Copiii se îngrămădesc în jurul lui Petru. Toți, până la ultimul, înroșiți de invidie și dorință. El este cel care își completează mereu primul colecțiile de timbre, cel care are veșnic un număr impresionant de dubluri pentru ele. Posibilitățile financiare ale părinților l-au transformat într-un guru al juniorilor de pe Libertății. Când și când, simțindu-se generos, răspunde la diverse cereri oferind serii complete cu titlu de gratuitate. Astăzi, Petru se scăldă într-o aură de generozitate, are de dat două colecții. Una de fluturi – o adevărată explozie de culori ce împodobește aripi, care într-un colț îndepărtat al lumii sunt bântuite de spiritul vieții și bat libere în suflul cald al nădușelilor tropicale. Și o alta de tancuri – monștri născociți din zeci de tone de blindaj.

     Chivu nu-și poate ascunde bucuria. Tânjește după fluturi ca un apucat. Își freacă mâinile cu râvnă, pregătit pentru provocare. Nu vrea să rateze o astfel de șansă.

     ‒ Ce tre’ să fac pentru fluturi? întreabă Chivu răspicat.

     Petru își etalează figura de filantrop precoce, frecându-și pielea fină a bărbii în căutarea unei provocări pe măsură. Stă vreme bună pe gânduri. Are de dat fluturi și tancuri, nu vrea să irosească piesele pentru o banală alergătură, gen primul sosit, primul servit. Nu. Trebuie ceva mai mult. Ceva care să merite un așa premiu.

     ‒ Foarte bine! spune filantropul încruntat. Dăscălescule, adă-mi ceva din casa boierului Pralea. O mâță împăiată, un cap de șarpe lăsat de izbeliște sau… nu știu. Ceva. Vii cu orice arătare de prin casă și pupi timbrele.

     Provocarea trezește un val de șușoteli printre copii. Ăsta-i nebun; bate câmpii; n-ai curaj; te-ai dilit; du-te bă, că nu-i corect… Vorbele plutesc prin aer, ca niște aburi fierbinți. Se lipesc de timpanele copiilor, le provoacă fiori și dispreț. Toți gândesc că Petru o face dinadins, cu rea voință. Știe că niciunul n-ar îndrăzni să accepte o așa încercare și se distrează pe nervii lor. Îi chinuiește. Se hrănește cu suferința lor cu o sete întocmai cu cea a unui vampir energetic ‒ auziseră ei că sunt și din ăștia, nu doar ăia ce se hrănesc după tiparul lipitoarei.

     Care-i nebunul care să încerce una ca asta? gândesc toți la unison.

     Casa este părăsită de zeci de ani – sau poate chiar peste sută ‒ de pe vremea când boierul încă mai trăia și-și târa izmenele scoarță de jeg de ici-colo. În tinerețe stăpânul de moșii fusese un mare vânător și asta-l făcuse cunoscut în lungul și în latul țării. Iscusit, răbdător, cu sângele clocotindu-i prin vene după pradă, era înzestrat cu o iuțeală de nedescris și fusese un artist în ale taxidermiei. Își împăiase singur de la prima până la ultima jivină doborâtă. O făcuse atât de bine, încât multe facultăți se oferiseră să-i cumpere operele. Dar boierul îi refuzase pe toți. Era destul de avut încât să nu fie nevoit să-și vândă colecția de animale. În plus, nici nu ar fi putut să se despartă de ele. Nu câtă vreme le vânase cu mâna lui, le luase urma întocmai ca o fiară, le mirosise frica și gustase clipa în care, triumfător, văzuse cum viața li se scurgea din corpurile convulsive.

     Erau acolo lupi, urși, râși, cocoși de munte, cerbi sau căprioare, dar și pisici ori câini vagabonzi. Pentru că în ultimii ani de viață, când moșul se cam damblagise – nu doar la trup, cât și la minte ‒ umbla de bezmetic prin ograda uriașă, printre pomii crescuți de-a valma și boscheții neîngrijiți de ani buni, vânând ca un dement fără scrupule mâțele și potăile care îi călcau proprietatea. Uneori le dobora cu precizie, alteori le rupea în bucăți folosind muniție pentru urși, apoi le târa după el în pivniță și le desfăcea cu meticulozitatea unui nostalgic, tânjind după vremurile când jupuia urși colosali și lupi înspăimântători.

     Stătea chircit cu orele, aplecat asupra mesei din marmură, belind pieile cu furia unui criminal, ca și cum animalele fuseseră vinovate pentru damblageala lui. Ca și cum sărmanele vietăți se târguiseră ca timpul să îi fure părul ca smoala și vigoarea trupului, lăsându-i sufletul abandonat într-o carcasă de oase strâmbată de arterită și învelită cu piele flască. Ura tot ce era viu și mai cu seamă tot ce îi tulbura intimitatea.

     Slugile îl părăsiseră până la ultima, deși mereu plătise corect și la timp ‒ uneori chiar gras. Plecaseră pentru că moșul căzuse într-o demență cumplită, mintea fiindu-i veșnic înveninată de comploturi și înșelăciune, iar casa rămăsese de izbeliște, pradă colbului și păianjenilor mari și întunecați, arătări apărute parcă de prin alte lumi, cu picioare lungi și strâmb articulate, precum degetele degenerate ale moșului.

     Unde cândva găseai flori pline de mirosuri amețitoare, acum abandonul zugrăvise decoruri dezolante, ghivece împodobite cu resturi de plante moarte, vlăguite de parfumuri și frumusețe, putrezite sau mâncate de fluturi cu aripi negricioase.

     Deși conacul era oricum, numai mic nu ‒ cinci dormitoare, trei băi, o bucătărie și două saloane cât o sală de teatru ‒ gârbovit de anii mulți adunați în măduva oaselor, moșul se văzuse nevoit să se refugieze într-o chiliuță din marginea conacului, o fostă bucătărioară de vară, pe care o peticise atât cât putuse și el de bine, cu oasele lui damblagite, cât să nu-l mănânce frigurile. Chiar și așa cum rămăsese, părăsit de ani, conacul luptase cu tărie în pofida lucrării timpului, păstrându-și bună parte din ziduri tefere, iar chiliuța, locul unde și crăpase în cele din urmă boierul, căpătase aspectul unei tumori. Se lipise de unul dintre pereții sănătoși ai casei, ca o bubă mare, grețoasă, plină de putreziciune.

     După moartea moșului niciun suflet de om n-a mai călcat proprietatea și totul a rămas pradă pustiului. Abia după ani buni autoritățile au dat ordin să fie transformat conacul în muzeu, să se adune fonduri pentru repunerea lui pe picioare, curățirea și limpezirea tuturor camerelor și aranjarea animalelor împăiate pe categorii, în fiecare dintre camerele acestuia, căci se găseau acolo peste o sută de astfel de exemplare, păstrate în cea mai bună formă. Doar că, speriați de povești cu iz de strigoi și draci, niciunul dintre angajații primăriei n-a cutezat să-i calce pragul. Astfel, conacul a rămas iarăși pradă sigură abandonului.

     Și când te gândești că totul a pornit de la istorisirea unui jandarm, care într-o noapte a trăit cu senzația că din inima conacului ar fi răzbit câteva țipete înfundate. Cum a bănuit că strigătele puteau să fie prea bine parte dintr-o răfuială între vagabonzii, care poate invadaseră casa în căutarea unui culcuș, a trecut nestingherit. În realitate, le-a spus el mai târziu câtorva cetățeni, adevăratul motiv pentru care nu a intrat n-a fost altul decât frica.

     Asta se întâmplase în pragul verii, când florile de măr se transformaseră în grenade cu explozii dantelate. Lumea era prea ocupată cu primirea zilelor însorite și într-o săptămână istorisirea a fost dată uitării. Totul până în puterea lunii august, pentru că după ce vara și-a intrat sănătos în drepturi, când treceai prin preajma conacului, din orice parte te găseai, te izbea un miros de stricăciune și carne împuțită, de-ți venea să-ți întorci mațele pe dos. Pentru mare parte a oamenilor din oraș treburile erau simple: aveau să ocolească casa abandonată. Nu însă și pentru cele câteva blocuri ridicate dimprejurul conacului.

     Locatarii s-au plâns zile și nopți la rând de putoarea insuportabilă, iar primăria s-a văzut nevoită să scotocească conacul pentru eliminarea sursei miasmei. Astfel, o echipă formată din pompieri, jandarmi și polițiști s-a aventurat în vintrele prăfuite ale clădirii, pentru rezolvarea problemei de interes public. Nu mare le-a fost mirarea să descopere trei stârvuri de vagabonzi. Umflate de viermi, cu organele lichefiate, pline de coptură și oase râncezite.

     Medicii legiști au pus totul pe seama stării precare de sănătate. Trei morți concrete, cu diverse suspiciuni de boală. Nu de aceeași părere fuseseră cele câteva babe prezente acolo când mormanele de carne informă au fost scoase la iveală. La finele isprăvii, bătrânele n-au făcut altceva decât să sape spaimă în sufletul lumii, povestind, jurând pe toți sfinții, că trupurile arătau de parcă fuseseră sfârtecate de diavol și că ceea ce mai rămăsese din corpuri, bucăți de membre sau capete, fuseseră jupuite de piele. Băgaseră în capul lumii că mormanele de hoituri ciuntite fuseseră îngrămădite în saci de către jandarmi, unele peste altele, iar pieile, găsite prin odăile conacului agățate în cuie, ca și cum fuseseră pregătite pentru zvântat, fuseseră îndesate la rândul lor în alți saci. Acele babe smintite zugrăviseră în ochii oamenilor un adevărat tablou al terorii, iar de atunci nimeni n-a mai cutezat să treacă gardul proprietății. Nici câțiva pași, măcar așa, în glumă.

      ‒ Mă duc! zice Chivu, mânat de o hotărâre de fier.

      Copiii explodează în hohote de râs și uimire. Prin aer răzbesc cele mai ademenitoare cuvinte: n-ai curaj, Chivule te-ai țicnit, ai să crapi despicat de lupi și urși. Dăscălescu își menține ferm poziția. Nu crede în zvonuri și, oricum, a jurat să rupă misterul conacului, să-i distrugă falsa impresie lăsată de-a lungul anilor asupra lumii. O lume proastă și speriată de vorbele unor babe senile. Și, dacă tot avea să o facă, de ce să nu se aleagă și cu un câștig din asta?

     Își drege ținuta, merge țanțoș. Fără să mai zăbovească, pleacă înspre gard, gândind că niciunul dintre copii nu crede în curajul lui cu toții crezând că, odată ajuns lângă fierul ruginit, se va întoarce cu coada între picioare. Dar Chivu ajunge lângă gard, își trece trupul zvelt printre două bare de fier strâmbe și este înghițit de vegetația sălbatică, stăpână peste întreaga ogradă. Stă o vreme, ascuns, printre frunzele late ale boscheților, numai cât să se bucure de mirarea celor de după gard, apoi pornește înspre conac.

     Pretutindeni în curte, natura a subjugat ceea ce fusese cândva un domeniu al omului. Au crescut tufari și boscheți sălbatici. În afară de faptul că tufărișurile sunt foarte dese și riști să te trezești cu câte un ram uscat că îți plesnește fața sau că-ți intră-n ochi, nu-i nimic neobișnuit cu ele. Buruieni fără sens, lipsite de importanță. Băiatul poate să jure că așa ar fi arătat și primăria și școala și spitalul, dacă aveau să fie lăsate în paragină. Natura avea să revendice mereu ceea ce cândva fusese al ei de drept, avea să se răzbune, măcinând sistematic ciment și cărămidă, acoperind totul cu vegetație crescută sălbatic și mucegai.

     Întreaga proprietate are forma unui cerc, mai mult sau mai puțin bine desenat. Lucrul ăsta îl cunoaște de la tatăl său, care i-a povestit că se aventurase acolo în câteva rânduri și, dacă o făcuse tatăl lui, de ce nu ar putea să o facă și el? Merge țanțoș, încrezător că nu peste mult timp o să-și aranjeze tacticos noile achiziții în clasoare, doar că, uneori, este nevoit să se aplece pentru a se feri din calea unor crăci înțesate cu ghimpi. Foști trandafiri nobili, care odată abandonați se sălbăticiseră.

     Se vede că boierul fusese avut, căci din loc în loc, calea băiatului este tăiată de statui. Fecioare frumoase, cu sâni rotunzi și fermi, ascunși sub valuri infinite de gri. Pas după pas, descoperă multe. Le numără, până la un punct, dar le pierde rostul, sictirit că nu mai răzbește grădina, chinuit de boschetele tot mai dese. Cândva, fecioarele din piatră fuseseră mult mai frumoase, mai curate, aproape vii, nu năpădite de ierburi sălbatice și dungi de mizerie. Găsește câteva mutilate, cu mâini ori capete sparte. Pesemne din vremea când moșneagul încă nu se prăpădise. În goana lui nebună după mâțe, a spulberat cu cartușele lui pentru urși bucăți întregi de piatră. Acolo unde izbiseră proiectilele, unele aveau ochi scoși ori pântece plesnite.

     I se pare că Petre a făcut o greșeală de începător când a propus ca târgul dintre ei să se țină în toiul zilei. Poate că lucrurile ar fi stat altfel dacă s-ar fi stabilit pe amurgite, ori mai rău, în puterea nopții. Așa însă, nu pare decât o încordare de sprânceană, un ceas de mers din punctul A până în punctul B. Fără nicio dificultate, fără niciun chin. Doar câteva clipe de scormonit prin odăi și mai apoi drumul îndărăt. Atât socotește că are de făcut… Prin hățișul de buruieni zărește ușa conacului.

     Mânerul scoate un sunet greoi, precum croncănitul unei ciori, când își dezmorțește măruntaiele din metal, nemișcate de ani buni. Ușa pârâie protestând, ca un soi de alarmă. Simbolică, evident, Chivu nu poate să nu observe asta. Lume proastă și fricoasă, își mai spune în gând, trântește ușa în urma lui și lemnul vechi se cufundă în vechea lui stare de amorțeală.

     Deși pătrunde în conac, lumina se încăpățânează să îl urmeze, să scotocească ungherele întunecate ale clădirii. Băiatul privește ferestrele mari, pricepe numaidecât de ce acolo pare să fi călcat într-o altă lume. O lume a tenebrelor.

     Geamurile sunt mânjite de pânze lipicioase de păianjeni, țesute gros, pe aproape toată lungimea lor, împovărate cu sute de muște uscate. Carcase de insecte lăsate de izbeliște după ospățul arahnidelor cu picioare lungi, crestate de țepi. Razele soarelui abia dacă răzbesc prin praf și mizerie, umbrele drapând pereții.

     Dăscălescu se gândește că atunci când pasiunea lui pentru filme de groază va trece la un alt nivel, unul care să-i ceară să urmeze școala de regizori de cinema, aici va găsi locul ideal pentru cel mai credibil platou de filmare.

      Trece peste preșul de la intrare, cândva colorat, acum cenușiu, clătindu-și privirea cu decorul sinistru. Din toate colțurile mizeria și singurătatea se coboară spre copil, amenințătoare, pregătite să se înfrupte în orice moment din frica lui fragedă. Ușa antreului, care duce spre primul dintre saloane, este întredeschisă și nu trebuie decât s-o împingă puțin, atât cât să-și croiască drum și să treacă.

      Un spectacol al răzbunării îl izbește din plin. Zeci de fiare, cu ochi bulbucați de sticlă și cu chipuri încremenite în rictusuri furioase, par angajate într-un veșnic asalt de pradă. Toate, până la ultima, săgetează intrarea cu licăririle lor sticloase, ca și cum s-ar putea năpusti din clipă în clipă asupra musafirilor, fie ei poftiți ori nepoftiți.

     Chivu se gândește că aceste cadavre, golite de organe și oase și burdușite cu paie, trebuie să fi stors suspine de teroare din gâtlejul doamnelor care vizitaseră pe vremuri casa boierului. Iar boierul, mulțumit de ispravă, umplea sala cu hohote de râs, liniștindu-le:

     ‒ Nu sunt decât biete jivine moarte, cu măruntaiele scoase, doldora de fân, le spunea pesemne el, adâncindu-le și mai mult scârba și temerile.

     Nici nu era de mirare că nenumărate muzee ori școli se oferiseră să-i cumpere trofeele. Oricât de mult te-ai fi chinuit, nu găseai motive să crezi că treaba fusese făcută de mântuială. Puștiul își trece mâna prin blana unui urs carpatin uriaș. Caută atent urme lăsate de cusături, dar nu descoperă sub niciun chip vreuna. De parcă boierul făcuse un fel de vrajă prin care scosese sufletul și organele fiarelor; apoi, folosindu-se de același truc, îndesase baloți întregi de paie în pieile tratate.

     Privește în jur, caută ceva care să le dea puștilor de înțeles că a fost în casă și nu a stat ghemuit vreo oră, două printr-o tufă deasă, mințindu-i. Un motiv care să-i convingă c-a și cotrobăit camerele conacului. Dar tot ce se găsește în salon este mult prea mare și mult prea greu ca să poată fi cărat. Se vede nevoit să se aventureze prin celelalte camere, cu speranța că va descoperi o arătare mai mică, numai bună de luat la subraț. O pisică zburlită ori vreun șobolan soios.

     Se scurge printre statuile din blană și iarbă uscată, fiind nevoit să se schimonosească în fel și chip, căci acestea, din cauza numărului mare în care se găsesc, stau îngrămădite, una peste alta, forțându-l pe copil să ocolească labe de urși sau cozi zburlite de lupi. Când într-un final ajunge la o altă ușă, este nevoit să facă cale întoarsă, căci descoperă intrarea bucătăriei. În afară de oale de lut și tacâmuri argintate care dormitează sub pături groase din scame și praf, nu găsește nimic interesant. O furculiță ori vreo farfurie veche nu ar impresiona pe nimeni, căci astea le-ar fi putut găsi orișicare, lăsate de izbeliște prin ogradă. Se vede nevoit să-și reia căutarea.

     Deschide deja o altă ușă și este convins că, nu peste mult timp, cercetările lui au să fie încununate de succes, căci animalele, până la urmă, fuseseră rânduite cât de cât, după chibzuința boierului. Nimerește în unul dintre dormitoare, care găzduiește un pluton de cerbi și căprioare. Cel mai mare dintre cerbi păzește deschiderea ușii, semeț, cu privire nepăsătoare, netulburată de prezența copilului. Coarnele aproape că scrijelesc tavanul cu vârfurile lor alambicate, ascuțite aidoma unor pumnale din os. Astfel de arme pot să răpună și cel mai aprig lup, dovedind forța lui de prădător înnăscut. Ca și în salon, nu găsește nimic de luat.

     Părăsește dormitorul, trece din nou în salon. Băiatul se gândește că trebuie să fi existat și o cameră de lucru – o încăpere unde aveau să se afle lucrările neterminate din ultimii ani de viață ai boierului, pentru care trupul său coșcovit nu mai găsise puterea să le ducă la bun sfârșit. Acolo avea să găsească, cu certitudine, un cap de jivină pe care ar putea să-l care cu ușurință.

     Următoare cameră este un dormitor transformat în odaie de studiu, unde cărțulii vechi stau vrafuri, unele peste altele, cu copertele lor din piele de animal mort, bucăți desprinse din trupurile jivinelor mutilate, care în timpul unor curse de vânătoare prost organizate, se terminaseră lamentabil. Prada fusese schilodită ori lovită de plumbi în moduri iremediabile, lăsând cicatrici imposibil de ascuns. Dăscălescu gândește că din acele piei tăbăcite fuseseră cusute copertele sutelor de volume de taxidermie.

     Răsfoiește câteva, stârnește nori uriași de praf, doar ca să descopere capitole întregi cu tehnici de jupuire și formule de soluții pentru curățarea și conservarea pieilor, blănurilor ori a colților. Mai găsește în paginile lor poziții firești de atac prin care jivinele pot să stoarcă multe mirări din ochii privitorilor fascinați. Creaturi condamnate la o eternă încordare de furie sau la o grimasă de spaimă.

     Până la urmă, abia în cea de-a treia cameră descoperă ceva mulțumitor. E înțesată cu păsări și animale de talie mică. La o primă analiză a rafturilor împovărate de copleșitorul număr de piese, fără să se angajeze într-o cursă nebună de inventariere, presupune că în micul dormitor se găsesc mai bine de două sute de orătănii ghemuite una peste alta. Pisici, cotoi ori pisoiași, păsări cu penaj cândva bine îngrijit, zac pradă uitării, sub domnia absolută a colburilor.

     Sunt atât de multe lucruri de luat, încât nu poate să se hotărască ce să ia cu el. Să salveze din uitare o vrabie mică și colorată care ar fi stat bine în orișicare salon, ori să plece la subsuoară cu vreun cotoi zburlit care l-ar fi băgat în sperieți și pe cel mai viteaz maidanez?

     Pentru o vreme se mulțumește doar să le privească, căci de un asemenea spectacol al naturii, fie ea și moartă, nu s-a bucurat niciodată. Văzuse în laboratorul școlii câteva exemplare împăiate, dar acele orori ar fi stârnit mila oricui dacă mai întâi ochii i-ar fi fost minunați de operele de artă ale boierului. Taxidermistul care lucrase animalele din laborator fusese un novice, un ageamiu, care nu cutezase să urmeze mai mult de un curs sau două, spre deosebire de boier, care devorase fiecare pagină a volumelor din camera de studiu, cu setea unui maniac.

     Cu ușa lăsată întredeschisă, cufundat în gânduri, o asemenea idee parcă stârnindu-i râsul, băiatului îi pare că forfotește ceva prin salon. Se întoarce către ușă, aproape scârbit de jalnicul gând răsărit ca din nimic prin minte. Numai un prost și un laș ar fi căzut pradă unui asemenea gând. Încremenește. Printre coloșii îmblăniți o umbră se zbate neputincioasă. Caută să-l ajungă, să-l agațe cu întunecimea ei.

     Chivu își scutură capul și închipuirea se risipește, ca praful în vânt. Se întoarce spre rafturi, decis să-și găsească exemplarul perfect pe care să-l poarte cu el și să nu mai întârzie prin odăi. Un murmur îi zburlește părul de pe ceafă. Și-i pare așa de viu, prin atâta moarte și înțepeneală. Băiatul taie din nou salonul cu priviri agere, convins că mintea începe să-l trădeze. Îi hrănește simțurile cu iluzii. Iluzii, dar cutremurător de reale. Căci umbra e tot acolo, unduitoare, mult mai aproape, scursă printre jivinele țepene, cu licăriri demonice în găvanele adâncite, ca două stele ale răului în locul ochilor. Incontestabila putere a fricii îl cuprinde, oglinda răului e un detaliu aproape palpabil.

     Inima copilului se transformă într-o prună scofâlcită, vlăguită de curaj. Încă privește umbra cu mișcările ei sinuoase. Crește mai mare, mai înspăimântătoare. Cutremurat, izbește ușa. Mânat de apucăturile unui iepure zguduit de spaimă, trage limba zăvorului. Se chircește, printre rafturi, sub privirile de gheață ale animalelor aflate pe rafturi. Și le închipuie pe toate cum freamătă, cucerite de un imperiu al fricii, peste care domnește, categoric, umbra din spatele ușii.

     Aproape că poate să miroasă sudoarea fiarei. Urechile băiatului surprind pașii grei și apăsați ce chinuiesc lemnul vechi al dușumelelor. Își închipuie gheare tocite, pline de sânge uscat. Sângele vagabonzilor și a celor asemeni lui, gândește Chivu. A trezit fiara, care a adulmecat mirosul de carne fragedă de copil și care tânjește după ospățul de care a fost lipsită vreme de zeci de ani.

     În mod absurd copilul aude saliva cleioasă, prelinsă printre colții ca niște pumnale din fildeș. Pocnește, picătură cu picătură, pe dușumea, la intervale regulate, dedublând scrijeliturile unghiilor încovoiate.

     Pic, hârșșș, poc! Apoi liniște. Pic, hârșș, poc! Și iar liniște.

     Tot ghemuit, fixează podeaua. Spre marea lui mirare găsește urme vechi de vopsea albă. Contururi, asemănătoare celor trase de criminaliști în cazul morților suspicioase. Sunt trei și nu se îndoiește nicio clipă că fuseseră desenate atunci când jandarmii și poliția descoperiseră cadavrele vagabonzilor. Trupuri despre care babele nebune bolborosiseră cuvinte de groază. Tot acolo se refugiaseră și suflete sărmane ale vagabonzilor, hăituite de fiară. Acolo își găsiseră sfârșitul și ei. Pesemne că îi vânase și-i sfârtecase, nu pentru ca să le guste cărnurile împuțite și împestrițate de ciupituri de păduchi, ci ca să-și stăvilească setea de vânătoare. După cât de multă durere pricinuise opera boierului, poate casa devenise un altar al plângerii, poate că necuratul își făcuse culcuș acolo, ori poate că se întorsese sufletul boierului dintre morți, ca să-i lase în bălți de sânge pe cei care îndrăzneau să-i calce casa fără de voie.

     Pic, hârșșș, poc! Apoi liniște. Pic, hârșșș, poc! Și iar liniște.

     Terifiante, din nou acele sunete. Mai puternice, mai aproape de ușă și, într-un acces de spaimă, copilul aude cum cununa de cuțite din laba fiarei trece peste lemnul ușii. Lăsă în urma ei un sunet curat, rece, ca de moarte.

     Ros de teroare, cade în pragul nebuniei, abia răzbește să priceapă că se găsește în mijlocul unei bălți de urină. Lacrimi grase, amestecate cu sudoare, îi umezesc obrajii până în bărbie. Din nări i se scurg două linii strâmbe de mucozități. Limpezi, mucii lunecă peste buze și se contopesc cu lacrimi în vârful bărbiei.

     Pic, hârșșș, poc! Fiara încă-i dă târcoale.

     Speră ca fierul zăvorului să reziste atunci când, sătulă de pândă, bestia are să se năpustească asupra ușii. Și mai spera că, odată cu lăsatul serii, părinții lui au să se îngrijoreze, au să-l caute și n-au să-l găsească. Nici la Matei și nici la Mitruț, au să întrebe încolo și încoace de el, au să afle de prinsoarea lor prostească… Atunci au să-l caute prin conac și au să-l scoată din colții fiarei. Dar asta are să mai dureze, căci nu s-au scurs mai mult de două ceasuri de când a intrat în casă și mai sunt ore multe până la apusul soarelui, când el ar fi trebuit să ajungă acasă.

     Timpanul îi tresare sub imboldul unei plesnituri în ușă, care-l face pe copil să cadă în nesimțire într-o lume de coșmar.

***

     Când găsește curajul să clipească din nou, să adulmece aerul închis al conacului, se trezește purtat pe brațe de un jandarm.

     Pesemne că soarele a apus cu multe ore în urmă, fiindcă perdeaua de stele mânjește acum tot cerul. Poate că stătuse leșinat câteva ore, poate că trecuseră câteva zile, însă, lucru de neînțeles, fiara voise doar să-l sperie și, astfel, să le fie tuturor învățătură de minte! Conacul nu trebuia murdărit cu obiceiurile prostești ale lumii noi. Sau poate că se hotărâse să-l cruțe pentru că el văzuse măreția strădaniei boierului, o apreciase drept munca unui artist desăvârșit. Poate că îl lăsase viu fiindcă nu spurcase casa boierului cu vorbe batjocoritoare sau gânduri de stricăciune. El n-ar fi vrut să plece de acolo decât cu ceva mic, pe placul lui, să-l țină drept amintire, ca pe un lucru bun și de valoare, așa cum își țin femeile bijuteriile scumpe.

     Când se mai înzdrăvenește el puțin, le povestește tot ce a văzut și-a auzit…

     Ce a văzut el oare? se întreabă toți, strânși grămadă, jandarmi, polițiști sau doctori. Dar ei n-au fost acolo, se îmbărbătează băiatul. Și oricât s-ar strădui să se ascundă, în sinea lui, simte rânjetele lor forțate. Niciunul dintre ei n-ar fi îndrăznit să calce pragul conacului, stingheri, se mai gândește el. Și pe niciunul fiara nu l-ar fi iertat, ca pe el. Negreșit, simte băiatul, nu-i decât o chestiune de timp până când se va afla din nou dinaintea ușii conacului, în slujba adevărului suprem.     

 

Nota redacției     

Ca ilustrație s-a folosit o reproducere după lucrarea „Scăpând de critică“ (Madrid – 1874), al cărei autor, Pere Borrell del Caso (1835-1910), a fost un pictor, ilustrator și gravor spaniol, cunoscut îndeosebi pentru picturile sale de tip trompe l’œil (care înșală ochiul).

146 Total Views 6 Views Today