cu părul negru, tăiat scurt. Zâmbetul lui larg era scos în evidență de mai multe crăpături și riduri decât își amintea Keon.

– Eh, ca de obicei, la lucru…

– Și eu, la fel, chicoti Theorst.

Bărbații își dădură mâna, pumnii lor metalici strângându-se cu o forță nebănuit de mare.

– Ce mai face Brook? zâmbi amabil Keon.

– Oh, e la fel de fermecătoare ca întotdeauna, mărturisi încântat Theorst. Draga de ea, abia ce mi-a născut al treilea fiu.

– O, grozavă veste! Felicitări! O doamnă norocoasă cu copii binecuvântați. Jo al tău, tot mai țipă ca o jucărie stricată?

– Știi cum e. El țipă mereu… Doamne, cât îi urăsc uneori și cât îi iubesc în rest! Tu n-ai avut niciodată copii?

– Nu, răspunse sec Keon. Nu-s genul…

– Mare păcat… Fiecare face cum vrea, dar copiii chiar pot schimba totul.

Tăcură amândoi, de parcă așteptau să se stingă vuietul ultimului tunet.

– Știi? Urăsc când Castele ne pun în asemenea situații… oftă Keon.

– Și eu, suspină Theorst și tristețea îi alungă de pe chip orice urmă de zâmbet. Chiar nu putem face nimic în privința asta?

– Nu. E aceeași farsă de prost gust. O știm cu toții. Nu-i așa?

Tânărul încuviință din cap.

– Atunci, pentru ce ne tot batem? Pentru politică, pentru economie și pentru onoarea Castelor care ne-au angajat… Nici măcar nu le pasă de noi, spuse Keon. De ce ne tot luptăm?

– Pentru plată?

– Suntem amândoi îndeajuns de bogați ca să știm că nu-i așa. Cu solda unui comandant poți cumpăra în fiecare lună câteva domenii…

– Onoare?

Îi umflă râsul în același timp.

– Datoria!? pufni Theorst.

Hohotiră amândoi cu poftă, râsul lor ajungând până la liniile de luptă. Era desigur o adevărată panaramă să-i vezi pe comandanți râzând de absurditatea situației. Cea mai mare farsă. Castele sunt pe jumătate foste familii regale, iar cealaltă jumătate este alcătuită din conglomeratele corporatiste și bancare. De câteva decenii, mai ales după ce statele-națiuni de pe Terra n-au reușit Reconquista, lumile locuite sunt conduse doar de Caste.

Keon își șterse un strop de apă ce i se prelingea de pe o ureche, deși alte picături de ploaie i se scurgeau grăbite de pe frunte, nas și bărbie.

– E dificil să te lupți într-o bătălie, atunci când chiar nu-ți pasă…

– Mda. Mi-mi spui!? Mi-aș fi dorit să ne găsim în alt Univers, îl completă Theorst.

– Da. Și eu.

– Atunci, ce vom face?

Theorst își ținea pumnii pe șolduri. Bărbatul arăta bine în armura metalică de culoare albastră. Colții și blana tăbăcită îi dădeau o notă fioroasă, aparte. Armura lui era mai lustruită decât ca a lui Keon. Putea fi un model mai vechi, dar era cu siguranță de două ori mai rapid decât armurile skeonilor. Probabil că nu sunt la fel de rezistente.

– Ascultă, începu Keon, așezând mâna înmănușată pe partea de armură ce proteja umărul lui Theorst. Nu vreau ca Brook să-și piardă soțul și nici ca năpârstocii voștri să-și piardă tatăl. Ce zici? Putem să ajungem la o înțelegere…

– Nu prea văd cum, replică Theorst. Ai mei vor neapărat liftul spațial pe care l-au construit ai tăi. Nimeni nu va ceda ușor. E jalnic, nu? Ei se ceartă pentru un fleac și noi murim pentru el, nu?

– Știu, ai dreptate!

– Atunci, ce…

Pe neașteptate, Keon își prăvăli pumnul în pieptarul lui Theorst. Forța musculară a skeonului fu amplificată de mecanismele armurii lui. Platoșa elegantă și convexă se încovoie sub tăria loviturii. Din încleștarea metalelor călite ieșiră scântei.

Theorst se văzu aruncat în spate și coiful îi alunecă de pe cap. Bărbatul căzu la câțiva pași, acolo unde dâmbul începea să coboare. Cel lovit gemu și se încovoie de durere, constatând că are un crater strâmb căscat în pieptar. Scuipă sânge și se ridică în picioare. Un rânjet amenințător îi străbătu fața rotundă.

Fir-ar să fie. Am crezut c-am să reușesc să-i perforez cutia toracică. Keon își jucase cartea și pierduse… Este întotdeauna bine să-l ucizi pe comandantul inamic mai înainte ca bătălia să înceapă. Theorst își luă coiful de jos și-l șterse de apă cu palma stângă.

– Ești un nemernic, Keon Yates! îi strigă îndârjit tânărul.

Bărbatul în armură albastră se întoarse în zbor la trupele lui.

 

***

 

Nishimura stătea așezat pe tatami în poziția seiza [1], cu ochii pe jumătate închiși, meditând. Era detașat de grijile cotidiene și de răspunderea funcției, știind că armonia gândurilor și echilibrul interior sunt combinația optimă pentru a începe o nouă zi pe orbitalul Miura 5, controlat de Yakuza.

După un prânz frugal, o oră de zazen și un duș rece făceau pentru el cât tot aurul din lume. Șeful mafiei japoneze, Kyoshi Yakamura, știa acest lucru și-și folosise poziția de kumichō [2] pentru a-l promova pe Nishimura drept unul din cei douăzeci de frați mai mici. Cum era și firesc, decizia șefului cel mare nu fusese întâmpinată cu prea multă încântare de ceilalți. Cu timpul, se dovedise una chibzuită și benefică pentru organizație.

Lui Nishimura i se dusese vestea printre colegi că poate aplana conflictele doar prin discuții abile și ferme. Ca să poată fi cel care determină rezultatul final, avea nevoie permanent de informații cât mai complete și bine verificate. Doar așa putea evita eșecurile. Iar el știa foarte bine că doar izbânzile îi erau îngăduite, așa că se străduia că aibă mereu acces la cele mai neașteptate surse care se puteau dovedi utile.

De dincolo de shōji [3], unul din slujitori strigă „Iertați-mă!“, după care, fără să mai aștepte invitația de a intra, dădu buzna în camera de meditații, înaintă cu pași mărunți, se opri, puse genunchiul drept pe tatami și așteptă cu capul plecat.

– Ce năvălești așa? mormăi Nishimura, apoi deschise ochii. Aoki, tu erai?!

– Iertare, oniisan [4]. O urgență…

– Știi prea bine că nu-ți este permis să mă deranjezi pentru fleacuri.

– Știu, oniisan. Poți să-mi tai capul…

– Vorbește!

– Din conturile noastre au început să dispară sume mari de bani. Avem de-a face cu un atac cibernetic amplu. Nu sunt vizate doar conturile orbitalului nostru. Judecând după amprentele digitale, hackerii sunt skeoni și transferă bani în conturi ce aparțin Castei lor.

– Ești sigur?!

– Am verificat personal rapoartele primite. Nu-i credeam atât de ticăloși.

– Ticăloși, poate. Dar nu proști. N-ar fi lăsat urme sau măcar s-ar fi străduit să le acopere mai bine, trimițând banii întâi în conturi neutre sau cu identitate protejată de armată.

– Desigur, oniisan.

– Nu avem de-a face cu cineva prost, ci cu un disperat. Doar cineva aflat la ananghie încearcă să iasă din noroi trăgându-i pe alții în locul lui. Trimite-i imediat la mine pe Nagumi și Sato.

– Imediat, oniisan.

– Încă o vorbă, Aoki. Ți-ai fi pierdut capul doar dacă nu mă deranjai.

 

***

 

Un fulger fisură cerul întunecat. Bubuitura tunetului îl urmă aproape imediat, cutremurând solul.

Keon se înapoie și el zburând, folosind repulsoarele armurii. Skeonii se reașezară în formație. Arturio se grăbi să-l întâmpine pe Keon, aducându-i armele. Un aruncător de plasmă îi fu atașat comandantului de brațul stâng și cu mâna dreaptă acesta cuprinse mânerul sabiei.

– Ce v-a spus, domnule?

– Eh… Nu sunt interesați să se predea. Sărmanii…, răspunse Keon.

Arturio își plecă ușor capul și intră în formație. Aghiotantul nu îi servea lui Keon drept al doilea ofițer, ci mai degrabă ca secretar de luptă, pe care îl pregătea ca să devină cândva un bun comandant.

Keon își ridică sabia cu lamă nitrurată.

– Soldați! Skeo-skeon!

– Skeo-skeon! urlă întregul batalion.

– Ei sunt de trei ori mai mulți decât noi. Voi ce spuneți!?

Vocile sintetice râseră din toată inima, la unison, ca un cor.

– Așa este! tună Keon. Trebuie să-i ucidem. Nimic altceva. Nu luptăm pentru onoare, fiindcă este ordinul este doar să-i ucidem. Nu-i vorba de onoare azi. Nu luptați din datorie, fiindcă acum nu sunt în joc porcăriile politice ale Castei care v-a angajat să suferiți!

Keon își izbi pieptul cu garda sabiei. Tăișul metalic vibră. Un fulger se desprinse pe cer ca o furculiță cu doi dinți și tunetul îi urmă fidel. Soldații răspunseră bătându-și piepturile la unison.

– Îi vom ucide, fiindcă vin să ne ucidă! strigă comandantul. Nu există un motiv mai bun și nici vreun scop mai înalt. Luptăm și rămânem în viață. Cam așa stă treaba! Știți ce aveți de făcut… La posturi!

Keon le întoarse spatele. Masca lui de luptă se activă și îi acoperi din nou fața. Pe folia interioară din dreptul vizierei îi erau scoase în evidență pozițiile soldaților cu armuri albastre, în dreptul fiecăruia apărând semne diferite și evaluări succinte. Un disc galben îl urmărea permanent pe tânărul Theorst Gaan. Comandantul albaștrilor își purta singur arma – o halebardă cu generator laser încorporat.

Poate că ar merita să-mi iau și eu așa ceva, își propuse Keon.

Din văzduh, ploaia întunecată turna perdele sclipitoare de apă. Fulgerele despicau norii, anticipând parcă măcelul.

– Skeo-skeon! urlă Keon Yates.

– Skeo-skeon! răsunară vocile sintetice ale soldaților săi.

Repulsoarele armurilor albe se puseră în funcțiune. Energia viorie îi împinse în aer. Zburau. Un val imponderabil de metal alb și săbii cu lame nitrurate.

Forțele rivale răspunseră provocării și se ridicară și ele în aer. Armurile lor ferchezuite, albastre și bombate se mișcau prin aer ca niște pete. Dispunerea lor de luptă se rupse în escadroane de cavaleri zburători, asemenea unor roiuri de albine uriașe, metalice.

Mult în dreapta, pe flancul albilor, un trăsnet lovi și despică arborele de pe deal, care deveni o statuie albă cu brațe multiple, învăluite de limbi de foc galbene. Jumătate de trunchi se prăbuși și se rostogoli la vale, ca o torță părăsită.

Keon ridică aruncătorul de plasmă, ochi și trase. Un licăr de lumină incandescentă și orbitoare izbi o grupă de războinici dușmani. Doi dintre ei căzură pe sol, cu armurile pârlite și cu vintrele vaporizate pe jumătate de plasma lichidă.

Licăre de plasmă, scânteieri de lasere și proiectile izbucniră dinspre liniile de ariergardă ale albilor. Șuvoaie de foc și lumină îi izbiră pe adversari, doborându-i pe mulți din zbor. Unii se zdrobiră în cădere, alții atinseră terenul ud deja morți…

Ploaia își croia drum prin ceața roșie vaporizată și printre explozii.

– Skeo-skeon! strigară albii.

– Matreus! urlară adversarii lor.

Cele două armate se încleștară. Metalul scrâșnea pe metal, împroșcând scântei. Fuioarele de plasmă vizau ținte aflate la distanțe mici… Coifurile plesneau ca boabele de porumb pentru floricele, împroșcând în jur văluri de sânge ionizat. Săbiile cu tăișuri nitrurate despicau armuri, metalul scotea scântei și jeturi de sânge stropeau iarba. Soldații urlau și mureau – zburători ciuntiți, zvârliți la pământ, unde-și adunau intestinele și-și căutau membrele tăiate.

Keon răcni și despică de la umăr la vintre un soldat în armură albastră. Sângele acestuia îi împroșcă armura albă.

– Unde ești, Theorst!? Unde ești!?

Vocea lui sintetizată răsună fals, acoperind brutalitatea bătăliei.

 

***

 

Prințul Reith își trimise proiecția holografică în grădina privată a lui Nishimura, care îl aștepta în picioare, în ținută de kyūdō [5], desculț. 

– Bine ați venit, Alteță! i se adresă cu politețe gazda, însoțindu-și urarea de o înclinare smerită a corpului.

– Așa cum v-am promis anterior, prin reprezentantul meu, vă stau la dispoziție timp de zece minute.

– Vă mulțumesc pentru amabilitate, Alteță, zâmbi Nishimura. Am încredere că scurta noastră discuție va fi apreciată de ambele părți drept una fructuoasă.

– Și eu sper același lucru. Vă ascult.

– După cum Alteța Voastră știe foarte bine, v-am solicitat să nu trimiteți pe Krya, la Nekros, decât unul din cele trei batalioane pe care vi le garanta regulamentul de luptă. Informațiile mele mi-au confirmat faptul că ați ținut cont de rugămintea, așa că am să-mi țin promisiunea de a vă dezvălui cum se poate valorifica mutarea noastră neașteptată…

Japonezul făcu o pauză scurtă și-i zâmbi amabil hologramei oprite pe nisip, la vreo cinci pași de el.

– Vă ascult, repetă sec prințul.

– După cum știți, Casta Yamaguchi și-a luat obligația de a nu deține trupe și de a nu participa la tranșarea unor diferende comerciale cu ajutorul luptelor de mercenari, așa cum sunt cele desfășurate frecvent pe Krya. Vă asigur că am respectat acest angajament. Totodată, deși suntem neutri în asemenea conflicte, am considerat că este bine să ne informăm în privința lor și să le cunoaștem bine evoluțiile și rezultatele…

– Continuați, îl îndemnă Reith.

– În aceste momente, doar pentru faptul că ați luat în serios rugămintea pe care v-am adresat-o, există varianta ca trupele pe care le aveți angrenate în luptă să piardă, iar Casta Skeon să fie nevoită să-și respecte promisiunea de a ceda planurile liftului spațial, ceea ce ar slăbi în mod evident avantajul tehnico-tactic pe care îl dețineți în prezent.

– Vă dați seama că nu îmi asumam acest risc, dacă n-aș fi avut încredere că aveți să îmi oferiți un schimb avantajos.

– Vă sunt recunoscător pentru încrederea acordată, Alteță. Cum spuneam, faptul că suntem neutri nu ne împiedică să fim bine informați. Să luăm de pildă regulamentul de luptă, respectat de toți beligeranții. În el se prevăd tot felul de chestiuni, importante sau nu. De exemplu, faptul că, odată declarat un litigiu rezolvabil pe cale militară, ambele părți pot trimite în luptă un maxim de patru batalioane de infanterie, fiecare de o mie de oameni, dotate cu armament de nivel similar. În acest moment, Casta Matreus are în luptă trei batalioane, iar dumneavoastră, skeonii, doar unul. E drept, format din soldați de elită, dar doar unul…

– Vă urmăresc cu atenție.

– Regulamentul are însă o scăpare gravă… în sensul că nu precizează nimic în legătură cu trupele de rezervă. Firește, într-o privință este destul de clar – acestea nu mai pot intra pe câmpul de luptă ulterior începerii ostilităților. Clar. Dar, conform aceluiași regulament, ele sunt în stare de conflict până la capitularea uneia din părți. În acest caz, putem constata că, pe lângă infanteriștii angrenați deja în luptă, inamicul are un batalion de rezervă, iar Casta Skeon are pe tușă trei batalioane. Cum putem valorifica mai bine acest avantaj, vă întrebați. Iată ce vă propun…

 

***

 

Keon se trase înapoi cu ajutorul repulsoarelor și evită lovitura unei halebarde rătăcite. Se rostogoli în aer, blocând arma adversarului cu tăișul sabiei. Se învârti în lungul axei halebardei și cu aruncătorul de plasmă ținti capul soldatului. Sângele vaporizat îi stropi masca de luptă. Corpul fără cap se prăbuși.

– Nuuuu! strigă un alt adversar.

Keon ridică din nou brațul stâng, dar harebalda noului venit i-l împinse în lateral și-i crestă armura la nivelul brațului. Comandantul se lansă înadins într-un plonjon prin aer și cu o mișcare verticală își străpunse adversarul. Apoi reporni repulsoarele.

Soldatul scânci și se prăvăli. Sângele începu să picure din brațul lui Keon. Acesta se descotorosi de adversar și despică un altul cu sabia, salvându-și astfel un om care urma să fie orbit cu laserul.

Keon râse și urlă, cuprins de fiorul carnagiului. Era născut pentru așa ceva. Oroare și sânge, durere și groază – se simțea anume făcut pentru ele. Voia să despice oameni, cu zecile… să simtă în mână mânerul sabiei și să audă oasele sfărâmate de fiecare lovitură… Știa că lupta e oribilă și că ar trebui să simtă repulsie, dar în fiecare cap de om zburat de pe umeri și în fiecare gât frânt era ceva care-i dădea satisfacție.

Se rostogoli în mijlocul unui alt grup de soldați de-ai clanului Matreus. Fântâni de sânge și scântei irumpeau în timp ce-i împungea și-i tăia în zonele vitale. Nu scăpă nici măcar unul din confruntarea cu comandantul skeon. Nici măcar unul…

Un soldat rătăcit se apropie și încercă să-i blocheze tăișul spadei, primind drept răspuns zdrobirea cuștii toracice cu o descărcare de plasmă. Coiful îi alunecă încet de pe un cap desfigurat de durere. În cădere, mănușa lui atinse masca de luptă a lui Keon, ușor, ca o mângâiere.

Keon zâmbi. Se bucurase de prea multe ori de fiorul uciderii încât să mai rămână întreg la minte. Totul era greșit. Războinicii mureau pe capete. Și ei erau oameni, cu vieți personale, poate la fel de complicate… Nu conta. Dacă voiau să și le păstreze, ar fi trebuit să lupte mai din greu.

Izbi cu sabia în lateral, tăind pieptarul unui alt soldat. Sângele alunecă de-a lungul șanțului armei. Bărbatul se smiorcăi.

– Taci, îi porunci Keon înainte de a-i zbura capul.

Corpul se prăvăli pe sol. Pe iarba udă și pătată de sânge se strânseseră deja grămezi de morți.

Mai multe fulgere împăienjeniră cerul. Furci lungi de energie alb-albăstrie se alungară printre nori.

– Yates!

Ceva se izbi de Keon. Un tăiș încercase să-i despice placa de umăr a armurii. Era Theorst Gaan. Skeonul mârâi, apoi ridică și îndepărtă tăișul halebardei cu sabia.

Vru să folosească aruncătorul de plasmă pentru a-i spulbera coiful lui Theorst, dar brațul stâng îi fusese blocat de capătul bont al halebardei.

Keon se răsuci și scăpă din strânsoarea armei lui Theorst.

– Ești în formă, prietene!

– Nu fi bou, Yates, răspunse Theorst. Om fără onoare…

Keon pară o altă împunsătură încercată de Theorst. Înarmat cu halebarda lungă, adversarul scund arăta caraghios… Blana de pe umeri îi era pătată de sânge… Repulsoarele emiteau lumini palide.

Keon râse.

– Acum vreo treizeci de minute râdeam amândoi vorbind despre onoare. Nu fi ipocrit!

– Ai fi rămas demn de cinste, numai că ai încercat să mă ucizi.

Theorst își răsuci arma cu mișcări rapide, unduitoare, care-i estompau intențiile.

Omul își cunoaște bine arma. Însă Keon nu avea timp pentru înflorituri și rotiri demonstrative. El ucidea. N-avea altceva de făcut.

Plonjă și își împinse sabia spre fața lui Theorst. Fu surprins că tăișul rotitor al halebardei îi respinse mai întâi sabia și apoi îl izbi în partea dreaptă a căștii. Vizorul se crăpă, afișajul pâlpâi și se stinse… Respirația i se îngreună.

Keon mârâi înainte de a-și retrage casca și masca de luptă în armură. Ploaia reîncepu să-i atingă ritmic fața întunecată. Capul lui pleșuv se simți liber în aerul rece. Câteva scântei de la o ciocnire de deasupra lui îi trecură pe dinaintea ochilor. Tresări.

Theorst atacă iar. Cu tăișul sabiei, Keon blocă halebarda în zona dintre vârful ascuțit și tăiș. Apoi își ridică aruncătorul de plasmă.

O explozie de lumină roșie îl forță însă să-și plece capul într-o parte. Proiectilul perforant îi trecu prin placa de umăr a armurii, aproape zgâriindu-i mușchiul deltoid. Căldura o simți arzătoare, chiar și pe sub cămașa de zale.

Keon nu avu răgazul să declanșeze aruncătorul de plasmă. Înșfăcă însă bățul halebardei cu mâna stângă, apoi își eliberă sabia și o îndreptă spre gâtul lui Theorst. Acesta însă îi blocă lovitura cu celălalt capăt al halebardei, icnind de sub vizorul albastru.

– De ce m-ai lovit? Puteam ajunge la o înțelegere.

Îl lovi pe Keon în piept cu capătul liber al halebardei și, datorită forței suplimentare a armurii, reuși să-l arunce cu câțiva pași în spate.

Keon îi urlă prin haosul bătăliei.

– Trebuie să luptăm pentru a supraviețui! Am folosit toate mijloacele!

Îndepărtă o altă lovitură oblică a halebardei.

– Neplăcute sau dezonorante, crezi tu? Nu-mi pasă!

Theorst îl răsuci pe Keon, agățându-i legăturile împletite ale apărătorii brațului stâng. Apoi îl lovi pe Keon în placa de spate, despicând o bucată de armură.

Crede că ne jucăm.

L-ar fi putut ucide atunci pe Keon, dar n-a făcut-o. Avea ceva de dovedit mai întâi. Keon rânji, apoi se întoarse cu fața la adversar.

– Theorst, prietene! râse Keon. Doar știi că totul e o farsă! În rest, încercăm doar să supraviețuim!

– Da. Mi-ai dovedit-o!

Keon ridică brațul stâng, țintind spre Theorst. Trase. Celălalt îi lovi brațul cu halebarda. Suflul de hidrogen ionizat sfâșie armura albastră și cămașa de zale doar la nivelul umărului. Nu se mai vedea decât o porțiune de piele înnegrită.

În ciuda durerii, Theorst chicoti. Lama halebardei îi era prinsă în aruncătorul de plasmă al adversarului. Îl lovi pe acesta cu piciorul în stomac. Cu o smucitură rapidă, despică aruncătorul de plasmă al adversarului, stârnind o jerbă de scântei.

Bine! Keon prinse mânerul sabiei cu ambele mâini și atacă. Se răsuci mult, fentând spre dreapta, înainte de a-și coborî brațele și de a îndrepta lovitura spre piciorul lui Theorst. Acesta pară lovitura cu mânerul halebardei.

– Ești un laș, spuse Theorst.

Keon izbi cu pumnul coiful lui Theorst. Repulsoarele armurii albastre scrâșniră, iar stăpânul ei viră și se retrase în zbor. Pe suprafața coifului se răspândi o rețea de crăpături inegale. Metalul se fisurase.

Theorst chicoti, apoi deschise sistemul de prindere și își zvârli coiful peste umăr. O crăpătură îi zgâriase fața și sângele îi picura pe obraz. Chipul lui rotund și ars de soare fu spălat imediat de ploaie. Părul negru îi scânteie în lumina grăbită a fulgerelor.

– Ești un nemernic, Yates, scrâșni Theorst.

– Nu fi naiv, răspunse Keon. Doar știi cum stau lucrurile.

– Știu doar că fiii mei vor avea și mâine un tată. Nevastă-mea, un soț. Iar tu vei muri așa cum ai trăit. Singur.

– Vaaai! râse amuzat Keon. Asta chiar m-a durut…

Theorst își reașeză halebarda în poziție de atac.

– Bine, dar te va durea și mai rău.

Keon zâmbi, simțind cum șuvoaiele de apă îi stropesc chipul. S-a tot jucat cu mine doar ca să-și susțină punctul de vedere. Se decise să-l facă pe tânăr să regrete…

 

***

 

Kei Hayashi înaintă în anticameră ușor, ca un duh neprielnic. Absorbit de hârtii, secretarul bancherului nici măcar nu remarcase faptul că tânărul japonez deschisese ușa antecamerei. În fața lui se afla același tip înalt, îmbrăcat într-un costum elegant, cu chip zâmbitor, pe care îl remarcase de mai multe ori pe la diverse dineuri de afaceri.

– Bună ziua, domnule Hayashi. Cu ce vă pot fi de folos? începu încurcat francezul, speriat de faptul că străinul ajunsese nestingherit la etajul secret al administrației, în ciuda poziționării strategice a acestuia și a unor linii succesive de gardieni profesioniști.

– Doresc să fac unele investiții. Dar și plăți.

– Ne bucură întotdeauna să discutăm cu investitori noi, avem planuri financiare de investiții deosebite, pe măsura renumelui dumneavoastră, spuse Roger D’Arles, încercând să-și mascheze surprinderea și apăsând butonul de alertă.

– Nici nu mă îndoiam de acest lucru, răspunse rece Kei Hayashi. Țin să vă precizez că nu era nevoie să alertați gărzile. Asociații mei care se află în clădire le-au oferit tuturor o siestă binemeritată… Având în vedere sumele pe care am dori să le investim, cred că ne-ați putea facilita de îndată o întrevedere privată cu Matreus-san.

– Vă înțeleg perfect. Însă, din păcate… procedura, bâigui secretarul.

– De îndată, reluă ferm Hayashi. Nu era o rugăminte, ci o solicitare.

D’Arles își plecă ușor capul, servil, zâmbi stângaci și spuse:

– Doar o clipă. Să vă anunț sosirea.

Secretarul se ridică de la birou, duse mâna la tâmplă și rosti calm: „Domnule coordonator bancar, domnul Hayashi vă solicită o întrevedere…“

– De îndată, preciză Hayashi.

– Poftește-l, spuse Matreus după ce ezită câteva secunde.

Ușa biroului se deschise. Japonezul păși înăuntru, urmat îndeaproape de secretar. Gilbert Matreus se ridică în picioare ezitant, dar rămase în spatele biroului său. Apucase să apese butonul de alertă înainte de intrarea lui Hayashi, așa că își păstră sângele rece.

Acesta observă imperturbabil că sertarul de sus al biroului bancherului rămăsese deschis. Se opri, făcu o plecăciune politicoasă și zâmbi.

– Poftiți, spuse Matreus încurcat.

Japonezul ridică mâna dreaptă din cot, cu un gest ce se dorea liniștitor.

– Înțeleg că timpul dumneavoastră este prețios, Matreus-san. Așa că n-am să vă rețin prea mult… Așa cum i-am precizat deja secretarului dumneavoastră, am de investit și de făcut plăți. Din informațiile pe care le dețin și care, țin să precizez, sunt corecte, Casta Matreus a inițiat în această dimineață un atac amplu asupra mai multor conturi importante care aparțin Castei Yamaguchi, mai cunoscută dumneavoastră sub numele de Yakuza. Atacul în sine nu ne-a deranjat prea mult, deși iată că mi s-a cerut să vin să discutăm. Casta Skeon a fost de acord să ne ramburseze integral sumele pe care le-a primit în conturi de la noi, dovedind că nu ne sunt ostili, ci buni colaboratori, să zicem…

În timp ce vizitatorul vorbise, Gilbert Matreus schimbase fețe-fețe și aruncase de câteva ori priviri speriate spre ușă și spre arma din sertar. Se decise să intervină.

– Domnule Hayashi, mă scuzați, dar nu înțeleg despre ce…

Matreus privi din nou spre ușă. Gardienii întârziau să apară.

– Dacă veți avea minima decență de a  mă lăsa să vorbesc fără a fi întrerupt, vom încheia mai repede.

Matreus tăcu. D’Arles părea o paiață părăsită în mijlocul lanului de porumb secerat.

– Mulțumesc. Vă spuneam, așadar, despre prietenii noștri skeoni. Aceștia se află în ipostaza mai puțin plăcută de a pierde o luptă care are drept miză cedare unor proiecte de lift spațial în favoarea Castei Matreus. Având în vedere cele relatate de mine, sunt abilitat să vă cer să vă declarați învinși, indiferent de realitatea de pe câmpul de luptă de la Neonekros…

Matreus analizase atent spusele japonezului și decise să preia controlul discuției. Se aplecă ușor, scoase rapid arma pe care o avea în sertar și o îndreptă ezitând spre Hayashi. D’Arles făcu doi pași mari în stânga japonezului.

Vizitatorul nu păru deloc surprins. Ridică brațul drept, cu același gest împăciuitor de mai înainte, apoi începu să-l ridice ușor și pe cel stâng. Mișcarea se încheie însă fulgerător, cu aruncarea unui shuriken [6] spre încheietura mâinii cu care francezul ținea arma. Steluța vui și se înfipse adânc în carne. Bancherul scoase un urlet cumplit și scăpă arma pe pardoseală. Sângele începu să-i șiroiască din rană.

– Așadar, înainte de a fi oprit de gestul dumneavoastră necugetat, vă vorbeam despre capitularea imediată a trupelor Matreus. Ea nu este negociabilă, întrucât aveți în rezervă doar un batalion de soldați, iar Skeon are în rezervă de trei ori mai mulți. Iar noi știm să folosim acest avantaj. Probabil că nu vă pasă de oameni, dar, gândiți-vă: ați pierde oricum! Așa însă, vom salva niște vieți, poate chiar și pe a dumneavoastră.

– Refuz să…, începu demn bancherul.

Al doilea shuriken zbură prin aer și-i secționă artera carotidă la nivelul gâtului. Sângele țâșni din tăietura adâncă și Gilbert Matreus se prăbuși ca secerat.

Kei Hayashi sări ca o panteră și-l prinse pe secretarul D’Arles. Îi imobiliză brațul drept în dreptul frunții și făcu semn să-și atingă tâmpla cu degetul opozabil. Acesta se supuse docil.

 – Acum vei repeta după mine.

 Secretarul încuviință din priviri.

– Perfect. Poți începe: Forțele Castei Matreus se predau necondinționat în bătălia de la Nekros, pe planeta Krya. Conform prevederilor regulamentare, soldații noștri vor fi lăsați la vatră nevătămați, cu plata integrală a soldelor aferente pe un an, efectuată de noi, ca angajator. Pentru răniți

 

***

 

Keon atacă, rotindu-și sabia în volute scurte, nemțești – o furtună orbitoare de metal care plesnea ușor picurii de poaie.

Theorst păru ademenit în plasă. Opri însă atacul și lăsă halebarda să cadă în flancul lui Keon. Tăișul mușcă din armură. Îi putea simți muchia atingând coastele adversarului.

Keon chicoti, deși simțise că sângele îi inundă rana. Râsul lui era doar o provocare.

Theorst izbi cu capătul liber al halebardei spre figura lui Keon. Simți cum adversarului îi trosnește falca.

Repulsoarele lui Keon se opriră brusc. Armura lui albă și grea îl trase în jos. Se prăbuși în iarba udă și plină de nămol și sânge. Stropi de noroi îi murdăriră fața. Capul îi vâjâia. Simți cum armura îi injectează analgezice în fluxul sangvin.

Theorst urlă, coborând spre suprafața planetei. Keon continuă să se prefacă rănit. Se târî printre corpurile căzute, ciuntite și dezarticulate. Avansă șchiopătând printre cadavre. Se uită în jos și găsi masca de luptă a unui skeon, despicată în două. Îl recunoscu pe Arturio. Fața lui palidă încremenise uluită într-o expresie de spaimă atroce. Sângele i se împrăștiase pe figură, coagulat parțial în vizorul crăpat. Keon își scrâșni dinții. Îi plăcuse puștiul, poate nu îndeajuns de mult încât să se gândească la el ca la un urmaș sau moștenitor…

Repulsoarele lui Theorst vuiră deasupra umărului comandantului Keon. Pe cer, un fulger zvâcni scurt, urmat de bubuitul tunetului. Ploaia continuă să cadă pe armura albă, îndepărtând petele de sânge și murdăria acumulată. Lumea întreagă se cristaliză într-o singură clipă. Timpul înghețase. Iar el trebuia să sară asupra lui Theorst Gaan.

Acum.

Rânji, gata să câștige lupta. Se răsuci, lansându-se în aer cu spatele.

Theorst se mișcă mlădios, ca o trestie. Sabia rată de puțin golul ce era căscat în platoșa lui. Gaan blocă sabia adversarului cu garda halebardei. Se răsuci apoi brusc, smulgând sabia din mâna lui Keon. Tăișul strălucitor se răsuci prin aer și se înfipse în pământ.

Fir-ar să fie.

Theorst agită prin aer halebarda înainte de a o împlânta drept și decisiv. 

Keon mormăi. Adversarul se mișcase prea rapid. Tăișul halebardei pătrunsese adânc în platoșa lui albă. Simțea metalul rece în piept. Mormăi din nou, încercă inutil să prindă mânerul halebardei.

Theorst se încruntă și trase un proiectil perforant. Căldura explodă în abdomenul lui Keon. Acesta o simți inundându-i corpul. Theorst fusese mult prea rapid.

În clipa aceea, Keon își dădu seama ce se întâmplase în jurul lor. Fusese absorbit de duel, dar uitase să-și conducă oamenii. De aceea muriseră atâția… și Arturio. Văzu cum grupele de soldați cu armuri albastre se îngrămădiseră copleșind restul de forțe ale skeonilor. Uriașii soldați în armuri albe erau ciopârțiți de un roi de viespi albastre purtate de rafalele de vânt.

Corpurile albe se prăbușeau înroșite pe sol, de îndată ce repulsoarele lor mureau.

Keon gemu, simțind că viața i se prelinge de-a lungul halebardei ca printr-un nenorocit și banal de canal de scurgere. Vederea i se încețoșă.

– Grozavă luptă, prietene, mărturisi epuizat Keon.

– Fii blestemat!

Keon clipi ușor. Greșise. Fusese neglijent și permisese ca soldații lui să fie împresurați și uciși. Clanul căruia îi datora credință pierduse acea luptă, chiar dacă ar fi putut la fel de bine să câștige cândva războiul. Nu mai conta. El avea să moară și… atât.

Keon rânji și o dâră de sânge îi curse din gură.

– Îți doresc să ai viață lungă, Theorst. Salută-i pe copiii tăi din partea mea.

Theorst rămase grav.

– Știi de ce am câștigat?

– Fiindcă ai avut mai mulți soldați?

– Nu. Chiar și în condițiile unei farse, cum i-ai zis tu, eu am mereu pentru cine să lupt.

Keon păru să înțeleagă.

– Adio, Yates, mormăi Theorst înainte de a smuci halebarda spre dreapta lui, despicând armura și spintecând inima lui Keon.

Apoi, războinicul își sprijini halebarda în solul mocirlos și ridică privirea. Sistemul audio din gulerul armurii anunța capitularea forțelor albastre. Mesajul se repetă. Casta Matreus câștigase pe teren, dar conducătorii lor se declaraseră oficial înfrânți.

Lui Theorst Gaan i se păru că nu mai înțelege absolut nimic. Totul se dovedea iarăși o farsă. Surâse amar și clătină din cap. Era istovit.

Fulgerele sclipiră fugar prin cerul întunecat, din care ploaia cădea continuu, indiferentă.

(2019)

 

Note

[1] Poziție tradițională pentru poziția șezând în Japonia. Persoana se așază în genunchi, cu gambele sub coapse, cu coloana vertebrală menținută vertical, bazinul sprijinit de călcâie și vârfurile picioarelor depărtate ușor, în V. Palmele se așază pe coapse, ajutând la relaxarea brațelor. Seiza se folosește frecvent în ceremonia ceaiului (chadō), caligrafie tradițională (shodō), arajamente florale (ikebana), arte marțiale.

[2] Șef de grup mafiot Yakuza. Acesta era considerat ca fiind părinte.

[3] Ușă japoneză tradițională, făcută din lemn și hârtie. De evitat confuzia cu numele jocului de șah japonez shōgi.

[4] Frate mai mare.

[5] Arta japoneză a tragerii cu arcul. Uniforma unui kyūdō-ka este formată dintr-o bluză albă (kyudogi), mănușă (kake), pantalon larg negru (hakama). Se adaugă, eventual, ciorapi (tabi) și, doar la femei, pieptar (muneate).

[6] Armă de diverse dimensiuni, având forma unei steluțe cu mai multe brațe, cu tăișuri ascuțite. De obicei, este ascunsă în mâneci sau veștminte, fiind aruncată pentru rănirea sau distragerea atenției adversarului, dar poate fi folosită și ca pumnal.

 

7 Total Views 6 Views Today