O simțire nouă îi rumenește obrajii bălani. În părul ei blond se cletină o camelie albă. Clipește rar: vrea să-l vază mult, mult, necontenit.

Copilul doarme. Cămășuța subțire i s-a ridicat la umeri. E gol mai tot. Curbe grațioase și adînci îi despart musculatura. Un cîrlionț auriu i se mișcă în mijlocul frunții. A scîncit… Îîîî… ca un cîne necăjit în somn. Își potrivește buzele umede; și le-a țuguiat ca o pîlnioară. A început să sugă. Visează.

O fășie de lumină scutură pe corpul lui fraged luciri moi, reflexuri calde, trandafirii, tremurătoare. Buricele deștelor parcă sunt niște boabe de coraliu.

Un îngeraș de Murillo.

Din părul mamei se desprinde camelia și cade pe picioarele copilului. Tresare. Se întinde apăsînd cu călcîiele în cutele mărunte ale cerceafului alb ca zăpada. Aruncă mînele în lături și doarme, și doarme, senin și nemișcat, ca într-un tablou.

— Ah! e adorabil!

Firește. E primul. Este mumă, și pînă acum n-a iubit pe nimeni. Pe nimeni: s-a măritat ca 99% din lumea mare.

Se pleacă și-l sărută… Să-i fi spus cineva că va săruta pe vreo ființă acolo unde și-a sărutat copilul… ce rușine!

— E adorabil.

Da, și rîsul îi este fals.

***

Serafitta a văzut de atîtea ori pe mă-sa potrivindu-și surîsul în oglindă, încît și ea, micuța, surîde oamenilor cu o cochetărie absurdă pentru mintea și vîrsta ei.

Serafitta a auzit de atîtea ori pe mama ei vorbind de „lumea bună”, încît într-o zi a spus despre o prietenă a ei de 5 ani că „frumoasă e, dar n-are manieri din lumea bună”. Multe luni selectedul capitalei a repetat uimit fraza „copilului de geniu”.

— Știți ce-a zis Serafitta?…

— Da?… de cîți ani e?

— N-a împlinit șeapte…

— Cum?… Un adevărat geniu!

Serafitta critică deja rochiile cocoanelor — preferă „bejul”, ca și mama ei — la masă ține furculița și cuțitul în perfecție și știe atîtea lucruri pe cari nu le pricepe, încît este un „copil fenomenal” pentru cei cari nu pricep copiii.

Dar pe Serafitta au pus-o la carte… ei, iacă cu ce nu se împacă Serafitta.

Și este tristă… o întristare de bătrîn.

***

Doarme în leagăn sora lor cea mai mică. Ele sunt mari, foarte mari: una aproape de cinci și cealaltă aproape de șase ani. Cum să nu fie mari? Cea care doarme e numai de cîteva zile.

Mă-sa le-a trimis să se joace împrejurul leagănului și de s-a deștepta fetița să cheme pe doda ei.

Vorbesc încet și cuminte.

— Tu ai văzut-o?

— Da, și e mică de tot, și are ochi…

— Și gură…

Amîndouă, pe gînduri:

— De unde-o fi venit?

— Mama a zis c-o să cumpere un frate mic, mic…

Dar dodată o rup la fugă, strigînd:

— Dodo!

— Dodo!

Mama tresare în odaia d-alături.

Dacă s-o fi răsturnat leagănul?

— Dodo!

O bănățeancă voinică se repede speriată.

— Ce e? Ce s-a întîmplat?

Surorile, liniștit și una dupe alta:

— Dodo, fetița nu s-a dășteptat

— … nu s-a dășteptat!

Doica rîde cu hohot. Ele, foarte serioase, se duc să păzească pe fetița a mică de tot. Și vorbesc încet și cuminte:

— Eu n-am văzut cînd a venit…

— Nici eu…

— Dar n-a venit pe poartă…

— Nu, n-a venit pe poartă…

E o teribilă problemă. Se uită una la alta, mirate, naive, sfinte. În ochii lor albaștri este atîta grijă… De unde a venit? Parcă li s-a făcut nițică frică. De ce? Nu știu nici ele, dar pleacă amîndouă să cheme pe doda, că fetița… nu s-a dășteptat!

***

— De ce să nu-i dau, tată? Săracu moșu… un ban… noi avem mai mulți bani…

Pe drum trece unul cu alune prăjite.

— Ăla cu alune!… Cîte d-un ban?

— Cinsprece… Una… două… trei…

— Vezi, copilul tatii, cîte alune cumperi cu un ban? Și moșul e urît… tii, ce urît!

„Copilul tatii” este om încă. Mănîncă alunele și se gîndește. E urît moșul? Da, dar îi e foame. Săracu moșu! A mîncat alunele, și „copilul tatii” n-a înțeles…

— De ce să nu-i dau, tată?… E bătrîn și nu vede…

A doua zi chemă pe un simigiu. Cu un ban bagă băiatului un covrig p-o mînă și unul pe cealaltă.

— Vezi, copilul tatii, cît face un ban? Doi covrigi!… și moșul e urît și bagă copiii în sac…

„Copilul tatii” este încă om. A mîncat covrigii și întreabă pe tat-său:

— Nici cînd o muri de foame să nu-i dau un ban?

Privirea cămătarului bogat se încruntă. Nu cumva copilul său este stupid? Se plimbă nervos. Caută ceva. E slab și palid. S-a rumenit. A găsit cu ce va convinge pe micul risipitor!

Într-o zi vine un cerșetor.

— Dați și moșului un ban, și să vă dea Dumnezeu spor și sănătate…

„Copilul tatii” ș-aduce aminte de alune, de covrigi. Cinsprece alune d-un ban. Doi covrigi cu susan d-un ban. Stă pe gînduri. În capul lui se petrece o luptă. E prima luptă dintre a fi sau a nu fi om. Și este încă.

Moșul are o barbă albă pînă la brîu, și cocoșat, și zdrențăros, și slab, și mînele uscate-uscate…

— Tată…

Și copilul stă din vorbă.

— Tată…

Iar stă.

— Tată, dă-mi să dau moșului un ban… a mai venit o dată…

— Ioane!

Ion a venit.

— Ioane, du’ dă cumpără d-un ban bomboane, prăjituri și jucării.

Copilul face ochii mari-mari: și bomboane, și prăjituri, și jucării?…

Ion a sosit.

A adus, d-un ban: un cornet de bomboane, o cutie cu prăjituri și un drum de fier cu mașină și cinci vagoane.

Cămătarul dă un ban copilului.

Cerșetorul repetă trist si lung: „Dați și moșului un ban”…

— Copilul tatii, ce vrei tu: să dai moșului banul, sau să-l dai lui Ion ca să plătească bomboanele, prăjiturile și drumul de fier?

— Nu-i mai dau moșului, că moșul bagă pe copii în sac…

Și d-aci încolo de cîte ori „copilul tatii” auzea pe vreun cerșetor, zicea:

— Da… hî-hî… să-i dau un ban…, cîte nu cumpăr eu cu un ban!

***

Gogulanul e blînd, și vesel, și bun, și fericit. Cu niște ochi negri, mari și strălucitori. Pletele sale, gălbui cum sunt căpușile de salcie la Florii, îi cad pe umeri în rotocoale fantastice. Și e mic drăguțul, dar viu, viu, și necontenit cu cîte o grije pe suflet. El a dat „pî-ie la mosu ă-la”. Și deștul lui subțirel arată în sus, spre tavan, pe „mo-su ă-la”. D-apoi știe și o poejie.

Cine n-a văzut erou în viața lui n-are decît să privească la Gogulanu cînd spune poejia:

„Megi î Dacia, găbeste,

Pe gîdaci de risipete”…

Știți cum i se întunecă privirea? Richard Inimă de Leu n-a privit mai strașnic decît privește Gogulan la gîndacii din Dacia… Un irredentist!

***

Mititica din poarta Grădinei Icoanii e ciupită de vărsat și are niște ochi albi-albi, ca doi franci. Ea întinde talerul de lemn și cere blînd, „din întuneric”, acelora „din lumină”.

Într-o zi i-am dat un ban și un strugure. Și-a ridicat ochii albi în sus. Mi-a surîs. În viața mea nu voi uita acest surîs de pe o mască îndurerată cu ochii mari și orbi.

Și, fără să mă gîndesc că voi controla mila oamenilor, m-am așezat pe o bancă din apropiere. Pe un domn elegant l-a împiedicat mănușile ca să-i dea. A voit ca să scoață din buzunar, dar n-a izbutit… mănușile; ! Un altul a scos un pumn de argint: i-a fost milă, dar n-avea schimbat. O milă care niciodată n-a trecut de 10 centime. A profitat de acei ochi cari nu vedeau și s-a dus uitîndu-se îndărăt. Cînd m-a văzut, s-a înroșit. O doamnă s-a luptat cu evantaliul, cu umbreluța și cu rochia, și n-a izbutit să scoață portmoneul. Într-un ceas 10 din 15 i-au dat.

Mă sculai să plec, dar văzui un mic ștrengar, desculț și cu capul gol, care se apropia încet-încet de cerșetoare. Un moment se opri. Privi cu lăcomie la un coș cu struguri negri, apoi aruncă niște ochi siniștri asupra cerșetoarei. Mă pitulai dupe un boschet de liliac. Vedeam tot și nu eram văzut.

Ștrengarul stă drept în fața ei. Îi auz răsuflarea. Deschide gura; dă să vorbească; glasul îi tremură; se oprește; se șterge pe frunte… Îl auz: abia i s-aude glasul.

— Dacă-mi dai cinci parale, îți dau un ban, că mama atît mi-a zis să-ți dau…

Mititica pipăie averea sa, pipăie, și întinde un „cinci parale” în vîrful deștelor. Ștrengarul îi ia repede și îi dă o piuliță rotundă ca de mărimea unui ban de zece.

Cerșetoarea îi zise prelung și blînd: „Bodaproste! bodaproste!

Mă scol repede.

A! micului escroc îi cîntărește olteanul un strugure negru.

Se văd semnele crimei. Clipește des; se uită în toate părțile. Și tocmai cînd luă ciorchinul de coadă, îl apuc de ureche, îl strîng și îi zic cu o asprime exagerată într-adins:

— De unde-ai luat banul, hoț mic?…

A tresărit; a scăpat strugurile; a început să tremure; s-a făcut ca hîrtia de alb; lacrămile îi curg și p-un obraz, și pe celalt.

Mi s-a făcut milă, dar totuși am avut hainia să-l duc la cerșetoare, ca el, cu mîna lui, să-i dea ciorchinul de strugure.

— Iacă, fetițo, un băiat bun și milos, îți dă ție un strugure cumpărat cu banul lui, pe care i l-a dat mă-sa fiindcă s-a purtat bine și și-a învățat lecția…

Niciodată n-am văzut copil plîngînd mai cu foc pe tăcute.

Un suflet bun în acest mic hoțoman de ocazie.

Mi-a mărturisit că de trei zile se gîndise să fure… vezi, că de trei săptâmîni ieșiseră strugurii, și el nu mîncase

384 Total Views 3 Views Today