Traducere din limba engleză: Nicu Gecse


Aceasta este o poveste spusă de profesorul James Marston. Vreo douăzeci de oameni l-au ascultat politicoși când a relatat-o, apoi au discutat aparte între ei, deplângând faptul că un om atât de inteligent a ajuns să fie obsedat de un asemenea lucru.

Pe când se afla la San Francisco, înainte de a pleca să caute insula cu iazul zeului de piatră și cu aripile ce-l apără, profesorul Marston mi-a mărturisit-o și mie. Mi s-a părut un om pe deplin întreg la minte. Este adevărat că echipamentul pe care l-a luat pentru expediție era unul neobișnuit și, partea nu mai puțin ciudată era că avusese grijă ca fiecare participant la misiune să fie dotat cu un costum de zale cu ochiuri mici, măști și mănuși.

Noi cinci, îmi povestea profesorul Marston, stăteam pe plajă, unul lângă altul: Wilkinson, primul ofițer, marinarii Bates și Cassidy, Waters, culegătorul de perle, și eu. Navigaserăm cu toții în drum spre Noua Guinee, unde eu urma să studiez fosilele pentru Muzeul Smithsonian. În noaptea precedentă, vasul Moranus se ciocnise însă de o parte ascunsă de recif și se scufundase rapid. Așa că noi ne aflam, cu aproximație, la vreo cinci sute de mile marine nord-est de coasta guineeană. Noi cinci am reușisem să coborâm o barcă de salvare și să ne îndepărtăm de epavă. Barca fusese bine aprovizionată cu apă potabilă și alimente. Nu știam dacă au scăpat și alții din restul echipajului. Abia în zori am zărit insula și ne-am îndreptat spre ea. Barca de salvare era de-acum trasă pe nisip, în siguranță.

– Oricum, am face bine să explorăm puțin împrejurimile, propuse Waters. Cel puțin până la sfârșitul sezonului de taifunuri, s-ar putea să fie un loc numai potrivit pentru a aștepta să fim salvați. Avem pistoale. Hai să urmărim pârâul acesta până la izvor, să aruncăm o privire prin jur și pe urmă vom decide ce este de făcut.

Pe măsură ce avansam, copacii se tot răreau. Dinaintea noastră a apărut un spațiu deschis. Am mers spre el și ne-am oprit vădit surprinși. Platoul era perfect pătrat, cu latura de vreo cinci sute de picioare. Copacii se opreau brusc la marginile lui, de parcă erau opriți de ceva nevăzut.

N-a fost însă singurul lucru care ne-a țintuit locului. La capătul îndepărtat aș pătratului se zăreau douăsprezece colibe de piatră, îngrămădite în jurul uneia ceva mai mari. Mi-au amintit foarte mult de structurile preistorice întâlnite încă în unele părți din Anglia sau Franța. Îmi vine în minte acum elementul cel mai aparte legat de acest loc deosebit și sinistru. În centrul platoului era un iaz împrejmuit cu ziduri făcute din blocuri uriașe de piatră cioplită. Pe o latură a bazinului se ridica o siluetă măreață de piatră, sculptată asemenea unui om care ținea mâinile întinse. Avea cel puțin vreo douăzeci și cinci de picioare înălțime și era executată cu mare acuratețe. De la distanță, statuia părea golașă, dar avea totuși un efect straniu care crea senzația unui veșmânt larg care cade în falduri. Pe măsură ce ne-am apropiat, am văzut că statuia era acoperită de la glezne și până la gât de cele mai grozave aripi sculptate. Arătau exact ca aripile unui liliac, atunci când sunt strânse.

Înfățișarea aceea stârnea o senzație extrem de neliniștitoare. Chipul îi era nespus de urât și răutăcios. Ochii, de formă mongoloidă, aveau o înclinare răutăcioasă. Cu toate acestea, senzația nu părea să emane de la chip, ci de la corpul învăluit de aripi și, mai ales, de la aripi. Ele erau parte a idolului și totuși îți creau impresia că erau agățate de el.

Cassidy, o brută de om, masiv, s-a apropia cu îngâmfare de idol și a pus mâna pe el. Și-a retras-o rapid, palid, cu gura schimonosită. Am mers după el și, biruindu-mi dezgustul lipsit de orice bază științifică, am examinat piatra. Aceasta, colibele și întregul loc erau în mod clar creația unei rase uitate, ale cărei monumente sunt răspândite pretutindeni în Pacificul de Sud. Aripile erau măiestrit sculptate. Cum am mai spus, erau asemănătoare cu ale unui liliac, strânse, și fiecare se termina cu un mic inel de pene stilizate, cu mărimea între patru și zece țoli. Mi-am trecut degetul pe o aripă. N-am mai avut niciodată o asemenea greață; pur și simplu am căzut în genunchi dinaintea idolului. Am simțit aripa ca pe o piatră netedă și rece, dar am avut senzația că, atingând-o, pusesem mâna pe o creatură monstruoasă și obscenă dintr-o lume inferioară. Desigur, am raționat eu, senzația mi-a fost produsă doar de temperatura și de netezimea pietrei – deși această explicație nu mă mulțumea pe de-a-ntregul.

Începea să se însereze. Am decis cu toții să revenim pe plajă și să ne continuăm observațiile în dimineața următoare. Îmi doream mult să cercetez colibele de piatră.

Pe drumul de întoarcere am luat-o prin pădure. Am parcurs o bună distanță și s-a înnoptat. Am rătăcit linia pârâului. După ce am rătăcit vreo jumătate de oră, i-am auzit iarăși susurul. Am pornit spre el. Copacii au început să se rărească, așa că ne-am zis că ne apropiem de plajă. Deodată, Waters m-a strâns de braț. M-am oprit. Chiar dinaintea noastră se întindea platoul cu zeul de piatră privind chiorâș în lumina lunii și cu apa verde strălucind la picioarele lui…

Mersesem în cerc. Bates și Wilkinson erau extenuați. Cassidy se jură că, demoni sau nu, în noaptea aceea el are de gând să doarmă lângă iaz!

Luna era foarte strălucitoare. Domnea o liniște deplină. Curiozitatea mea științifică m-a mobilizat și m-am gândit să cercetez colibele. L-am lăsat pe Bates de pază și m-am dus spre cea mai mare. Avea o singură încăpere și luna care pătrundea printre crăpăturile din perete o lumina bine. Mai în spate se găseau două bazine mici, săpate în stâncă. M-am uitat într-una dintre ele și am văzut o strălucire roșiatică, slabă, care se reflecta din mai multe obiecte globulare. Am scos vreo șase dintre ele. Erau perle, niște perle minunate, având o nuanță aparte de roz. Am alergat spre  ușă, ca să-l chem pe Bates… și m-am oprit locului!

Privirea mi-a fost atrasă de idolul de piatră. Chiar s-a mișcat sau lumina lunii mi-a jucat vreun renghi? Nu, aripile! Se îndepărtaseră de piatră și fluturau… Fluturau, adică se mișcau de la glezne și până la gâtul acelei statui monstruoase.

Le văzuse și Bates. El rămăsese în picioare, cu pistolul ridicat. Apoi a urmat împușcătura… După aceea, atmosfera s-a umplut de sunetul năvalnic a mii de evantaie. Am văzut aripile dezlipindu-se de zeul de piatră și doborând într-un nor cei patru oameni. Un alt nor țâșni din fântână și li se alătură. Nu mă puteam mișca. Aripile i-au cuprins rapid și pe de-a-ntregul pe cei patru. Reușiseră cu toții să se ridice în picioare și n-am mai văzut niciodată o groază similar cu cea care li se întipărise pe chipuri.

Apoi aripile s-au strâns. I-au cuprins pe camarazii mei și s-au lipit de stâncă.

Am căzut înapoi în colibă. Am rămas întins pe jos toată noaptea, înnebunit de groază. Am auzit de multe ori bătaie de evantai a aripilor în zonă, dar n-a intrat nimic în colibă. Odată cu zorile a revenit și liniștea, așa că m-am târât spre ușă. Zeul de piatră era la locul lui, cu aripile strânse în jur, așa cum îl văzuserăm toți cu vreo zece  ore în urmă!

Am alegat la cei patru, care zăceau pe iarbă. M-am gândit că poate avusesem un coșmar. numai că erau morți. ba mai mult. Din fiecare nu mai rămăseseră decât oasele! Arătau ca niște baloane albe, dezumflate. Nu le mai rămăsese nicio picătură de sânge. Erau doar niște oase învelite într-o piele subțire!

M-am venit în fire și m-am apropiat de idol. Arăta diferit. Părea mai mare, ca și cum – așa mi-a trecut atunci prin minte – ca și cum mâncase recent. Apoi am văzut că era acoperit de mici picături de sânge, care curseseră din capetele aripilor ce-l acopereau!

Nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat pe urmă. M-am trezit la bordul schoonerului Luana, care se afla în căutare de perle. Marinarii mă culeseseră  înnebunit de sete, așa au crezut ei, din barca de salvare a vasului Moranus.

 

(1923)

 

145 Total Views 3 Views Today