M-am antrenat vreme de mai multe săptămâni pentru misiunea mea, am citit o mulțime de dosare și mi-am petrecut ore întregi în sala de sport pentru a fi în cea mai bună formă fizică. Totodată, am tras tare de greutăți și mi-am dezvoltat forța părții superioare a corpului, astfel încât să nu existe nicio șansă ca un individ obișnuit să mă învingă într-o luptă corp la corp.

            Trebuia să ne asigurăm că șansele de eșec erau nule și, din punctul meu de vedere, era improbabil să nu meargă totul conform planului. Cercetarea întreprinsă de mine a luat în considerare toate variantele și, prin urmare, toate opțiunile mi-au rămas bine întipărite în minte.

            După ce m-am îmbrăcat într-o ținută cât de poate de obișnuită pentru acea vreme, formată din pantaloni, o cămașă albă și o jachetă de in, alcătuind o costumație foarte potrivită pentru a fi purtată în public de un membru neobișnuit al clasei muncitoare, m-am îndreptat spre camera principală de „Amplasare în timp” a Agenției. Acolo urma să-mi aleg transportul pentru misiune. Deși știam că voi fi prezent în perioada de timp vizată pentru mai puțin de o oră, era cel mai bine să aleg unde anume ajung, încât să mă potrivesc cu mulțimea acolo unde era posibil, pentru că știam că istoria ar fi putut suferi probleme grave de continuitate, dacă n-am fi fost atenți.

            Mi-am pregătit detaliile misiunii într-un asemenea grad, încât eram conștient că pot să realizez călătoria fără sprijinul unui agent științific sau tehnic, astfel că m-am alăturat mulțimii celorlalți agenți care urmau să-și îndeplinească sarcinile individuale.

            Știam că voi folosi unul dintre dispozitivele de plasament istoric standard ale Agenției. Un scaun simplu pe o platformă metalică înălțată, acoperit cu ceea ce am poreclit afectuos „umbrela”, o copertină circulară imensă format din benzi flexibile de aluminiu, împletite cu fire, LED-uri și diverse componente electrice.

            Magia s-a întâmplat sub „umbrelă”, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să-mi stabilesc ora și coordonatele desemnate de aplicația instalată pe fiecare din telefoanele noastre mobile, pentru care „umbrela“ devenea antenă mobilă… Iar restul, ca să zic așa, devenea istorie.

            Cât timp am așteptat ca unul dintre cele douăzeci de dispozitive „umbrelă” să se elibereze, am început să-mi pierd calmul. Oricât de bine te-ai fi pregăti pentru o misiune, va exista întotdeauna un anumit grad de „fluturi în stomac”. Deși un agent ar trebui să fie întotdeauna sigur că s-a pregătit suficient, și chiar așa se întâmplă de obicei, nu putem fi niciodată siguri de efectul pe care îl vor avea acțiunile noastre în restul timpului.

            Dintr-o dată, a apărut un fulger strălucitor, violet, venind de la „umbrela“ cu numărul 6. Janine, una dintre colegele mele de antrenament, s-a ridicat de pe scaun, a coborât de pe platformă cu un zâmbet și, înainte de a părăsi camera, și-a aranjat părul și ne-a salutat fericită. Cel mai probabil, misiunea ei trebuie că a fost încununată de succes, așa cum se întâmplă de fiecare dată cu „franțuzoaica“.

            I-am luat locul pe platformă și m-am așezat confortabil în scaunul meu curbat. Am setat coordonatele specifice secțiunii de timp ce-mi fusese alocată și cu ajutorul telefonului meu mobil am stabilit ora pentru sosire: 10:40 dimineața, în data de 28 iunie 1914. Am inspirat adânc înainte de a trimite indicațiile către „umbrela” de deasupra mea. În timp ce urechile îmi erau pline de sunetul obișnuit și puternic, am închis ușor ochii și am așteptat să fiu învăluit de căldura familiară a luminii purpurii.

            Când am deschis ochii, am fost surprins de aerul rece al unei dimineți din Sarajevo și, mai ales, de mirosurile de fum  uleios și greu ale orașului industrial. Am deschis cu calm ochii și am respirat de câteva ori adânc, pentru a-mi calma simțurile confuze. Am făcut câțiva pași până la un bar cu mese în stradă și m-am așezat brusc, singur la o masă, poate spre surprinderea unui mic grup de localnici care, probabil, s-or fi gândit: „De unde o fi apărut și acesta. Parcă nu ședea acolo. Eh, da, rachiul e grozav.“

            Dacă corecțiile mele se dovedeau corecte, atunci Franz Ferdinand, arhiducele Austriei, urma să ia decizia de a merge la spitalul din Sarajevo pentru a vizita un ofițer ce fusese victima atentatului cu bombă eșuat din aceeași dimineață, tentativă atribuită grupării „Mâna neagră“. În acest caz, nu aveam decât să fac o scurtă plimbare pe strada Franz Josef și să-l rețin pe Gavrilo Princip, astfel încât să nu se poată apropia de arhiduce și de  soția sa Sophia pentru a-i ucide. Trebuia să fiu subtil; nu era nevoie să mă complic cu acțiuni definitive, cum ar fi fost avertizarea arhiducelui sau chiar uciderea lui Princip. Ele ar fi schimbat echilibrul în timp, așa că era nevoie doar să reduc șansele ca asasinatul să aibă loc.

            Agenția nu era în totalitate sigură că acțiunea va putea reduce eficient șansele de declanșare a Primului Război Mondial, dar urma să fie prima noastră încercare de anvergură de dezechilibrare a balanței timpului în favoarea păcii. Cu siguranță, existau mari șanse ca, la întoarcerea mea la bază, în timpul real, să descopăr că datele războiului s-au schimbat fiindcă a fost șters din istorie complet.

            M-am deplasat rapid până la colțul străzii Franz Josef și am așteptat ca mașina arhiducelui facă virajul acela greșit, așa că, de cum am ajuns am putut să-l identific cu ușurință pe Gavrilo Princip, unul dintre conspiratorii tentativei din aceeași dimineață și viitorul asasin. Aproape că ar fi fost interesant să-i văd fața în timp ce mașina urca în pantă și să-i ofer o șansă de a se răzgândi în ultimul moment, doar că mă aflam acolo ca să fac o treabă. În schimb, am decis să hoinăresc în spatele lui, menținându-mă suficient de aproape încât să-l înhaț prompt.

            Înainte de ora 11:00, întocmai cum a consemnat istoria, frânele automobilului arhiducelui au scrâșnit brusc și mașina a apărut la doar câțiva metri distanță de noi. A urmat un mic dezacord între anturajul lui Franz Ferdinand și șoferul acestuia. Rapid, mi-am urmat strategia și am înaintat ferm, încleștându-mi brațele în jurul lui Princip pentru a-l ține pe loc. Așa cum estimasem, la doar 19 ani, ticălosul criminal nu era în stare să-mi țină piept. Nu trebuia decât să-l țin nemișcat, deși se zbătea înnebunit, suficient de mult timp încât automobilul să se întoarcă. De-acum misiunea mea părea simplă – floare la ureche.

          Cu toate acestea, în timp ce urechile îmi erau inundate de zgomotul ambreiajului, hârâind și trosnind, am fost surprins de o prezență masivă a cuiva aflat în spatele meu și am simțit cum o frânghie scurtă mi se strânge brusc în jurul gâtului. Am respirat din greu, încercând să nu rămân fără aer, pe măsură ce fibrele dure îmi strângeau grumazul și, fără să vreau, l-am eliberat Princip și am încercat să-mi folosesc mâinile pentru a opri frânghia să-și continue strânsoarea. Degeaba am încercat să-mi introduc degetele pentru a improviza un garou. Am simțit deodată că mă prăbușesc și am căzut în genunchi. Atacatorul meu misterios își continua nemilos strângerea, în timp ce Princip ne aruncă o privire confuză înainte de a năvăli spre mașina arhiducelui.

          – Voi, cei mai mulți, nici măcar nu știți că unele lucruri se întâmplă dintr-un motiv anume, îmi mârâii atacatorul. Istoria nu poate fi evitată așa, cu una, cu două. Nimic din toate acestea nu este ține de întâmplare. Ai de-a face cu un punct fix. Ține minte, nu poți muta o bornă temporală.

          La mică distanță de mine, răsunară două focuri de armă, urmate de țipete isterice și de îmbulzeala mulțimii… Capul îmi vâjâia, apoi a început să-mi devină ușor și urechile să-mi țiuie. Mi-am schimbat strategia și am renunțat să mai încerc să-mi eliberez gâtul din strânsoare. În schimb mâinile mele începură să pipăie în căutarea buzunarului cu telefonul și a butonului care declanșa aplicația ce m-ar trimis înapoi în timp… În timp ce-mi pierdeam cunoștința, speram că am apăsat la țanc.

(2019)

384 Total Views 9 Views Today