Mă uit la cel din fața mea și mă întreb dacă nu cumva am făcut o mare prostie cheltuindu-mi ultimii bani pe câteva vorbe aruncate în vânt. Bine că e doar începutul lunii și chiria am plătit-o deja. Mache, așa îi auzisem pe toți strigându-l, e deja la a treia bere, mi-a fumat jumătate din pachetul de țigări – ultimul – și tocmai și-a comandat a doua pizza, cu șuncă, salam și ciuperci – mare. Eu încă mai trag din prima bere, poate că ar fi trebuit să stăm înăuntru, la aer condiționat, nu la terasă, poate că așa aș fi evitat (sau aș fi întârziat cât mai mult) să mă lupt cu gustul asta scârbos de bere încălzită. Din păcate fumatul e permis numai la terasă. Și aici, la masa cea mai apropiată de stradă – îmi dăduse de înțeles chelnerul – mirosul nu-i va deranja pe ceilați clienți (trecuseră luni probabil de când Mache și hainele lui vazuseră ultima oară apa). Din fericire tot de aici pot să admir studentele ieșind de la universitate, cu fuste scurte și bluze transparente de vară, așteptând ca Mache să se hotărască în sfârșit să vorbească.

            Privesc la trecătorii ce străbat trotuarul de dincolo de garduțul terasei, este evident cum își întorc privirea când ochii ni se intersectează și încerc să-mi imaginez ce gâdesc văzând că împart masa cu un cerșetor.

            „Eu știu unde s-a dus Jenel!”, îmi strigase Mache cu câteva ore înainte, în timp ce priveam la trotuarul gol din fața băncii, în încercarea de a mă convinge că totul se sfârșise cu adebărat.

           Adânc în sinea mea refuzasem să accept că Jenel murise și mă agațasem de vorbele astea cu un fir irațional de speranță. „Unde?”, îl întrebasem și-mi răspunsese mai întâi că-i e foame și apoi că ceea ce avea să-mi spună e mult prea important că să poată fi discutat în mijlocul străzii.          

         Jenel ocupase cimentul crăpat al trotuarului din fața filialei Băncii Naționale în urmă cu câțiva ani, cu ranița și pătura de tip militar – ponosite, destrămate pe alocuri de vreme și îmbâcsite de praf – și cu o găletușă de 900 de grame de smântână, goală, cu care măsura generozitatea trecătorilor.

         Devenise în curâd parte din peisaj, era de mirare cum nimeni nu catadicsise să-l gonească de acolo, nici poliția, nici paznicii băncii, nici ceilalți oameni ai străzii doritori de un vad mai bun.

            Îl remarcasem în plimbările mele lungi prin oraș, în căutare de senzațional, de întâmplări demne de pus pe hârtie. Întâi îmi atrăsese atenția felul în care îi ațintea cu privirea pe cei ce se opreau să arunce câteva monezi în găletușa cu smântână – fix, fără să clipească; apoi modul în care, în diminețile lungi și leneșe de vară, cu trecători puțini, ca să-și omoare timpul, desfăcea pătura pe care de obicei o ținea făcută sul la piept, o întindea lângă el și rămânea cu ochii cufundați în ea minute în șir de parcă ar fi citit într-o carte.

            Într-o zi, într-unul din momentele acelea, curiozitatea m-a împins să mă apropii de el și, ca să-l pot studia de apropape, pe el și harta misterioasă ascunsă în țesătura destrămată a păturii, am aruncat în găletușa de smântână puținii bani pe care îi mai aveam în buzunar. Am crezut că o să-l surprind, însă chiar în momentul în care am dat drumul monezilor a ridicat capul și m-a privit fix, fără să clipească, ca pe toți ceilalți.

            „Foarte puțini sunt cei care mă privesc în ochi când îmi dau bani”, mi-a zis. „De parcă le-ar fi rușine de gestul ăsta. Tu esți printre acei puțini. Este oare generozitatea o slăbiciune?”

            N-am știut ce să-i răspund. M-am uitat în jos către obiectul curiozității mele. Aducea vag cu păturile din filmele americane de război. În afară de asta nimic special, modelul obișnuit de camuflaj, alcătuit din linii și forme aproape fractale, acoperite de pete și îmbibate de praf.

            „În pătura asta e scris trecutul și viitorul”, a răspuns Jenel curiozității mele. „Nimeni nu cunoaște viitorul!”,  i-am zis. „Extratereștrii îl cunosc”…

– Jenel vorbea cu extratereștrii, zice Mache și aproape sar de pe scaun înecându-mă cu berea trăzvită din sticla pe care tocmai o dusesem la gură. De unde naiba ghicise Mache ce-mi trecuse prin minte?

– Ce-ai zis? îl întreb, însă Mache pare din nou pe de-a-ntregul preocupat de pizza cu salam șuncă și ciuperci pe care chelnerul i-o adusese cu câteva momente înainte.

         De atunci m-am mai oprit de câteva ori în dreptul lui Jenel, atunci când mărunțișul din buzunar făcea mai mult de o bere și un pachet de țigări, i-am înfruntat privirea în timp ce lăsam diferența să cadă în găletușa de smântână, fără să mai schimbăm vreodată vreo vorbă. După un timp curiozitatea, roasă de senzaționalul celorlalte întâmplări pe care orașul nu înceta să le ofere, s-a dus.

       Asta până în urmă cu câteva săptămâni când am văzut ranița și pătura de tip militar stând singure pe cimentul crăpat al trotuarului din fața băncii. Jenel mai dispăruse și înainte, uneori pentru o zi sau două, alteori cu săptămânile, niciodată lăsând ceva în urmă, locul lui fiind luat invariabil, de parcă s-ar fi înțeles între ei, de Mache. De data asta era altfel. De data asta ranița și pătura cu fractali străjuiseră trotuatul câteva zile la rând fără ca nimeni să le bage în seamă. Apoi apăruse Mache, așezându-se cu mâna întinsă pe ciment, însă nu în același loc, ci câțiva metri mai departe de părcă s-ar fi temut de ele, de părcă pătura cunoscătoare de trecut și viitor at fi fost protejată de blesteme, de parcă ranița prăfuită ar fi fost doldora de boli și miasme. Apoi alte câteva zile în care nimeni nu se atinsese de lucrurile lăsate în urmă de Jenel, nici paznicii băncii, nici măturătorii stradali, nici mulțimea care călca pe lângă ele de parcă n-at fi existat. Doar soarele și ploaia de vără, praful, mirosul de benzină și zgomotul străzii ținuseră de urât raniței și păturii de tip militar lăsate în urmă de Jenel.

       Până la urmă, convins că Jenel n-avea să se mai întoracă și mânat de curiozitate, aceeași curiozitate care cu ceva timp în urmă mă determinase să intru în vorbă cu el (și speranța că dispariția lui se va dovedi suficient de misterioasă încât pusă pe hârtie să-mi aducă măcar chiria pe o lună) mi-am luat inima în dinți și m-am apropiat de ele, îngenunchind în fața raniței cu gândul de a cotrobăi prin ea.

„Șefule, stai, bă, potolit!”, a strigat la mine Mache.

       M-am uitat întrebător la el.

„Io, de-aș fi în locul tău, nu le-aș atinge”. 

        Ce molime, ce rele ascundea, ce cutie a Pandorei era ranița lui Jenel?

„Ce vrei, mă?”, i-am zis. „De ce să nu le ating?”

„Du-te și vorbește cu alde Lanternă ‘ntâi.”

         Lanternă era șeful uneia dintre cele mai faimoase clanuri de țigani din oraș, pe vremuri făcuse bișniță cu valută și plasase curve la străini, acum lua taxă de protecție de la jumătate din magazinele și restaurantele din centru și-și însușise cu japca câteva din casele vechi, boierești, naționalizate în trecut de comuniști și ajunse între timp ale nimănui. Într-una dintre acestea, într-o cămăruță la demisol, la capătul unui gang întunecos, trăia Jenel. O mie de euro pe lună pentru un pat, o masă caldă pe zi, protecție și locul de la bancă, îmi explicase Mache. Ușor de înțeles acum de ce lucrurile păsăsite pe marginea străzii stătuseră atâtea zile fără ca nimeni să nu le atingă.

         Cumva întâmplarea făcuse să mă intersectez, o dată sau de două ori în trecut, cu Lanternă. Știa că sunt „de la ziar”, un nimeni până la urmă pentru el, dar un nimemi care în anumite circumstanțe ar fi putut deveni folositor. Știam și eu unde își petrecea cea mai mare parte din timp – ziua – învârtind „afaceri”, într-un separeu la o cramă din centrul vechi și nu mi-a fost greu să-l găsesc. Într-adevăr Jenel nu se mai întosese în cămăruța lui de ceva zile, nu mai apăruse să mănânce, „mare pagubă!”, și nu mi-a fost greu nici să-l conving pe Lanternă că chiriașul său n-avea să se mai întoarcă niciodată. Iar cum luna al cărei sfârșit se apropia era plătită deja am obținut dreptul să moștenesc bunurile lăsate în urmă de Jenel.

        Pătura am aruncat-o în primul tomberon. Chiar dacă ar fi conținut cândva viitorul și trecutul, ploaia și vântul și praful și soarele le spălaseră la fel de repede cum ar fi spălat pătrățele desenate cu cretă din șotronul copiilor. Conținutul raniței l-am răsturnat câteva ore mai târziu în mijlocul garsonierei. Un mănunchi de rufe murdare, o carte de identitate pe numele Ioan Pop a cărei poză arăta (cu puțină imaginație) un Jenel bărbierit, tuns, spălat, îmbrăcat la costum și cravată și cu vreo douăzeci de ani mai tânăr, un număr relativ nou din Space Science Reviews și unul din New York Times, un maldăr de hârtii șifonate acoperite cu șiruri de simboluri și numere fără sens (arătau a ecuații, dar un absolvent de filologie ca mine n-ar fi putut avea niciodată pretenția să le înțeleagă) și două tăieturi îngâlbenite din ziar, în engleză.

       Într-una dintre ele se anunța o iminentă realizare a unui grup the cercetători de la NASA în a încercarea de a stabili comunicarea instantanee între obiecte aflate la mare distanță în spațiu. Studiul durase câțiva ani și se baza pe fenomenul de inseparabilitate cuantică. Autorul articolului nu se ferea de cuvinte mari: descoprire revoluționară, cea mai mare realizare a fizicii moderne aplicate, premiul Nobel…  În mijlocul paginii se alfa o poză a unui bărbat încă tânăr, îmbrăcat în uniformă NASA, Dr. John Popp, șeful echipei de cercetători. Chipul bărbatului, în tăietura de ziar mototolită și ștearsă de vreme aducea vag (sau poate era doar o părere, poate era doar asemănarea pe care tinerețea o aduce de multe ori cu ea) cu Ioan Pop cel din cartea veche de identitate.

        Cealaltă tăietură, mult mai scurtă, anunța că aceeași cercetare fusese întreruptă brusc, finațarea retrasă, iar rezultatele, oricare ar fi fost ele, îngropate pentru totdeauna în arhivele secrete ale guvernului. Motivul nu fusese făcut public, dar se presupunea că echipa deviase de la scopul inițial și folosise fondurile, echipamentul și laboratoarele care li se puseseră la dispoziție pentru studii în interes pesonal.

       Ori îmi imaginasem toate acestea și eram pe care să mă trezesc din beție în garsoniera încinsă în nadușeala unei după-amiezi de iulie, ori Jenel găsise undeva ziarele acelea și din cauza asemănării de nume, în nebunia lui, începuse să se identifice cu cercetătorul american, ori – pur și simplu – realitatea luase la mișto orice logică și cerșetorul care își petrecuse ultimii ani pe cimentul crăpat din fața Băncii Naționale era cu adevărat doctor în astro-fizică.

„Un nenorocit, domnu’ ziarist, un nemernic și-un neisprăvit! Și-a bătut joc de el și de familie. Și-a lăsat nevasta și copilul pe drumuri. De el putea să-și bătă joc cum vrea, că pe nimeni nu-l interesa, da’ copilașul ăla de abia îl luase la școală?! Eu am știut că e un nenorocit de cum l-am văzut și toată lumea, că nu-i așa, doamna Florentina, că e băiat deștept, a fost savant în America, a fost dat la ziar, a făcut grămezi de bani… Savant pe dracu! Numai când îl vedeai cum se uita fix în ochii tăi când vorbea cu tine, cu ochii ăia de nu se mișcau și nu clipeau deloc, parcă nu era om. Ca să fii savant trebuie să fii om deștept, nu așa. Dat la ziar pe dracu! Poate că se-mbătase și sărise la bătaie pe stradă, de-aia dat la ziar. Eu la toți le-am zis că e un neisprăvit. Toată lumea a zis că e plin de bani când a venit și a cumpărat vila aia de peste drum. După aia a construit gardul ăla înalt de doi metri să nu vadă nimeni ce e la el în curte. A avut bani pe dracu. Când și-a dat nevasta și copilul afar’ din casă și a dispărut (a zis că trebuie să lase casa goală să aibă extratereștri unde trage când or veni), iar nevasta l-a dat în judacată pentru partea ei, s-a dovedit că vila nici măcar nu era pe numele lui. Era pe numele unei firme or unui oengeu din alea cică din America. Cred de-asta și lumea proastă a zvonit că fusese în America. El in America?… care nici până la alimentară să ia pâine nu era în stare să se ducă. Dar eu tot cred că e ceva necurat la mijloc, domnu’ ziarist. Din când în când poți să vezi cum se aprind luminile noaptea în casă. Am încercat să aflu cine e, dar la vârsta mea eu sunt o femeie seriaosă și cu bolile și cu reumatismul pe care-l am nu pot să stau toată noaptea să pândesc. Apoi mi-a fost și frică. Dacă e spioni americani ori organizații d-alea care înfiază copiii să le ia organele? M-am dus și la poliție și poliția mi-a zis să mă potolesc, să nu mai reclam toți vecinii, dar mie îmi pasă de țara asta a noastră, așa că, domnu’ ziarist, dacă nu te superi dumneata, te rog eu frumos să dai la ziar să se facă o anchetă, să se dovedească cât de nenorocit a fost, să-l bage la pușcărie și să nu-l mai lase să cerșească (dacă zici dumneata că în ultima vreme s-a apucat de cerșit, așa o fi, deloc nu m-ar mira) de la oamenii cinstiți”.

        Mă dusesem să verific adresa înscrisă pe cartea aceea veche de identitate. Se afla pe una din străzile vechi ale orașului, cu case cu ziduri solide, groase, de cărămidă, tavane înalte și răcoroase, porticuri cu decorații sculptate și curți generoase, ascunse în umbra castanilor uriași, de-o vârstă cu strada, case care pe vremuri aparținuseră negustorilor înstăriți, înainte de a fi consfiscate de comuniști, retrocedate și vândute apoi oricui se arătase interesat și-și arătase buzunarele doldora de bani. La adresa aceea găsisem un gard înalt din ciment și fier forjat, dublat de tablă zincată goasă care nu lăsa să se vadă nimic din ceea ce s-ar fi putut întâmpla în partea cealaltă. Încercasem de câteva ori la poarta încuiată, strigasem, bătusem în tabla gardului, totul în zadar, până când din casa de vis-a-vis ieșise femeia această cu părul aproape alb, cândva vopsit într-o nuanță roșcată, îmbracată într-un capot albastru cu flori mari galbene decolorat de atâtea spălări. Se recomandase doamna Florentina. Îi spusesem că sunt de la ziar și că fac o investigație legată de clădirea de peste drum.

       Am mai întrebat-o dacă știe unde locuiește acum soția lui Pop. Nu știa, însă biata femeia mai venea și acum, după atâția ani, din când în când să se plimbe pe stada aceasta – copilul crescuse mare și se dusese și el în cele patru vânturi – se oprea în dreptul porții încuiate și prevea cu ochii în lacrimi către locul în care își petrecuse poate cei mai frumoți ani ai tinereții.

        Da, văzuse luminile aprinse în casă de curând, poate nici două săptamâni nu trecuseră, nu, nu-ți amintea exact ziua (să se fi întâmplat chiar în noaptea dispaiției lui Jenel?), de atunci nu se mai aprinseseră și nimeni nu intrase sau ieșise pe poarta închisă, da, era sigură de asta, semnul pe care îl pusese la poartă era încă acolo.

        După întâlnirea cu doamna Florentina am mai așteptat câteva zile pândind trotuarul cu ciment crăpat din fața băncii cu speranța absurdă că Jenel se va întoarce, își va relua locul de parcă nimic nu se întâmplase, iar eu am să-i returnez ranița de tip militar, poate o să-i cumpăr o pătură nouă (dacă am bani, dacă nu am să i-o dau pe a mea, mai e mult până la iarnă), o să-i cer scuze că îi cotrobăisem prin lucruri și o să reușesc să-l conving să-mi spună povestea vieții sale.

        Următoarele zile le-am petrecut dând târcoale serviciilor de urgență ale spitalelor din oraș, împărțind țigări paznicilor, făcând complimente asistentelor și folosindu-mi legitimația de presă ca să-i intru în vorbă cu doctori obosiți și fără chef. La unul dintre ele fusese adus, dintr-unul din cartierele mărginașe, nu cu mult timp în urmă (data coincidea cu dispariția lui Jenel!) cadavrul unui om al străzii, desfigurat, probabil omorât în bătaie, din lipsă de altă distracție, de vreo bandă de tineri. Poliția venise, făcuse fotografii, încercase în zadar să-l identifice, fusese ținut câteva zile la morgă și în cele din urmă trimis la cremat.

        La poliție, ofițerul care se ocupase de cazul acela s-a prefăcut cât a putut de bine că ascultă cu atenție povestea dispariției lui Jenel, mi-a mulțumit pentru ajutorul dat în investigație, a luat cartea de identitate și a pus-o la dosar. Comparată, fața desfigurată din poze putea fi a lui Jenel, dar putea fi a oricui altcuiva.

„Și, dacă nu e Jenel?”, am întrebat.

        Aproape că mi-a râs în față.

„Așa sunt ăștia, măi, băiete… vin și pleacă. Dacă nu pe Jenel ăsta al tău l-au ars la morgă, atunci să fie sănătos!”

       Mi-a dat de înțeles că nu aveau să piardă timpul să continue să ancheteze dispariția unui cerșetor –  „Nu se merită!” –  însă puteam să păstrez hârtiile îngălbenite și hainele murdare (asta dacă nu mi-e frică c-o să mă umplu de păduchi).

       Cât valorează viața unui om al străzii? Mulți au încercat să găsescă răspunsul. Unii zic că nimic. Au fie nesimțirea, fie curajul să zică nimic, știind că vor fi puși la zid de opinia publică. Alții, mai ipocriți, ascunși în anonimatul opiniei publice, doar gândesc asta. Alții cred că viețile tuturor sunt egale, că viața unui cerșetor valorează la fel de mult ca viața mea sau a ta. Oare așa o fi? Alții măsoară valoarea existenței prin contrbuția adusă societății. Un cerșetor e aparatul de măsură al omeniei noastre și prin asta ne îmbogățește pe fiecare, aduce valoare vieților noastre. E viața lui suma acestor valori?

       Cred că nimeni nu s-a întrebat însă vreodată cât valorează moartea unui om al străzii. Nimeni până la mine. Mi-am cheltuit ultimele săptămâni și ultimii bani încercând să deslușesc misterul dispariției lui Jenel, ca să aflu în cele din urmă că totul se terminase cu o moarte așteptată. Acum mă întreb dacă reportajul la care lucrez va fi acceptat de vreunul din ziarele cu care colaborez, dacă o să-mi aduncă suficienți bani ca să nu fac foamea până când orașul îmi va oferi din nou o îmtâmplare demnă de pus pe hârtie. Cum ziceam, bine că e doar începutul lunii și chiria am plătit-o deja.

      Ridic ochii de la țigara care se consumase singură între degete. Mache terminase pizza și berea și mă urmărea, de ceva vreme probabil, cu privirea.

– Șefu’, zice, orice om merită să fie fericit și io cred că Jenel e fericit acolo unde e. I-a așteptat toată viața. A vorbit cu ei mereu, de bune și de rele, i-au fost ca frații. I-au promis că vin și io cred că au venit și l-au luat cu ei. Jenel s-a dus acolo unde a vrut mereu să ajungă și mi-a lăsat mie locul lui pe lumea asta, ca să fiu și eu fericit.

(2019)

252 Total Views 3 Views Today