traducere și adaptare din limba spaniolă: Nicu Gecse

În ținut nu se mai vorbea de altceva. De bună seamă, cu așa minune! Dar ce, vezi în fiecare zi un septuagenar care să meargă în fața altarului împreună cu o copilă de cincisprezece ani?

Așa că, nu-s vorbe goale: abia împlinise cincisprezece ani și două luni, că Inesiña, nepoata preotului din Gondelle, când propriul ei unchi, în biserica locului sfânt de la Nuestra Señora del Plomo[1] – la trei leghe distanță de Vilamorta – îi binecuvântă căsătoria cu proprietarul Don Fortunato Gayoso, în vârstă de șaptezeci și șapte de ani și jumătate, după cum adeverea certificatul de botez al acestuia. Singura dorință a Inesiñei fusese să se căsătorească în acel sanctuar; era devotată acelei apariții a Fecioarei și folosea întotdeauna scapularul tradițional de la Plomo, cu cămașă albă și mătase albastră.

Și cum mirele nu putea – ce să mai poată, piaza-rea? – să urce la pas coasta abruptă ce duce la  Plomo, pornind din drumul vechi dintre Cebre și Vilamorta, și nici să se mențină călare, s-a găsit soluția ca doi tineri viguroși din Gondelle, trimiși să încarce un coș mare de struguri din recolta viei, să-l ia pe Don Fortunato și să-l poate pe scaunul reginei[2] până la biserică. Ce porție strașnică de râs !

Fără îndoială, în cluburi, în spițerii și în celelalte cercuri de dialog, să le spunem așa, din Vilamorta și Cebre, dar și în atriumurile și sacristiile parohiale, se conveni că în Gondelle[3] se vânau trofee mari și că Inesiñei îi revenise premiul cel mare.

Să vedem: cine era Inesiña? O copilă simplă, plină de viață, cu ochi strălucitori, cu obraji ca trandafirii; dar, ce naiba, sunt o mulțime asemenea ei între Sil și Avieiro! În schimb, om bogat ca Don Fortunato nu se găsește în întreaga provincie. Nu se știe dacă bogăția lui a fost câștigată pe căi cinstite sau nu, fiindcă doar Dumnezeu știe ce ascund între cele două capace ale valizei cei care se întorc din Lumea Nouă cu atâtea mii de duros, doar că… Sst ! Cine se apucă să cerceteze la baza unei avuții nemăsurate? Averile sunt ca vremea bună: te bucuri de ea și nu îți pasă de unde apare.

Faptul că domnul Gayoso adusese cu el mult bănet era susținut de referințe foarte autentice și demne de încredere; doar în sucursala Băncii Auriabella erau depozitate, așteptând prilejul de a fi investite, vreo două milioane de reali (când este vorba de bani, în Cebre și Vilamorta încă se face trimitere la reali). Când în țară se vindeau bucăți de teren, Gayoso le cumpăra fără să se tocmească, iar în Piața Constituției din Vilamorta își achiziționase un grup de trei case, pe care le-a dărâmat și pe locul lor a ridicat o clădire nouă și somptuoasă.

– Nu i-ar fi fost de ajuns boșorogului câțiva coți de pământ? se întrebau batjocoritori și lipsiți de scrupule jucătorii de la cazinou.

Judecați singuri ce au adăugat aceștia atunci când vestea ciudată a nunții s-a răspândit și când s-a aflat că Don Fortunato, nu numai că i-a asigurat o dotă splendidă nepoatei preotului, ci și a declarat-o moștenitoare universală. Urletele rudelor mai mult sau mai puțin apropiate ale bogătanului ajunseră până la cer: vorbeau de instanțe, de nebunie senilă sau de închiderea lui într-un azil. Dar, în condițiile în care Don Fortunato, deși terminat și stafidit, își păstra intactă capacitatea de exercițiu, raționa și se gospodărea perfect, s-au văzut nevoiți să-l lase în pace, cu gând că-și propria lui nebunie îi va fi pedeapsă.

Dar scandalul monstruos nu putu fi evitat. În fața casei noi, decorată și mobilată fără să li se acorde atenție cheltuielilor, unde soții se mutaseră deja, se strânseră, înarmați cu tigăi, cratițe, furci, ciomege, cornuri de vânătoare și fluiere, în total să tot fi fost mai mult de cinci sute de barbari. Au făcut hărmălaie cât au vrut, fără ca nimeni să-i oprească; în clădire nu se întredeschise nicio fereastră, nicio lumină nu se strecură printre perdele: obosiți și dezamăgiți, scandalagii s-au retras să doarmă și ei. Chiar dacă erau vorbiți să continue cu hărmălaia o săptămână întreagă, din noaptea următoare nunții i-au lăsat pe soți singuri și piața a rămas goală.

Între timp, în interiorul frumosului conac, plin de mobilă bogată și de tot ceea ce pot pretinde confortul și desfătarea, mireasa credea că visează; singură și din te miri ce îi venea să danseze de fericire. Frica, mai mult instinctivă decât rațională, cu care a mers la altarul bisericii Nuestra Señora del Plomo se disipase în fața chibzuinței dulci și paternale a bătrânului ei soț, care nu-i ceruse soției decât un pic de tandrețe și de căldură, atenții permanente de care are nevoie bătrânețea la o vârstă înaintată. Atunci își explica Inesiña îndemnurile repetate ale unchiului său, starețul Gondellei: „Nu te teme, proasto!” și „Mărită-te liniștită !“

 Avea o misiune pioasă, ținea loc de infirmieră și de fiică, un rol pe care trebuia să îl joace pentru ceva timp…, foarte puțin, poate. Dovada că va rămâne în continuare fetiță consta în cele două păpuși uriașe, îmbrăcate în mătase și dantelă, pe care le-a găsit în vestiarul ei, foarte serioase, cu fețe de tâmpite, așezate pe canapeaua de satin. Acolo nu se concepea, nici ca ipoteză, nici ca închipuire, că ar fi putu veni alte făpturi decât cele din porțelan fin.

Să ai grijă de un bâtrânel… Cum să nu, Inés o poate face foarte bine. Zi și noapte – noaptea mai presus de toate, pentru că atunci avea nevoie de ea lângă el, lipită de corpul lui, un veșmânt blând – se străduia să-l ajute, să nu-l abandoneze nici măcar un minut. Bietul domn! Era atât de drăguț și era deja cu piciorul drept în mormânt! Inima Inisiñei era mișcată: neavând un tată cunoscut, s-a gândit că Dumnezeu îi oferă unul în schimb. Decisese că va comporta ca o fiică, ba chiar mai mult, pentru că fiicele nu acordă o îngrijire atât de intimă, nu le oferă taților căldura tinereții, efluviile calde ale corpului lor; și în acestea credea Don Fortunato că are să găsească un remediu pentru decrepitudine.

– Ceea ce am este rece, repeta el, foarte rece, dragă; zăpada atâtor ani cristalizată deja în vene. Te-am căutat așa cum căutăm soarele; mă apropii de tine cum m-aș apropia în mijlocul iernii de un foc binevoitor. Vino mai aproape, cuprinde-mă în brațe; dacă nu, voi tremura și voi îngheța imediat. Pentru numele lui Dumnezeu, adăpostește-mă; nu-ți cer mai mult.

Ceea ce însă nu spunea bătrânul și rămânea un secret, știut doar de el și de specialistul curant englez pe care îl consultase ca ultimă soluție, era convingerea că bătrânețea lui pusă în contact cu primăvară proaspătă a Inesiñei aveau să creeze un schimb în natură misterios. Dacă energiile vitale ale fetei, floarea robusteții ei și resursele ei intacte de forțe ar fi urmat să-l reînvie pe Don Fortunato, decrepitudinea și epuizarea acestuia din urmă i-ar fi fost comunicate fetei, transmise prin amestecul și schimbul respirației, bătrânul acumulând o aură vie, arzătoare și pură, iar fata absorbind o ceață mormântală. Gayoso știa că Inesiña era victima, oaia adusă la abator; și cu egoismul acerb al ultimilor ani de existență, în care totul se sacrifică în efortul de a o prelungi, chiar dacă doar cu câteva ore întregi, nu simțea nicio urmă de compasiune. O cuprinse pe Inés, absorbindu-i respirația sănătoasă, expirația ei aromată, delicioasă, deprinsă din urna de cristal sticlă a dinților ei albi; acesta era ultimul lichior generos, scump, pe care îl cumpărase și pe care îl bea pentru a se întreține; și dacă ar fi crezut că întinerește făcând o incizie în gâtul fetei și sugându-i sângele din aceea venă, s-ar fi simțit în stare s-o facă. Nu plătise? Ei bine, Ines era a lui.

Uimirea produsă locuitorilor din Vilamorta fu mare – mai mare decât cea provocată de nuntă –când au observat că Don Fortunato, căruia îi pronosticaseră că mai are doar opt zile până la înmormântare, dădea semne de refacere, ba chiar de întinerire.

De-acum ieșea la plimbări scurte, sprijinindu-se mai întâi de brațul soției, apoi de un baston, devenind parcă la fiecare pas mai drept, cu picioarele tremurându-i tot mai puțin. După două-trei luni de căsătorie, își permise să meargă la cazinou, iar după o jumătate de an – ce minune –reveni la obiceiul de a juca o partidă de biliard, scoțându-și redingota, ca un bărbat.

Se spunea că i se suflă pielea, că i se injectează lichide: obrajii și-au pierdut ridurile adânci, capul i se ridica iar, ochii nu mai erau ochii morți care se adăugau unui craniu. Iar doctorul din Vilamorta, celebrul Tropiezo, repeta cu un fel de teamă amuzantă:

– Fir-aș turbat dacă nu avem de-a face cu un centenar din aceia despre care vorbesc ziarele.

Același Tropiezo se văzu nevoit să o îngrijească pe Inesiña, sărmana fată, de boala lungă și lentă care i-a adus moartea mai înainte de a împlini douăzeci de ani. Epuizare, febră hectică, ceva ce exprima în modul cel mai semnificativ ruina unui organism care-și cedase capitalul altuia.

Nepoatei preotului nu i-au lipsit o înmormântare frumoasă și un mausoleul pe cinste; iar acum bun nu lipseau din nepoata preotului; Dar Don Fortunato este în căutarea unei logodnice. De data aceasta, fie el pleacă din oraș, fie răzmerița se sfârșește prin a-i arde casa și prin scoaterea lui  afară pentru a fi ucis într-o bătaie crâncenă. Asemenea lucruri nu sunt tolerate de două ori!

Iar Don Fortunato zâmbea, mestecând cu dinții lui falși coada unui trabuc.

(1901)

____

Note

[1] Doamna noastră de Plumb (traducere ad-literam)

[2] Scaun improvizat, format din brațele a două persoane.

[3] Localitate situată în provincia La Coruña, la sud de Santiago de Compostela.

384 Total Views 3 Views Today