Un erou e pe atât de grozav, pe cât de teribili îi sunt antagoniștii. În cei 80 de ani de la prima publicare, Batman a reprezentat tot ce are mai bun de oferit umanitatea. Antiteza unui asemenea personaj formidabil, pentru că trebuie să existe un echilibru natural, ar reprezenta-o haosul, anarhia, iraționalul.

În 1940 Jerry Robinson, inspirat de drama romantică lansată în 1928, The Man Who Laughs, a fabricat un personaj care va deveni pe parcursul istoriei DC Comics cel mai înfricoșător și imprevizibil adversar al bravului nostru Cavaler Întunecat. The Joker, The Clown Prince of Crime, a fost prezentat lumii ca un psihopat cu un simț al umorului sadic și denaturat.

Ulterior, în 1950, a fost transformat de codul autoimpus al breslei benzilor desenate într-un clovn îndărătnic și aiurit, revenind prin 1970 la rădăcinile sale întunecate. Asemeni lui Batman, a fost reprezentat în orice formă de divertisment posibilă. Pe parcursul timpului cei care i-au scris aventurile, eliberându-se de povara celor mai întunecate gânduri, au introdus noi straturi personalității sale oglindind metehnele și hiperbolizând imperfecțiunile societății de la momentul respectiv.

Cine cunoaște personajul știe că te poți aștepta la absolut orice de la el. Însă oricât aș încerca să-l prezint pe Joker nu va fi niciodată suficient și nici pe departe satisfăcător. Cert este că pentru noi ăștia de ne trăim parți importante ale vieții și ne îmbrățișăm sminteala prin comic book-uri este un răufăcător pe care iubim să îl urâm.

E o vorbă care umblă în lumea benzilor desenate. Zice așa: When supervillains want to scare each other, they tell Joker stories (Când super-răii vor să se sperie între ei, își spun unii altora isprăvii cu Joker). Evident, zicerea cuprinde perfect esența acestui personaj.

Cu asta în minte, ultima reprezentare a sa, filmul care rulează acum în cinematografe peste tot în lume, va fi la fel de greu de mestecat însă vă poate oferi o justificare superficială a firului narativ.

Cu Todd Phillips în scaunul regizorului (influențat masiv de Martin Scorsese cu ale sale Taxi Driver, Raging Bull și King of Comedy), Joker este un altfel de film cu super-eroi. Cu răufăcători de fapt, în săptămâna care a trecut de când l-am văzut fiindu-mi imposibil să găsesc un personaj pozitiv al poveștii. De la primele trailere, știam că filmul va durea. Însă nu am avut idee cât de mult.

Mă gândeam, citind pe diagonală recenzii și evitând cu greu „spoilere”, că este imposibil ca filmul să fie atât de bun precum spun oamenii. Dar a fost.

Alături de Logan, este cea mai tristă, cea mai depresivă adaptare a unui personaj de benzi desenate. Motivul: Joker-ul lui Joaquin Pheonix este incredibil de real. A trebuit să-mi reamintesc permanent că mă uit la un film și că nu mă holbez stupefiat în viața personală a cuiva și îi urmăresc fiecare pas al comportamentului. Este pur și simplu sclipitor.

Acum înțeleg de ce producția a stat pe loc, chiar dacă scenariul era schițat în mare parte de mai bine de un an, până când producătorii au reușit să-l convingă să accepte rolul. Fără Joaquin Pheonix, opera aceasta cinematografică desăvârșită nu ar fi existat.

Nu-l căutați pe Batman. Nu-l veți regăsi. Bruce Wayne este irelevant pentru narațiune. Îl veți găsi însă pe tatăl său, Thomas Wayne, într-o ipostază neexplorată până acum. Candidat la primăria Gothamului, snob, arogant, cu un mesaj electoral discriminatoriu, care nu face decât să accentueze diferențele dintre păturile sociale ale orașului, aprinzând fitilul butoiului cu pulbere pe care supraviețuiește comunitatea.

Orașul este sufocat de greva gunoierilor și galvanizat de proteste ale săracilor gata să declare război clasei bogate. „We are all clowns!” spun pancartele agitate de contestatari, pregătind subtil scena suprareală de la finalul filmului.

Coloana sonoră este scrisă de aceeași persoană care a compus și pentru serialul excepțional Chernobyl. Imaginați-vă un fierăstrău trecut constant peste corzile unui contrabas. Te face să scrâșnești din dinți incontrolabil accentuându-ți starea de anxietate și pielea de găină instalate odată cu primele scene ale peliculei. Pe parcurs înțelegi că este în perfectă concordanță cu trăirile lui Arthur. Nu face decât să adâncească drama trăită de personaj.

Arthur Fleck este un suflet rătăcit, bolnav psihic, cu o afecțiune ciudată care îi provoacă un râs necontrolat, activat de orice situație de stres pe care o experimentează. Este abuzat constant de toți cei cu care interacționează, lăsat să putrezească de o societate copleșită de egoism și lăcomie dezumanizante. Terapia făcută de mântuială a asistentului social dezinteresat nu îl ajută deloc. Se simte alienat, ignorat, sufocat de gânduri întunecate.

Inițial ezită să-și elibereze furia, însă, sfidat în fiecare zi de un oraș într-o stare degenerativă pronunțată, recurge la violență și împușcă trei reprezentanți ai clasei bogate a Gothamului, care îl abuzează în mod gratuit în metrou.

Se refugiază într-o toaletă publică unde printr-un dans schimonosit face primul pas în îmbrățișarea părții sale întunecate. Renunță treptat la puținele legături pe care le are cu umanitatea și cu fiecare violență pe care o săvârșește din acel moment este cu un pas mai aproape de destinația finală, deformatul, nefirescul Joker.

Pe parcursul întregii desfășurări a evenimentelor Arthur încearcă să-și găsească propria existență. O găsește doar în momentele de eliberare a personalității sale agresive, fără scrupule și remușcări, transformându-se în final într-un simbol al revoluției – un motiv, o scuză pentru comunitatea persecutată a Gothamului, pentru eliberarea furiei generalizate.

Te regăsești undeva spre finalul filmului și nu ești sigur câte din scenele pe care tocmai le-ai văzut sunt reale ori s-au întâmplat doar în mintea lui Arthur Fleck. Linia dintre realitate și fantezie este deformată până la punctul în care nu știi ce să crezi. În mintea sa totul se diluează, Arthur dovedindu-se un povestitor în care nu poți avea încredere, lăsându-ne pe noi să umplem golurile din narațiune. Iar asta este cel mai înspăimântător.

Oare e ceva real din întreg filmul? Poate doar ultima scenă, cea din azilul Arkham, este reală iar restul s-a întâmplat doar în mintea lui Arthur. Rămâne să vă decideți fiecare. Mie nu-mi iese.

Ne-am ales cu un film controversat. Unul contemporan oricând. O „crime drama“ formidabilă, cu mare atenție la detalii și finețuri. Până și logo-ul Warner Bros, producătorii de casă ai DC Comics, apare în varianta din 1980, an în care se desfășoară acțiunea. Poate a ieșit așa de bine fiind o poveste de sine stătătoare fără să fie preocupată să pregătească scena pentru o eventuală continuare, așa cum ne-au obișnuit în ultima vreme DC Comics și Marvel.

Todd Phillips s-a luptat din răsputeri pentru libertățile creative de care a beneficiat. Concluzia: cu siguranță a meritat! Chiar dacă s-a inspirat și din benzile desenate A Killing Joke, creație genială a lui Alan Moore, și din Dark Knight Returns a lui Frank Miller, de asemenea o comoară în patrimonial mondial al divertismentului, din punctul meu de vedere, filmul rămâne o scrisoare de dragoste a lui Phillips pentru Martin Scorsese.

Nu cred că va fi interpretată drept o poveste de origine definitorie a personajului The Joker. Faptul că nu reușești să distingi linia dintre real și fantezie naște interpretări felurite – ceea ce este excelent din toate punctele de vedere. Raportat strict la personaj, trecutul „la alegere” este cel mai interesant și atractiv aspect al său.

Filmul consumă neuroni și energie. Îți cere multă atenție și-ți oferă la schimb o stare accentuată de anxietate. De acord, poate avea influențe negative în viața reală. Însă multe filme pot face asta. Pentru un om normal este practic imposibil să se identifice cu un asemenea personaj. Eu cred că Joker te provoacă să gândești, te stârnește să-ți pui întrebări. Este introspectiv și îți lasă un gust amar.

În opinia mea, pelicula se vrea o reflexie a societății și nicidecum o matriță a ei. Mesajul este unul simplu: Fii bun cu cel de lângă tine, ajută pe cei care au nevoie de ajutor, fii cea mai bună versiune a ta.

Joker– lucrare în culori acrilice de BertigArt

Poate o să ne întrebăm cu toții care este contribuția societății la crearea unor asemenea monștri. Poate că rolul ei va fi studiat și analizat în anii ce vor urma.

Cu siguranță, Joker va fi printre nominalizări la categoriile Best Picture și Best Director, cel puțin,. Prestația lui Joaquin Pheonix este magistrală, așa că membrii Academiei îi pot acorda statueta aurită încă de pe acum. Heath Ledger are un urmaș pe măsură.

Mergeți la film, dacă nu ați făcut-o până acum. Veți trăi experiență ce nu seamănă cu nimic din ce ați văzut în ultima vreme prin cinematografe. Dacă nu aș fi atât de speriat, sigur aș mai merge și eu să-l revăd. Oricum sunt convins că nu am înțeles mai nimic din el. Ce mi-e clar este că Joker a reușit să evadeze din azil și acum e liber prin Gotham. Oare ce demență mai pune la cale?!

Uneori îmi vine să-mi dau jos cămașa de forță și să vă îmbrățișez pe toți. De drag, firește.

888 Total Views 3 Views Today