traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

„…Spuneți-mi:
Sunteți om, umbră sau fantasmă?“
Calderón[1]

În apropierea lanțului muntos Sierra Nevada se află un castel foarte vechi, ridicat pe culmea unui munte cu piscuri imense, îngrămădite unele într-altele, de poalele căruia se izbește surd și continuu un râu furios și care pare inaccesibil dacă este privit de departe; dar către el duce o cărăruie strâmtă și acoperită de pietre desprinse de pe stâncile ce alcătuiesc muntele.

Întreg ținutul învecinat este extrem de arid și sărac în vegetație, că nu pare să fie loc potrivit pentru făpturile vii; la mare distanță, spre orizont, se vede doar un câmp acoperit de un nisip negricios, pe unde cresc arareori, singuratice crengi de pin și de alți arbuști asemănători, sărmani și triști: nu se zărește nicio căsuță pe care să-ți odihnești privirea și nicio floare care să-ți învioreze inima.

Judecând de la exterior, construcția fusese o străveche mânăstire, unde de bună seamă că primii oameni din Spania convertiți la credința în Isus Cristos se adăpostiseră pentru a scăpa de prigoana funestă a pretorilor romani. Poate, cu trecerea timpului, construcția va fi fost servit drept castel, alteori drept comunitate de călugări sau chiar ca adăpost pentru bandiți; dar în prezent ajunsese într-atât de ruinată încât n-ar mai putea servi decât ca obiect de cercetare istorică pentru vreun anticar conștiincios.

Fără îndoială, de toate acestea amintește încă tradiția populară, care, întotdeauna ostilă celor ce se petrec conform ordinii firești a lucrurilor, nu renunță niciodată să împodobească în felul ei, atunci când din nefericire are prilejul, mii de aventuri, care de care mai cumplită și absurdă cu trimitere la acea clădire străveche, unanim cunoscută în întreaga regiune drept Castelul fantomei, al cărei aspect lugubru și întunecat împrumută imaginației locuitorilor din împrejurimi, înfierbântată de legendele tradiționale ale ținutului, culori tot mereu mai lugubre.

În privința aventurilor la care castelul a fost martor, părerile sunt împărțite. Unii mărturisesc că, în timpuri străvechi, acolo era reședința unui cavaler foarte influent, care în timpul vieții sale a recurs la violențe despotice îndreptate împotriva tuturor locuitorilor din ținutul dimprejur, distrugându-le holdele, ucigându-i pe bărbați și răpindu-le femeile și servitoarele. O fată de o frumusețe fără seamăn, care se numea Irene, trăia într-un sătuc din apropiere, sub oblăduirea mamei ei, o femeie văduvă și bătrână, iar mâna fetei fusese deja făgăduită unui tânăr numit Alfonso, flăcăul cel mai chipeș și îndrăzneț din ținuturile acelea.

Cei doi logodnici se iubeau cu multă duioșie și vedeau voioși cum se apropie clipa fericită care trebuie să-i unească pentru totdeauna și să încununeze trei ani de iubire și de statornicie.

Numai că faima frumuseții fetei ajunse la urechea stăpânului castelului, care puse la punct un plan prin care s-o răpească pentru desfătarea și amuzamentul său, cu prima ocazie ce avea să se ivească; răpire pe care a și reușit-o, ascunzându-se dimpreună cu niște soldați într-un lăstăriș la lângă care avea să treacă Irene pe înserat, întorcându-se spre casă de la câmp.

După ce, în ciuda lacrimilor și a implorărilor ei, a închis-o într-o celulă strâmtă din castel, cavalerul își strânse soldații și se puseră pe benchetuit. Le oferi un ospăț pe cinste, în care toți băură pe-ntrecute și se îmbătară în așa măsură, încât cei mai mulți ajunseră să cadă pe sub masă și pe podea, împovărați de vinul mult ce le acoperea inimile.

În vreme ce locuitorii castelului își petreceau astfel timpul, afară uraganul urla și ploaia cădea în valuri, singurele care rupeau întunericul profund al nopții fiind fulgerele vii ce se succedau pe cer. Cei din castel răspundeau cu toasturi, strigăte și cântece porcoase bubuiturilor cumplite ale tunetelor, care se prăvăleau cu bufnet surd asupra bolților castelului și a mugetului râului, spărgându-se de stâncile pe care era înălțat acel edificiu singuratic.

În același timp, pe coasta ce urca către castel, urca un om cu păr cenușiu și care era înfășurat într-o capă lungă, îmbibată de apa care se prăvălea continuu.

Bătu în repetate rânduri în poarta zăbrelită și, la capătul unei așteptări îndelungi, ieși să-i deschidă un soldat.

– Cine ești și ce cauți aici? îl întrebă acesta din interior.

– Domnule castelan, oferiți-mi adăpost în noaptea aceasta, fiindcă sunt un trubadur sărman și nu am alt refugiu afară de al vostru, dacă doriți să mi-l oferiți, așa să vă ajute Dumnezeu. Deschideți-mi, domnule, pentru că noaptea este îngrozitoare și ploaia îmi udă strunele lirei.

– Frate, ai dumneata un pic de răbdare, cât să merg să primesc poruncă de la stăpânul meu.

Soldatul urcă în sala ospățului și-și întrebă stăpânul dacă să deschidă sau nu trubadurului și dacă să-l adăpostească pentru acea noapte; iar ca răspuns i se spuse să deschidă de îndată, fiindcă așa cereau sfintele legi ale ospitalității, atât de mult respectate în acele vremuri. Așa că soldatul coborî pentru a face ceea ce i se poruncise și reveni în sala ospățului însoțit de trubadur, care, de cărunt și cocârjat ce era, arăta că se află deja în iarna vieții sale.

– Uscați-vă veșmintele la căldura acestui cămin – îl îndemnă stăpânul castelului – și luați de mâncați ceva, dacă aveți nevoie, ca mai apoi să ne cântați una dintre ultimele balade pe care le-ați compus, fiindcă presupun că memoria dumneavoastră le-o fi uitat pe cele din tinerețe.

Acea sala avea deja un aspect diabolic. În jurul unei mese lungi, acoperită încă de resturile unui ospăț, dormeau și sforăiau mulți soldați, cuprinși pe deplin de o beție profundă; mai erau și alții, întinși din loc în loc pe podea, unii adormiți, iar alții încă luptându-se cu grețurile provocate de beție.

O lampă ce era atârnată de tavan, pe jumătate aproape stinsă, trimitea spre acea încăpere o lumină călâie și gălbuie, la care se adăuga cea dată de lemnul de stejar ce ardea în cămin și care, blocată în partea superioară de vântul care sufla cu violență, împingea neîncetat înăuntru un fum negru și gros, în stare să-l scârbească pe însuși Satana.

Odată cu intrarea trubadurului, se lăsase o liniște prelungită, întreruptă doar de ecourile furtunii și de sforăiturile adormiților; însuși stăpânul castelului, uitând de plăcerea ce-l aștepta în brațele prizonierei lui, bea fără oprire și se afla și el în pragul beției.

Trubadurul se încălzea la focul căminului și, din când în când, cu un aer fioros și destul de misterios, arunca priviri piezișe spre restul încăperii; rămăsese înfășurat în capa lungă cu atâta grijă, încât, dacă s-ar fi găsit mai multă libertate în înțelegerea oamenilor care îl înconjurau, le-ar fi putut stârni acestora suspiciuni ciudate, pentru că părea că ascundea ceva sub veșminte.

– Hai, om bun – spuse stăpânul castelului cu acel ton specific celor beți – cântă-ne ceva care să ne însuflețească, pentru Dumnezeu…

Restul frazei rămase nerostit.

– Da, da, să cânte –  murmurară la unison câteva voci înmuiate de vin.

Trubadurul scoase de sub capa lui o liră micuță pe care o purta în spinare, oblic, ca pe o cartușieră și începu să cânte astfel:

 

Pe malurile Bétis[2]-ului, războinici cu arme,

armuri de oțel și mândre veșminte

semeț strălucind în ultimele raze

ale asfințitului, tăcuți călăresc.

În fruntea lor merge chipeșul nobil

de neam catalan care-i conte de Mena.

Robustă e lancea ce-i licăre-n mână

ș-apasă pe spinarea calului roib.

 

Un castel gotic, pe-un umăr de munte,

în zare se vede semeț, printre nori.

Deși ruinată-i în parte, structura-i masivă

de vremuri mărețe înc-amintește.

Turnurile lui poartă cerul pe frunte

și steagul credinței e sus pe crenel.

Cu vuiet surd, năvalnicul râu

săltând printre stânci îi face ocol.

 

„La înaltul castel ce acolo s-arată“,

zice contele, al Menei stăpân,

„s-ajungem soldați, căci cerul s-acoperă

de nori groși și aspră negreală.

Să mergem soldați!“ Și bolta-i

acoperită de doliu și-oroare,

când raze sângerii în drum avântat

coboră. Și vuiet de tunet răsună!

 

Iar ploaia apăsătoare coboară puhoi

iar de pe casca cea mândră cade panașul.

Deșertul se spală de sânge-n noroi

Și-n fugă zorește trăpașul.

„Soldați“, le repetă nobilul tânăr,

„s-alegem cărarea către castel!“

Și toți îl urmează dând frâielor drumul

cu spada în mână și pieptul spre oblânc.

 

De-abia au ajuns la poalele muntelui

că vântul și ploaia s-au și potolit.

Iar soarele dintre nori de aur și galben

în raze timide începe-a luci.

De pinul cel falnic un picur s-anină,

cu multe culori se vede vibrând

și străluce cum o face soarele-n zori

la întâia lui rază lucind dintre mări.

 

Când trubadurul ajunse aici cu cântecul lui, nu mai rămăsese nici măcar unul din ceilalți prezenți care să nu fie adormit buștean, sub influența vinului și a monotoniei vocii acelui muzician ambulant. Puțin câte puțin, acesta își redusese accentele, făcându-le tot mai stinse și imperceptibile, până când, asigurându-se că nimeni nu le mai auzea, își încetă cântecul; și atunci, brusc, străluci în ochii lui tot focul furiei și al tinereții.

Își aruncă lira pe podea și, înlăturând capa ce-l acoperea, se dovedi că nu era atât de înaintat în vârstă cum păruse mai înainte; înarmându-se cu toată hotărârea de care dispunea și înșfăcând cu ambele mâini pumnalele mari, pe care le purtase la cingătoare, începu să împartă cu rapiditatea razei de lumină lovituri mortale tuturor soldaților.

Vaietele primilor muribunzi îi treziră pe unii dintre camarazii lor, care, nerevenindu-și încă pe deplin din beția profundă, abia dacă putură să se folosească de armele lor și oferiră o slabă rezistență în fața furiei impetuoase a tânărului.

Apoi, după ce le-a împărțit moarte tuturor soldaților, începu o luptă furibundă cu stăpânul castelului, în care, după ce l-a rănit pe acesta de mai multe ori, îl aruncă la podea dezarmat și aproape fără suflare; atunci desfășură o funie groasă de la brâu cu care îi legă picioarele și mâinile, făcându-l atât de neputincios în a se apăra, de parcă s-ar fi aflat deja sub semnul morții.

Atunci, tânărul îi puse un genunchi pe piept și, lăsând să-i strălucească prin fața ochilor un pumnal ascuțit, îl obligă să-i spună unde o închisese pe frumoasa prizonieră. Cavalerul îi răspunse; așa că Alfonso, luând o făclie aprinsă, se îndreptă spre locul ce îi fusese indicat, unde o găsi într-adevăr pe iubita lui Irene, căzută pradă celei mai mari disperări, și căreia sosirea iubitului ei în acele clipe îi păru mai mult decât aievea, un neînțeles vis fericit.

Tânărul își luă iubita pe brațe și merse în sala ospățului, unde încă zăcea pe jos cavalerul, târându-se pe podea și făcând spume la gură și scoțând urlete groaznice, asemenea unui taur înlănțuit. Atunci tânărul voinic în ridică de jos și îl purtă pe brațe, aruncându-l viu pe una din ferestrele sălii în râul care curgea la poalele castelului, cu nivelul apei crescut de  ploaia ce cădea abundent.

Chiar și acum, fereastra prin care a fost aruncat acel ticălos cavaler este prezentată ca un obiect al terorii. Răpirile și asasinatele înfăptuite de el, relatate într-o noapte de iarnă de o babă ramolită tinerilor din regiune, îngrămădiți în jurul unui foc pe jumătate stins, au reușit de multe ori să alunge somnul lăsând loc multor închipuiri pline de pasiune ce abundă în frumoasa Andaluzie.

Tânărul curajos, care punându-și viața în pericol a salvat cu atâta bravură onoarea celei care-i fusese promisă de nevastă, a ieșit cu ea din castel și, la doar două zile după aceea, s-a sărbătorit nunta lor, la care au venit toți locuitorii de pe o rază de trei leghe[3], atrași de faima acelei izbânzi nemaipomenite.

Tinerii căsătoriți erau în culmea fericirii, dar, vai, cât de curând aceasta avea să fie urmată de lacrimi și de moarte!…

La căderea serii, toată tinerimea, fete și băieți, s-a strâns pe malul râului, locul faptei glorioase a proaspătului căsătorit, pentru a sărbători cu dansuri acea nuntă; dar în toiul cântecelor de veselie care răsunau de pretutindeni, se auzi un urlet cumplit, care țâșni din străfundurile râului, iar un braț de o lungime uriașă se ridică din ape și o mână acoperită de o mănușă de fier se îndreptă din valuri spre nefericita Irene… iubitul ei se aruncă spre ea… o trage spre mal… dar toate eforturile lui sunt zadarnice… o forță copleșitor mai mare decât a lui o smucește pe iubita lui în sens opus și, după o agonie cumplită, dispar amândoi în adâncul apelor.

De atunci se împământeni părerea că sufletul acelui cavaler locuia încă sub bolțile castelului și că rătăcea pe fundul râului, lucru confirmat de vocile vibrante ca tunetul pe care li se părea că le aud, din când în când, venind din ape, și de o lumină misterioasă ce se vedea alegând uneori noaptea, dincolo de ferestrele clădirii. Este probabil că respectivele voci să nu fi fost altceva decât mugetul apelor râului lovindu-se de stânci, iar lumina aceea misterioasă, cea folosită pentru iluminat de unii călători, aventurieri ori, chiar mai probabil, de o ceată de bandiți care se foloseau de această legendă pentru a putea locui acolo la adăpost de prigoana justiției.

Alții spuneau că sufletul care sălășluia în acel castel era al abatelui unor călugări care se stabiliseră acolo cu mult timp înainte de invazia maură în patria noastră și pe care cei din urmă i-au jertfit în furia lor atunci când au fost izgoniți din țară; doar că Dumnezeu a vrut, pentru a-i împiedica pe musulmani să întineze cu prezența lor acel sfânt adăpost, ca sufletul abatelui să rămână acolo pentru a-i îngrozi și a le dovedi prin acest miracol că, deși au ucis creștini, nu vor putea niciodată stinge în Spania adevărata lumină a creștinismului; plus că sufletele în care credința aceasta dăinuiește vor rămâne vii în locurile ocupate mai înainte de corpuri.

De asemenea, bătrânele și puștanii din toată acea regiune le amintesc pe un ton înfiorător călătorilor curioși un număr nesfârșit de istorioare și de tradiții străvechi, cu toate fiind menite să explice esența supranaturală a vocii și a luminii, pe care mă veți ierta că nu le enumăr, chiar dacă sunt la fel de credibile și ingenioase cum sunt cele două pe care vi le-am prezentat și pe care, nu cu mulți ani în urmă, le-am auzit povestite într-o căsuță din imediata apropiere a castelului misterios în care s-au petrecut.

 

(1835)

 

[1] În Purgatoriul Sfântului Patrick, dramaturgul spaniol Calderón de la Barca descrie lupta dintre Ludovic și cel cu chip acoperit, pe care cel dintâi nu-l poate lovi cu sabia, pentru că arma răzbate prin el ca prin aer. În original, întrebarea este „Sunteți om, umbră sau demon?“, deci Ochoa o citează diferit, poate că din memorie.

[2] Numele latin al râului Guadalquivir, cel mai lung curs de apă din Andaluzia.

[3] Leghea comună castiliană a cunoscut valori diferite. În secolul al XIX-lea, o leghe terestră în Spania echivala cu 5572,7 metri, deci textul se referă la o rază de circa 16,7 kilometri.

259 Total Views 3 Views Today