Când am fost admis la Institutul de Cercetare a Timpului, primul curs l-am avut cu profesorul Iwao Suzuki, care, deși aducea cu un samurai bătrân, avea un fel foarte poetic de a se exprima. Lucrul ăsta i-a descumpănit pe toți cei care sperau să dea iama cât mai curând printre dinozaurii jurasicului sau s-o vadă în realitate pe Elena din Troia.

— Definiția timpului, care îmi place mie cel mai mult, ne-a spus el la începutul cursului, este a unui poet și prozator portughez care a trăit în insulele Canare: „Timpul este un maestru de ceremonii care ne aduce acolo unde se cuvine să fim. Avansăm, ne oprim și dăm înapoi la ordinele lui. Greșeala noastră este că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară”.

Așa și-a început cursul despre timp bătrânul profesor și, după ce a privit sala plină de studenți, părând că se amuză de consternarea lor, a continuat:

— Este vorba despre Jose Saramago. Nu văd de ce definiția lui ar fi mai prejos decât cea pe care o să v-o explice pe îndelete ceilalți colegi ai mei sau cea ușor peiorativă a altora: „Timpul este ceea ce se întâmplă atunci când nimic altceva nu se întâmplă!”

A început să se plimbe printre cei treizeci și trei de studenți din anul întâi, părând că-și face timp să-l privească pe fiecare în ochi, ca și cum i-ar cântări aptitudinile. După câteva minute, care mie mi s-au părut interminabile, a rostit:

— Ceilalți profesori o să vă explice pe îndelete definiția fizică sau filosofică a timpului, dar eu vă avertizez de pe acum că toți greșesc: timpul nu este deloc ceea ce spun ei, ci un adolescent rebel și încăpățânat, plin de sine și foarte ușor de supărat dacă încercați să-i dejucați planurile. Din fericire pentru voi, numai vreo trei-patru veți avea ocazia să constatați cât de încăpățânat poate fi.

Văzând că-l privim uimiți, ne-a lămurit:

— Știu că nu vi s-a explicat încă, dar numai zece la sută dintre cei înscriși în primul an vor avea și ocazia să călătorească în timp. Ceilalți vor alimenta aparatul birocratic al institutului. Nu mă întrebați și de ce, pentru că nimeni nu știe motivul, însă doar nouă virgulă opt la sută din populație are genele potrivite pentru a face o vizită Măriei Sale, Timpului.

Profesorul Suzuki s-a întors la catedră și a mormăit încet, astfel încât numai cei din primele rânduri l-au auzit:

— Sau poate doar așa vrea Timpul să se întâmple.

 

*

Spre încântarea mea, am fost printre puținii aleși, astfel că, în mai puțin de trei ani, am avut ocazia să fac primul salt temporal. La început, am fost puțin dezamăgit. Poate pe bună dreptate. Unul dintre colegii respinși la proba practică a spus că degeaba ne grozăvim noi cu aventurile noastre, tot nu suntem altceva decât niște vidanjori temporali. Vorba asta s-a făcut auzită mai întâi după ce unul dintre noi a fost trimis să aducă câteva kilograme din rahatul nu mai știu cărui dinozaur, ca să înțeleagă o dată pentru totdeauna savanții modul lor de alimentație. Pe lângă asta, eram trimiși să aducem diferite probe, pentru a se lămuri una sau alta dintre teoriile controversate ale științei, dar numai acele probe care, odată scoase din circuitul temporal, nu ar fi afectat istoria în niciun fel. Însă expresia „ vidanjori temporali” a prins și, de atunci, cu o invidie prost ascunsă, așa ne spuneau toți cei care nu puteau călători. Oricât am încercat să-l schimbăm, așa ne-a rămas numele. E drept că și noi le ziceam lor rebuturi temporale, dar asta nu schimba cu nimic situația.

Am înclinat să le dau dreptate și să-mi privesc cu dispreț munca, până când, după vreo sută de transferuri temporale, mi s-a dat acces nelimitat în camera de transfer temporal. Uneori am impresia că ăsta a și fost scopul meu inițial, deși nu aș fi mărturisit-o nimănui. În mod sigur, subconștientul meu lucrase intens ca eu să ajung acolo unde și-a dorit.

Motivul principal a fost Sandra, o vecină de-a mea lovită de un destin atât de crunt, încât aș fi făcut orice ca s-o eliberez de el. Cu atât mai mult cu cât toată adolescența fusesem îndrăgostit de ea, chiar dacă pe atunci ea nici nu avea ochi pentru mine — lucru cu atât mai frustrant.

Sandra era o fată superbă care, în urmă cu vreo patru ani, suferise un accident cumplit: într-o seară, pe când alerga spre prietenul ei, care își parcase mașina pe partea opusă a străzii, o motocicletă a dat peste ea și a rănit-o grav. După mai multe luni petrecute în spital, când a venit acasă, era paralizată de la brâu în jos și condamnată să-și petreacă restul vieții într-un scaun cu rotile. Vechii prieteni au dispărut de lângă ea unul câte unul. Primul, chiar cel spre care alergase în ziua accidentului.

O vedeam zilnic în drum spre institut. Ieșea de dimineață cu scaunul în fața porții și privea lumea care trecea prin dreptul ei. Avea un pled de lână împletită pe picioarele ei atât de frumoase, încât ai fi jurat că erau făcute numai pentru dans și alergat. Pe față purta un zâmbet trist, dar minunat, iar eu nu o dată mă opream să-i pun câte-un fir de trandafir în poală, încercând să aduc o urmă de bucurie în ochii ei, tot mai stinși.

Îi aduceam doar o palidă consolare cu florile mele, așa că, în cele câteva minute petrecute cu ea dimineața, îi și povesteam câte ceva din ceea ce făceam la institut.

N-a părut niciodată cu adevărat interesată de poveștile mele, până când am început să-i vorbesc cum călătoream mele în trecut. Căutam să-i relatez cele mai amuzante întâmplări. Ea zâmbea, dar se vedea că era cu gândul în altă parte. Totuși, într-una din zile, când i-am pomenit despre călătoriile făcute foarte aproape de timpul nostru, a devenit foarte curioasă și mi-a pus întrebare după întrebare, iar în ochii ei s-a ivit, pentru prima dată după accident, o sclipire de interes.

În diminețile următoare, am văzut cum își mușcă buzele, ca și cum ar fi vrut să întrebe ceva, dar se abține în ultima clipă. În cele din urmă, n-a mai răbdat:

— Thomas, e-adevărat că înainte de… — arătă ea cu ochii spre picioarele ei imobilizate —, ai fost îndrăgostit de mine?

Am zâmbit trist, la rândul meu:

— Sincer să fiu, Sandra, cred că mai sunt și acum!

— Nu te cred!

Răspunsul ei a venit prompt, prea prompt, ca pregătit din timp, dar se vede că eram, totuși, îndrăgostit de-a binelea, dacă n-am bănuit ce se ascundea în mintea ei.

— Cum poți să spui așa ceva? am întrebat-o, revoltat pe bună dreptate.

A zâmbit trist și-a spus aproape în șoaptă:

— Dacă m-ai iubi așa cum spui… adică dacă m-ai iubi cu adevărat, ai face ceva ca să nu mai fiu așa…

A arătat din nou spre picioarele ei paralizate.

Acum, sincer să fiu, nu știu cât a fost plănuit și cât nu din ceea ce mi-a zis, dar mi-a explicat pe scurt cum credea ea că ar trebui să procedez: să mă întorc în timp până în seara accidentului și să stau de pază lângă ea, iar când vrea să traverseze în fugă, eu doar s-o prind bine de mână și să nu-i dau drumul până când nu trece motocicleta. Din câte mi-a dat de înțeles, pe urmă totul avea să fie bine și noi să rămânem pentru întotdeauna împreună.

— Dar adu-ți aminte, Sandra, pe vremea aia, tu nici nu mă băgai în seamă!

— E adevărat că-mi păreai cam urâțel, dar să știi că, în taină, și eu am fost îndrăgostită de tine.

N-a fost nevoie de niciun cuvânt în plus. După ce mi-am notat cu grijă ziua și ora accidentului, am început să studiez posibilitatea de a-l evita.

Nu părea să fie foarte greu, pentru că, după ce depășeai un anumit număr de călătorii temporale, ți se lăsa o anumită libertate de acțiune. Era vorba despre așa-numitul timp flotant care se acumula în contul meu și pe care puteam să-l folosesc cum credeam de cuviință. Nu pentru excursii personale, bineînțeles, deși cred că uneori și acestea se tolerau în mod tacit, câta vreme ne îndeplineam sarcinile de „vidanjori” fără să crâcnim. Cum nu credeam în paradoxurile temporale, predate la cursuri mai ales ca să-i sperie pe novici, nu mi-am luat cine știe ce măsuri pentru a evita să mă întâlnesc cu mine însumi. Nici n-a fost nevoie pentru că în urmă cu patru ani, în seara accidentului, la ora opt, eu stăteam cu burta pe carte și învățam pentru examenul de admitere la institut.

Prietenul Sandrei ei se numea Robert. După ce a aflat starea în care a ieșit din spital, n-a mai căutat-o niciodată. Robert ar fi vrut lângă el o fată veselă, care să danseze și să râdă întruna și să-l însoțească în ieșirile „exotice” pe care părinții săi doldora de bani i le ofereau din belșug. De fapt, tot la o distracție se grăbeau și în seara cu pricina. La ora opt fără un sfert, m-am plasat în tufișurile din fața casei ei și m-am pus pe așteptat.

Nu repetasem prea mult ce anume să-i spun Sandrei când avea să apară. Poate m-am bazat prea mult pe ideea ei că e suficient s-o țin bine de mână ca să nu traverseze și lucrurile urmează să se rezolve de la sine. Adică o să rămânem pe vecie împreună. Eram naiv, dar fără îndoială și foarte îndrăgostit. Asta nu e o scuză, ci o explicație pentru ceea ce s-a întâmplat.

Mi-a tresărit sufletul când, pe la opt fără câteva minute, am văzut-o ieșind pe ușa casei, zglobie, așa cum o știam pe vremea aceea. S-a oprit o clipă pe verandă și l-a căutat din priviri pe Robert. L-a zărit lângă mașina lui de lux, parcată de partea cealaltă a drumului, și i-a făcut veselă cu mâna.  A coborât de pe verandă cu pași repezi și a vrut s-o ia la fugă spre el. Abia am apucat să ies din tufișuri și s-o strig:

— Sandra! Așteaptă puțin!

S-a oprit nedumerită și m-a privit lung. M-a recunoscut, în cele din urmă, pentru că cei patru ani care trecuseră între prezent și timpul de atunci nu mă schimbaseră atât de mult. Am ajuns lângă ea și am prins-o de mână:

— Așteaptă, trebuie să-ți spun ceva foarte important!

A rămas blocată. Niciodată până atunci nu-mi permisesem un gest atât de curajos și intim, în același timp.

— Nu trebuie să te mai duci la el… trebuie să rămâi cu mine.

Probabil că am mai bâiguit ceva, fiindcă a început să râdă și și-a smuls mâna dintr-a mea:

— Tu nu vezi cum arăți? m-a întrebat, printre hohote.

A arătat cu mâna spre vikingul blond care o aștepta vădit impacientat, lângă bolidul de lux.

— Așa un băiat îmi trebuie mie, nu o aschimodie ca tine.

S-a întors spre Robert și i-a strigat:

— Vin acum, iubitule!

Din capătul străzii se apropia o motocicletă masivă de curse, cu o viteză deloc potrivită pentru aleile înguste din cartierul nostru.

— Sandra, stai! am strigat, dar ea a pornit să traverseze în fugă.

Evident, motocicleta grea a dat peste ea, azvârlind-o la marginea drumului. Fața motociclistului era complet acoperită de cască. În mod surprinzător, ceva mi s-a părut familiar la el. N-am avut timp să-l privesc mai atent, pentru că motocicleta s-a clătinat și am crezut că se va răsturna și ea lângă Sandra. Dar s-a redresat în ultima clipă și a plecat mai departe, cu motorul ambalat la maximum.

Când mi-am revenit din uimire, am constatat că și Robert plecase cu mașina lui de fițe, fără măcar să arunce o privire spre Sandra, care sângera abundent. Așa cum stăteau lucrurile, nici eu nu mă puteam apropia s-o ajut, așa că m-am retras iar în tufișuri, cu inima îndurerată, și am așteptat până când a chemat cineva salvarea. Am privit cum brancardierii au luat pe targă trupul fetei de care eram îndrăgostit lulea și care, știam, era condamnată să trăiască în scaunul cu rotile.

În timp ce mă îndreptam spre institut, cu gând să șterg urmele micii mele călătorii temporale, mi s-a părut că aud vorbele bătrânului profesor din anul întâi: „Timpul este un maestru de ceremonii care ne aduce acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim și dăm înapoi la ordinele lui. Greșeala noastră este că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară”.

 

*

Bineînțeles, Sandra nu a crezut o iotă din ceea ce i-am povestit a doua zi dimineața. A plecat umerii în jos și ochii i s-au umplut de lacrimi:

— Eram sigur că o să renunți în ultima clipă, mi-a reproșat, suspinând. Ți-a fost frică să nu te prindă și să nu te dea afară de la institut. Am bănuit eu că ții mai mult la slujbă decât la mine.

Oricât am încercat, n-am reușit s-o lămuresc. În cele din urmă, am renunțat și am început să caut o nouă cale să preîntâmpin accidentul.

Pentru că pe Sandra nu aveam cum s-o conving să nu traverseze și nu voiam să fac uz de forță  în niciun caz, m-am gândit să aflu dacă n-aș putea să-l împiedic pe motociclist să treacă pe strada noastră.

Am cercetat cu atenție toate știrile despre accident apărute cu patru ani în urmă, dar nu spuneau decât că misteriosul motociclist a părăsit cu viteză locul accidentului și n-a fost găsit, în ciuda eforturilor depuse de poliție.

Într-adevăr, polițiștii nu găsiseră nimic. Dar eu aveam alte posibilități decât ei, așa că am pus la cale un plan minuțios, care să mă ducă direct acasă la motociclist. Cei de la institut s-ar fi luat cu mâinile de cap dacă ar fi aflat cum le foloseam resursele. Speram să nici nu afle vreodată, pentru că, pe măsură ce experimentam, deveneam tot mai priceput la încălcarea regulilor.

Mai întâi, mi-am asigurat suficient timp flotant. Apoi am mers pe o cale care în mod sigur nu le era accesibilă polițiștilor. Cel puțin nu pentru cazurile obișnuite și cu atât mai puțin pentru un simplu accident, cum probabil considerau ei nenorocirea Sandrei.

În seara cu pricina, la opt fără un sfert, m-am postat, de data asta, în capătul străzii, nu acolo unde avea să aibă loc accidentul. Motivul era simplu: voiam să văd din ce direcție vine motociclistul. Apoi, la următorul transfer temporal, urma să mă postez la capătul celeilalte străzi și tot așa, până aveam să ajung la el acasă. Mi-au trebuit nu mai puțin de paisprezece transferuri până când să depistez unde locuiește și aproape că-mi epuizasem rezerva de timp flotant. Motociclistul ieșea din garaj la ora șapte și șaisprezece minute, se învârtea cât se învârtea prin oraș, iar la opt fix se înființa pe strada mea, unde avea fatidica întâlnire cu Sandra. Dacă totul mergea bine, aveam să anulez această întâlnire și consecințele ei teribile.

După ce am aflat de unde pleca motociclistul, am așteptat să primesc câteva misiuni mai dificile, care mi-au permis să-mi refac rezerva de timp. Nu știam cât va dura să duc la capăt ceea ce îmi pusesem în gând. Când am considerat că am rezolvat problema asta, m-am transferat în seara accidentului, numai că la ora șapte, și nu pe strada mea, ci în fața garajului de unde avea să pornească motociclistul meu.

Am intrat în garaj și, spre norocul meu, am văzut că era singur. Nu părea să aibă mult peste optsprezece ani, poate nici atât. Un copilandru cu fața plină de coșuri, care m-a privit speriat când am intrat și-am tras ușa după mine.

— Cine ești? Ce vrei? m-a întrebat cu voce ușor tremurată.

Am fost tentat să-i spun: „Îngerul tău păzitor, luate-ar dracu’!”, dar m-am apropiat de el și, cu electroșocul pregătit din vreme, l-am trimis în lumea celor adormiți. Nu mi s-a părut necesar să-l și leg, zicându-mi că e suficient să aștept lângă el până când avea să treacă ora la care văzusem data trecută că a ieșit din garaj. Ca să fiu sigur, am stat câteva minute peste ora șapte și jumătate, apoi am revenit în prezent. Ajuns în camera de transfer, am semnat în condică și am plecat spre casă.

Spre surpriza mea, Sandra era pe veranda din fața casei, în bine-cunoscutul scaun cu rotile.

M-am apropiat neîncrezător. O clipă, am crezut că se preface, dar când am ajuns lângă ea și i-am văzut chipul trist, mi-am dat seama că mă înșelam.

— Ce s-a întâmplat, Sandra? N-ar trebui să mai fii în scaunul ăsta…

A zâmbit trist și a spus:

— Ai dreptate. Dacă cei care spun că mă iubesc chiar m-ar iubi, probabil n-aș mai sta nici o clipă aici în el…

Și-a întors scaunul și a intrat în casă, lăsându-mă complet nedumerit.

M-am perpelit toată noaptea. Mi-am adus aminte — a câta oară? — de cuvintele profesorului Suzuki: „Timpul este un maestru de ceremonii care ne aduce acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim și dăm înapoi la ordinele lui. Greșeala noastră este că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară”.

Probabil puștiul cu motocicleta, după ce și-a revenit din electroșocul pe care i-l administrasem, a plecat totuși la plimbare, numai că de data asta nu s-a mai învârtit prin tot orașul, ci a venit direct pe strada mea.

A doua zi, nu m-am mai oprit în fața verandei de unde Sandra privea lumea cu ochi apatici, ci direct la institut. Am așteptat cu sufletul la gură să treacă orele de program. Nici nu mai știu ce misiune am avut de îndeplinit de data asta, doar că am dus-o la capăt mecanic, cu gândul la Sandra și la cum aș putea să-i rezolv definitiv problema, care devenise acum și a mea. M-am temut că, dacă se va vedea iar pe picioare, va face ca înainte, adică îl va prefera pe Robert sau unul de teapa lui, și nu pe mine. În fond, eu nu voiam de la ea recunoștință, ci iubire, dar bănuiam că, oricât i-aș dovedi ce anume am făcut pentru ea, balanța tot nu se va înclina în favoarea mea. Cu toate astea, voiam în continuare s-o feresc de accident.

La sfârșitul programului de lucru, am mai rămas câteva minute bune pe lângă camera de transfer, până când am fost sigur că au plecat toți. Apoi am intrat și m-am transferat iar în fața garajului unde puștiul își pregătea motocicleta de drum.

Am procedat ca data trecută: uimire din partea lui, electroșoc din partea mea. M-am așezat, decis să nu mă mișc de lângă el și de lângă motocicletă până la ora opt fix, când o știam pe Sandra scăpată orice pericol.

Timpul trecea greu. La un moment dat, tânărul a început să miște, așa că l-am legat și i-am pus un căluș în gură, pentru că începuse să mă agaseze cu întrebări la care nu aveam niciun chef să-i răspund. Ca să nu-mi rețină chipul, mi-am pus casca lui de motociclist. astfel că acum aveam fața ascunsă.

Tocmai îi pusesem călușul, când dinspre motocicletă am auzit o mișcare ușoară. M-am apropiat și am văzut consternat cum cheia se învârte singură în contact, iar ușa garajului se deschide de la sine.

Nici bine n-am urcat pe motocicletă, încercând s-o opresc, că a și ieșit din garaj și a pornit în viteză pe străzile orașului. De data asta, mergea țintă spre strada mea și, oricât am încercat să-i schimb direcția, n-am reușit. Ghidonul părea că are voință proprie. Motocicleta accelera pe porțiunile de drum drept. Credeam că mai are puțin și-și ia zborul. La un moment dat, am riscat o frână, dar nici frâna de mână, nici cea de picior nu funcționau. Mă îndreptam implacabil spre locul unde aveam să accidentez fata de care eram îndrăgostit.

De vreo două ori în timpul cursei mele nebunești am încercat să claxonez. Măcar claxonul funcționa. Bine și așa, mi-am zis, pentru că, din momentul în care aveam să intru pe străduța mea și până când aveam să ajung în dreptul Sandrei, intenționam să claxonez încontinuu, poate va auzi sunetul și se va feri sau nu va mai încerca să traverseze.

Speranțe deșarte! Ajuns în capătul străzii, am văzut-o pe veranda casei cum îi face veselă cu mână ticălosului de Robert, apoi coboară în fugă cele câteva trepte. Am claxonat, dar după câteva clipe claxonul s-a înecat și-a început să scoată un horcăit anemic.

Am ajuns în plină viteză în dreptul ei și, cum toate eforturile de a trage de ghidon au fost zadarnice, n-am putut face altceva decât să asist pasiv cum motocicleta masivă pe care eram urcat a lovit-o în plin. Motocicleta s-a clătinat și am crezut că va cădea și ea, dar s-a redresat în ultima clipă și și-a reluat cursa infernală prin oraș. În nici un sfert de oră a ajuns înapoi la garaj unde, după ce am deschis poarta, am parcat-o exact acolo unde o găsisem. De data asta, parcă bucuroasă că și-a îndeplinit misiunea, a redevenit o simplă mașinărie ascultătoare.

L-am dezlegat pe tânăr, dar nu mi-am scos casca de pe cap decât înainte de a ieși din garaj; n-aveam deloc chef să mă recunoască și cu atât mai puțin să târăsc institutul în vreun scandal.

Am prins un loc mai ferit și, asigurându-mă că nu mă vede nimeni, m-am întors în camera de transfer a institutului. Mi-am încuiat echipamentul temporal în dulap și am plecat. Pe culoar m-am ciocnit de profesorul Iwao Suzuki, care părea că mă așteaptă. L-am salutat și am dat să trec pe lângă el, dar s-a așezat în fața mea:

— Văd că faci ore suplimentare, tinere!

Nu mai știu ce-am bâiguit, însă n-am fost prea convingător, din moment ce mi-a făcut semn să-l urmez în cabinetul său.

Nu mai fusesem acolo din timpul studiilor. Părea mai mare decât îl știam. Era dotat cu o mulțime de monitoare și aparatură care-mi era complet necunoscută.

— Ia loc și povestește-mi despre călătoria ta plină de aventuri!

M-am așezat pe o margine de scaun și am început să-mi frământ mâinile: ar fi trebuit să-mi închipui că, într-un fel sau altul, drumețiile mele prin timp erau monitorizate, însă nu-mi imaginam că voi fi astfel tras la răspundere. Tocmai mă chinuiam să găsesc o introducere și o explicație cât mai rezonabilă a faptelor mele, când profesorul s-a apropiat de un monitor și l-a aprins. Pe el a început să se desfășoare ultima mea cursă, ca și cum ar fi fost filmată de sus.

— Sper că știi că fiecare kit de călătorii temporale are un sistem de înregistrare, pentru a putea urmări aventurile celor mai noi agenți temporali.

După ce am privit încă o dată cum am izbit-o în plin pe Sandra, i-am făcut semn să oprească monitorul. Oftând greu, l-am întrebat:

— Dacă știați ce vreau să fac, de ce m-ați lăsat?

Profesorul, cu figura lui de ascet, m-a privit lung, ca și cum ar fi ezitat să-mi răspundă. În cele din urmă, mi-a zis:

— Pentru că speram să reușești!

M-am încruntat și l-am privit fără să-l înțeleg. I s-a făcut milă de mine și mi-a explicat:

— De când s-a descoperit călătoria în timp, s-au făcut mii de călătorii și s-au adus tot atâtea mii de obiecte din trecut, de la rahat de dinozaur la tăblițe cuneiforme, dar nu s-a putut face nici măcar o intervenție în scurgerea evenimentelor.

A făcut o pauză, ca să asimilez informațiile, apoi a continuat:

— Am lăsat mână liberă noilor veniți, chiar dacă i-am monitorizat cu atenție, în speranța că ei, cu entuziasmul lor, vor reuși să găsească o cale să schimbe, cât de puțin, timpul.

A ridicat din umeri neputincios:

— Din nefericire, după cum bine ai văzut, timpului nu-i place deloc să-și bage cineva nasul în afacerile lui.

Am rămas pe gânduri, încercând să găsesc o rezolvare a problemei mele, știind acum că, la o adică, aș fi putut avea mână liberă. Profesorul a sesizat cât de concentrat sunt și m-a întrebat:

— După eșecul de astăzi, aveai de gând să renunți?

— Nu, în niciun caz. Voiam să caut altă cale…

— Mă bucur că ești optimist. Dacă nu sunt indiscret, cum ai fi avut de gând să procedezi?

Am ezitat scurt, pe urmă mi-am dat seama că este o copilărie să mă feresc, câtă vreme mă putea monitoriza oricând.

— Voiam să mă duc iar în garaj și să desfac motocicleta bucățele, apoi să-i împrăștii componentele prin tot orașul…

Profesorul Suzuki a ridicat mâna și mi-a făcut semn să mă opresc:

— E o abordare complet greșită.

— De ce?

— Pentru că, după cum ai văzut, dacă motocicleta se poate conduce singură, e clar că se va putea asambla din bucățile componente, chiar dacă ar fi la mare distanță una de alta.

Am dat din cap neîncrezător, deși văzusem cu ochii mei cum motocicleta se conducea singură spre locul unde avea s-o lovească cu Sandra.

— Ba mai mult, continuă profesorul, presupunând că ai fi topit toată motocicleta într-un bloc inform de metal, prietena ta tot s-ar fi accidentat.

— Cum așa? am întrebat, neîncrezător.

— Nu știu sigur cum, dar știu că așa ar fi fost. Poate s-ar fi împiedecat de-o piatră și s-ar fi lovit atât de tare la cap, încât ar fi rămas paralizată oricum de la brâu în jos.

M-am încruntat.

— Și atunci vreți să spuneți că Sandra este condamnată ca să-și petreacă toată viața într-un scaun cu rotile?

— Nu eu o spun, ci Timpul. Ești invitatul meu să încerci să-i schimbi destinul prietenei dumitale. Începând de astăzi, ai cât timp flotant vrei la dispoziție, dar ține minte că, până acum, nimeni nu a reușit. Și, crede-mă, nu sunt puțini cei care au încercat.

Înainte de a pleca, am mai pus o întrebare:

— Bine, bine, dar de ce această … imobilitate definitivă și iremediabilă?

Profesorul s-a ridicat să mă conducă.

— Dacă vrei să înțelegi timpul mai ușor, ar fi bine să nu-l mai consideri un concept fizic sau filosofic, ci o ființă vie.

Am făcut ochii mari.

— O ființă vie? m-am mirat. Glumiți, domnule profesor.

Profesorul a ridicat din umeri.

— Știu că nu-ți vine să crezi, dar, dacă îl vei considera o ființă vie, ți-ar veni mult mai ușor să-l înțelegi și poate chiar să-l modifici.

A arătat spre monitoarele din spatele său, pe care se desfășurau imaginile cursei mele nebunești:

— O ființă vie, a spus, dar nu una inteligentă, cel puțin nu după canoanele noastre. Una care vrea să-și păstreze cu orice preț obișnuințele. Nu știm ce înseamnă pentru ea faptul că Sandra este infirmă… Dar, dacă ai afla, poate i-ai putea oferi ceva în schimb și atunci prietena ta ar putea fi salvată.

A închis încet ușa în spatele meu și m-a lăsat mai nedumerit decât fusesem vreodată. Am mers încet spre casă, am salutat-o absent pe Sandra și m-am închis în camera mea. Mi-am pus căștile și am ascultat cu sonorul dat la maximum piesa „Time After Time”, cântată de Cyndi Lauper, convins de un singur lucru: în cele din urmă, voi învinge timpul, indiferent ce fel de animal este.

(2019)

143 Total Views 12 Views Today