Traducere și adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

Povestea pe care vreau să v-o spun astăzi este una foarte neobişnuită. În ea este vorba despre o fântână tainică – o fântână adâncă, adâncă, ce se găseşte în mijlocul unei păduri întunecoase. Este şi o poveste de Crăciun. Nimeni nu ştia că fântâna se află acolo, nici cine o săpase, nici cât de veche era.

Ţăranii din satele dimprejur erau înfricoşaţi de această fântână, fiindcă din adâncul ei putea fi auzit un sunet ciudat, un fel de geamăt, pe jumătate suspin, pe jumătate şoaptă şi, uneori, un sunet de parcă cineva ciocănea în ghizduri, ceea ce te făcea să te gândeşti la vreun suflet pierdut aflat în primejdie, poate ţinut ferecat acolo şi fără putinţa de a ieşi afară.

Satul cel mai apropiat de pădure se numea Galea. Era un sătuc foarte sărac, cu case scunde şi jalnice, cu grădini mici, în care florile păreau mereu triste şi firave, fiindcă pământul era pietros şi nerodnic.

În mijlocul satului se ridica o veche bisericuţă de lemn. Era ponosită şi mai degrabă şubredă, acoperişul ei părea prea mare pentru ea, doar că trecerea anotimpurilor îi dăruise o nuanţă bogată de cafeniu cu o strălucire cenuşie, care era plăcută ochiului.

Tufe pipernicite şi bătrâne de liliac se înghesuiseră în jurul ei, protejând mormintele simple care stăteau risipite la umbra lor, ca o turmă de oi dată uitării.

Ţăranii erau mai degrabă ruşinaţi de mica şi dărăpănata lor biserică şi visau să ridice o clădire aşa cum se cuvenea, albă pe de-a-ntregul şi cu acoperiş de tablă, care ar fi strălucit ca argintul în soare şi n-ar fi lăsat să pătrundă nici ploaia, nici ninsoarea pe vreme rea, o bisericuţă cu coloane robuste în faţă, toate împodobite în culori luminoase şi cu ochiul lui Dumnezeu pictat deasupra uşii.

Probabil că mie şi vouă ne-ar fi plăcut infinit mai mult bisericuţa strâmbă de lemn, cu acoperişul ei prea mare, doar că, vedeţi voi, fiecare obşte îşi are propria ei năzuinţă şi mândrie, aşa că nu vrea să rămână în urma altor obşti. Bostea, satul aflat de cealaltă parte a pădurii, avea o biserică mare şi nouă, aşa cum ar fi râvnit şi Galea. Doar că Galea era un sat mult, mult mai sărac decât Bostea şi îşi recunoştea cu tristeţe starea.

Numai că urma să vă povestesc despre fântâna tainică, nu-i aşa?

Pentru un motiv oarecare, sătenii îşi formaseră convingerea că fiinţa necunoscută ce era ferecată în acea fântână ar fi putut deveni o primejdie pentru regiune dacă ar fi reuşit cândva să iasă afară şi că singura cale de a o menţine împăcată acolo era să îi arunce în adânc mici ofrande.

Adesea, cei săracii se gândesc că trebuie să aducă jertfe lui Dumnezeu sau oricărei puteri mai mari decât ei înşişi, ca un fel de cale de a ţine ghinionul la distanţă de pragul lor. Şi totuşi Dumnezeu ştie că, de la început şi până la sfârşit, vieţile lor sunt îndeajuns de pline de sacrificii.

Erau anumite zile de sărbătoare în care sătenii aveau obiceiul de a-şi duce ofrandele la temuta fântână, iar acestea erau îndeosebi Sfântă Maria Mare şi Sfântul Dumitru.

Atunci când se sfârşea slujba, înainte ca dansul şi cheful să poată începe, ei se strângeau în pâlcuri şi porneau spre pădure cu micile lor daruri anapoda.

Unii aduceau flori sau ouă vopsite, alţii lipii cu seminţe de mac, iar alţii aduceau snopi de grâu legaţi cu panglici colorate. Copilaşii renunţau la primele poame pârguite – prune, cireşe sau nuci, dar şi la pietricelele lor dragi strânse din albia râului şi care deveneau de un roz trandafiriu minunat, atunci când le lingeau.

Fetele îşi dădeau din mărgelele de la brâuri şi mici cartoane pictate cu chipuri de sfinţi, ori medalii sfinte sau mărunţişuri cumpărate de pe la Moşi. Flăcăii aruncau acolo bănuţi, nasturi de la tunicile lor militare sau garoafele roşii pe care le purtau atât de mândri, prinse după urechea stângă.

Chiar şi bătrânele, cu furca de tors în mâini, mergeau şchiopătând prin arşiţă. Destul de vlăguite, aveau să se proptească de marginea fântânii şi să rostească dorinţe ciudate deasupra apei, apoi aruncând în ea şomoioage de lână sau in, în vreme ce murmurau rugăciuni şi, trăgând cu ochiul la ceea ce făceau cele mai tinere, erau mereu gata să le certe sau să le găsească vreun cusur.

Dar iarna fântâna era aproape cu totul dată uitării, fiindcă nimănui anume nu îi ardea să străbată pădurea în anotimpul rece. Tocmai la marginea satului Galea, într-o cocioabă atât de mică şi umilă încât abia dacă era ceva mai mult decât o colibă, trăia o văduvă. În tot satul era cunoscută ca Maria-săraca, iar ea nu avea decât un băieţaş, Petru, care avea nişte ochi mari, cenuşii, aşezaţi pe o feţişoară palidă, îngrijorată şi mică.

Petru avusese două surori mai mici, dar amândouă zăceau sub tufele de liliac din curtea bisericii, iar Maria era atât de săracă, încât nu fusese în stare să însemneze locul cu cruci, din care pricină Petru era foarte trist.

Credincios evlavios şi însufleţit, Petru urma cu credinţă toate preceptele Bisericii, ţinea conştiincios toate posturile, deşi, la drept vorbind, Petru nu avea niciodată mâncare îndeajuns.

El asculta cu luare aminte la tot ce avea de spus bătrânul popa Toader, deşi uneori nu înţelegea cum se cuvine ce însemnau vorbele spuse şi unele pasaje din îndemnurile lui îi rămâneau vii în minte, luând proporţii nepotrivite.

Printre alţii, Petru îşi făurise stânjenitoarea convingere că, din pricină că biserica din Bostea era mai mare şi mai nouă decât biata bisericuţă de lemn, deci, prin urmare, era un locaş mai sfânt.

Această idee îi venise fiindcă în duminica Paştilor popa Toader vorbise despre strângerea de bani pentru construirea unei noi biserici şi se folosise drept pildă biserica Bostea, pe care Dumnezeu avea să o binecuvânteze cu siguranţă, fiindcă fusese clădită prin sacrificiile aduse de fiecare dintre locuitori, care în fiecare an dăduseră o parte din banii obţinuţi cu trudă pentru slava lui Dumnezeu.

Fireşte, Petru nu avea nici un ban, nici măcar o leţcaie, dar dacă ar fi avut, atunci ar fi dat-o bucuros pentru ridicarea noii biserici.

Petru nu fusese niciodată la Bostea şi, tocmai de aceea, în închipuirea lui îşi făurise o minunată arătare a bisericii acelui sat, care ar fi trebuit să aibă toate frumuseţile şi virtuţile pe care micul locaş din Galea nu le avusese niciodată.

Să fi avut vreo şapte ani Petru în acel început de iarnă, care în acel an se pornise cu o străşnicie neobişnuită, când mama lui se îmbolnăvi foarte rău. Petru îşi iubea mama mai mult decât toate lucrurile de pe pământ şi biata lui inimioară era cuprinsă de o durere cumplită văzând-o suferind şi ştiindu-se atât de neajutorat în faţa suferinţei ei.

Maria era o femeie foarte răbdătoare, nu se plângea niciodată; de la ea avea Petru ochii lui mari şi cenuşii şi feţişoara lui vrednică de milă.

În cocioaba Mariei nu era niciun pat adevărat; ea sta întinsă pe un soi de laviţă de lemn pe care fuseseră întinse câteva cergi zdrenţuite şi, pe acea scândură săracă, ea zăcea tremurând de febră, cu buzele albastre și crăpate. Un cuptor mare de lut ocupa o parte din acea cocioabă; avea tot soiul de forme, cât să încapă în camera aceea mică. Maria zăcea în spatele acelui cuptor, pe care Petru încerca să-l mențină cât se putea de cald, așa că mergea în fiecare zi după lemne din marginea pădurii, de unde se întorcea în mod obișnuit, ducând pe spate cât mai multe ramuri uscate. Petru era mic, astfel încât greutatea era aproape prea mare pentru el și îl îndoia destul de mult de spate, așa încât arăta ca un porc spinos uriaș care se târâie acasă prin zăpadă.

Petru încerca și să gătească. Câteva funii de ceapă uscată atârnau în spatele cuptorului și, pe podea, într-un blid de lemn, era săraca lor rezervă de mălai1.

Probabil că Petru nu era un bucătar prea bun; oricum Maria refuza cu un suspin obosit mâncarea zilnică pe care el i-o oferea neliniștit.

Iar acest lucru îl făcea pe Petru nespus de nefericit și lacrimi mai și rotunde se prelingeau pe chipul lui slăbit. Așa că se ascundea într-un colț și-și spunea iar și iar toate rugăciunile învățate de la popa Toader, chiar dacă nu aveau nicio legătură cu necazul lui – erau însă rugăciuni, așa că, firește, erau primite de Dumnezeu.

După aceea, băiețelul se târa pe lavița de lemn lângă maică-sa, cuibărindu-se aproape de ea, sperând să îi țină cald cu îmbrățișarea brațelor lui slăbuțe.

Din păcate, Dumnezeu nu părea să fi ascultat rugăciunile lui Petru, pentru că starea de sănătate a mamei lui se înrăutăți tot mai mult, în loc să se îmbunătățească, până când Petru începu să se frământe, închipuindu-și că trebui că el îl supărase cumva pe Dumnezeu. Dar, oricât și-ar fi bătut căpșorul, nu-și amintea nici măcar o singură dată în care să fi călcat pravila, fiindcă Petru un băiețel nemaipomenit de cuminte, care nu avusese niciodată răgaz să se bucure de viață sau să fie neascultător, fiind nevoit să muncească și să se facă util de cum putuse să meargă în picioare. A fost mereu un suflețel neliniștit, mereu gata să poarte poveri prea mari pentru umerii lui fragili.

Era Ajunul Crăciunului, iar biata Maria zăcea pe lavița ei, bolnavă și aproape moartă, când o idee îi trecu prin minte lui Petru.

Băiatul avea uneori idei, dar ele nu se împlineau întotdeauna, fiindcă nimeni nu avea vreodată timp să asculte ce-i trece lui prin mințișoară și nici să-l ajute să-l ajute să gândească mai mult. Doar că ideea aceea a tot crescut și crescut, până când a devenit foarte clară – iar atunci când s-a copt pe de-a-ntregul, Petru a pornit s-o îndeplinească și iată ce avea în gând:

El știa că atunci când cineva își dorește ceva mult, mult de tot, acela trebuie să ofere o lumânărică aprinsă la una din icoanele binecuvântate, mai ales la cea a Maicii Domnului. Luminițele a celea mici au o cale minunată de a întări rugăciunea. Petru primise o asemenea lumânărică de la bătrânul cântăreț bisericesc al satului, drept plată pentru că îl ajutase cu treburi mărunte în timpul slujbei din duminica trecută. Era într-adevăr o lumânărică foarte subțire și părea delicată, un lucru cu care era nevoie să te porți cu nespusă grijă, dar bătrânul i-a mai dat și o cutie de chibrituri turtită, în care mai erau cinci bețe nefolosite și, dacă ar fi putut să le țină departe de umezeală, cu siguranță că l-ar fi ajutat să aprindă mica lumânare atunci când avea s-o pună la icoana pe care ar fi ales-o.

Totul ar fi fost destul de simplu, dacă Petru n-ar fi fost avut convingerea că trebuie să își ducă lumânarea la biserica din Bostea, pentru că, dimpreună cu alți săteni, împărtășea ideea greșită că bătrâna lor bisericuță de lemn nu era pe de-a-ntregul demnă să fie numită Casa Domnului – biata bisericuță strâmbă.

Însă, pentru a ajunge la Bostea, trebuie fie să parcurgi un drum lung, foarte lung, fie să scrutezi calea prin pădurea întunecată, unde se afla fântâna tainică.

Chiar și în vreme de vară, Petru era îngrozit de fântâna care gemea și suspina; cu atât mai mare îi era spaima atunci, iarna, când pădurea era în întregime neagră și când lupii ar fi putut umbla după pradă. Cu toate acestea, nu îndrăznea să stea prea multă vreme departe de lavița mamei, așa că, în ciuda fricii, se hotărî că trebuie să înfrunte calea sumbră ce traversa pădurea.

Petru își îmbrăcă sumanul ponosit și-și puse căciula cea veche, ce fusese cândva a lui taică-su și ce-l făcea să arate ca o ciupercă umblătoare, își trase mănușile fără degete, care erau atât de cârpite, încât aveau mai mult petice, după care, ascunzându-și prețioasa lumânărică și chibriturile în buzunar, se văzu gata de drum.

Cu toate acestea, mai înainte de a se strecura afară, nu uită să îngrămădească pe foc vreascurile rămase și să pună o căniță de apă lână mama lui, care zăcea cu fața întoarsă spre perete, aiurând tot felul de lucruri stranii și fără sens, care-i umpleau de frică sufletul micului Petru.

Se apropia ceasul apusului, dar Petru nu putuse pleca mai devreme. Se simțea neliniștit, dar se hotărâse și avea de gând să-și ducă la capăt planul, oricât ar fi fost de greu.

Curând ajunse la marginea pădurii și pătrunse curajos în umbra ei, chiar dacă inima îi bătea în piept ca un ciocan.

Ilustrație realizată de Nadia Grossman-Bulyghin pentru ediția princeps, apărută la New York. 

„Poate că am să reușesc să nu dau de fântână“, gândi băiatul. „Știu că sunt două cărări – una este ceva mai lungă, dar nu trece pe lângă fântână…“

Vântul vâjâia printre ramuri; în liniștea pădurii părea că este glasul cuiva supărat. Petru se înfioră, era cumplit de frig. Din fericire însă, zăpada nu era prea mare, afară de locurile unde fusese troienită.

Oricât s-ar fi grăbit, noaptea părea că-l urmărește, că-l ajunge din urmă și că-l cuprinde. Gâfâia din greu și îl durea în gât. Ce pădure grozav de mare și ce copaci mari avea! Bietul Petru, nu se mai simțise niciodată atât de mic.

„Of, trag nădejde că sunt pe drumul cel bun“, spuse copilul aproape cu voce tare. „Nu vreau să trec pe lângă fântâna aia veche și rea.“

Și, abia ce spuse acest lucru că – trosc, trosc – auzi un sunet neobișnuit, care-i făcu inima să tresară.

paf-paf… și apoi urmă un alt sunet, care suna mai degrabă ca un geamăt ce venea chiar din străfundul pământului.

În ciuda frigului, pe fruntea lui Petru apărură broboane de sudoare. Se făcuse atât de întuneric, încât copacii deveniseră ziduri negre care-l împresurau…

Paf-paf… of, vai, acela era chiar sunetul fântânii.

Petru înaintă de parcă era vrăjit. Ar fi putut să se întoarcă din mers, să se strecoare printre copaci și să ocolească locul acela îngrozitor, dar nu-i trecu așa ceva prin gând, așa că înaintă încet, fascinat de spaimă!

Da, dinaintea lui se afla fântâna – întunecată și prevestitoare de rău – pe care n-o putuse ocoli.

În neliniștea lui, Petru s-a împiedicat, a încercat să-și recapete echilibrul, dar a căzut cu un icnet chiar lângă marginea puțului!

O clipă a stat întins acolo, cu fața îngropată în zăpada rece, în timp ce suspine uscate îi sfâșiau pieptul. Dar ce se întâmpla? Mai era cineva care plângea? Nu era singur acolo, în afară de el mai era și altcineva în suferință… Sau greșea? Părea să fie o voce de copil, care plângea, plângea întruna.

Petru se ridică. Deja nu îi mai era atât de frică – de ce s-ar teme de un copilaș care plânge în întuneric?

Doar că din nou se auzi sunetul care îi dădea fiori: paf-paf… Oh! Fântâna aceea îngrozitoare! Genunchii îi tremurau și, cu toate acestea, se văzu nevoit să se uite peste margine – o forță mai puternică decât el părea să-l oblige să facă astfel.

Lui Petru nu-i plăcuse niciodată să se uite în adâncul unei fântâni, chiar și când era ziuă și mama îl ținea de mână; iar nopți de-a rândul după aceea nu putea dormi, închipuindu-și mereu că se prăbușea în golul cumplit și negru. Acum era destul de singur, noaptea era aproape deplină, dar totuși trebuia să se uite dincolo de margine.

Cine ar fi putut fi acolo, jos? Ce taină s-ar putea ascunde în acea adâncime neștiută?

Paf-paf, bătu inima lui Petru… Sau, oare, sunetul venea din fântână?

Apoi, dintr-o dată, o voce stridentă de copil strigă:

– O, lasă-mă afară, lasă-mă afară, aruncă-mi lumânărica ta – sunt singur aici în întuneric și-mi este atât de frig, foarte frig.

– Lumânărica mea! gâfâi Petru, uitându-și uimirea, frica și orice altceva din dorința de a-și păzi singurul bun prețios. Nu, nu îți pot arunca lumânărica mea, chiar nu îl pot, nu pot.

– Dar mi-e frig aici, se plânse vocea copilului. Mi-e frig și sunt speriat. Este Ajunul Crăciunului, sunt singur aici și e atât de întuneric.

– Dar mama mea este bolnavă, moare, răspunse Petru, acum aplecat destul de neînfricat deasupra puțului.

Nu se opri să se gândească la lucrul nemaipomenit care i se întâmpla, gândul lui instinctiv era să se agațe de lumânărica prețioasă cu care trebuia să cumpere sănătatea mamei.

– Nu pot să-ți dau lumânărica mea, – spuse băiatul cu o undă de supărare în glas – trebuie să merg la Bostea pentru a o aprinde în fața icoanei Fecioarei, pentru ca mama să se facă bine.

– În Ajunul Crăciunului sunt multe lumânări aprinse dinaintea icoanei, răspunse vocea. Preacuratei nu-i va lipsi biata ta luminiță, în vreme ce aici îmi este frig, sunt pierdut și părăsit; dă-mi, dă-mi lumina ta.

– Dar niciuna din toate celelalte lumini care ard dinaintea Reginei Cerurilor nu ar fi lumina mea, suspină Petru, aproape copleșit de mâhnire. N-am să pot niciodată să primesc o altă lumânare, sunt un băiețel destul de sărac și, dacă mama moare, rămân al nimănui pe pământ și sunt prea mic ca să știu cum să trăiesc de unul singur!

Și copilul s-a lăsat în genunchi, sprijinindu-și fruntea de marginea fântânii.

– În numele binecuvântatului Prunc al Sfintei Fecioare, dă-mi lumânarea ta, stărui vocea. Aceasta este noaptea Nașterii Sale. Cum poate fi refuzată o rugăciune dacă este făcută în Numele Lui?

Petru sta încă la îndoială, cu sufletul rupt în două – oare, ce ar fi fost dator să facă? În ambele cazuri, convingerile lui religioase îl răscoleau; mai ales că își pusese toată nădejdea în aprinderea acelei lumânări în biserica din Bostea.

– În numele Pruncului Sfânt, repetă vocea care devenea tot mai slabă. În noaptea Nașterii Sale și în numele Mamei Sale – oh, îmi e atât de frig, sunt atât de singur și sunt și eu un copil, un copil mic – oh, dă-mi lumina ta.

Petru suspină, sufletul lui părea să se dizolve în durerea amară pe care o simțea. Durere pentru copilul captiv de acolo, durere pentru mama lui, durere pentru sine, durere pentru întreaga lume tristă, unde totul era murdar, nefericit și sărac – săracă era căsuța lor și tot așa era și mica biserică veche de lemn, cu acoperișul prea mare… Iar în vreme ce sta acolo, sprijinit de marginea fântânii, încovoiat de mâhnire, dinaintea lui se ridică o viziune a bisericii din Bostea, cea biserică la care nu va ajunge niciodată. O înconjura o aureolă nepământeană, aureola lucrurilor la care nu putem ajunge, fiindcă atunci Petru știu că-și va  ceda mica lui lumânare… Nu fusese ea cerută în numele Celui Binecuvântat a cărui zi de naștere era în acea noapte?

Cumva, Petru nu încercase să-și dea seama cum ar fi putut lumânărica lui să-l scape din primejdie pe cel ținut în fântână. În confuzia gândurilor lui, mica lumânare luase proporții enorme, devenind singurul lucru important de pe pământ.

– Iată lumânărica mea, suspină el; ia-o. Și alături sunt cele cinci chibrituri, singurele pe care le am. Ai grijă și aprinde-le mai înainte ca apa să le poată umezi, adăugă el cu neliniște copilărească, pentru că, dacă se udă, nu vor lumina.

Și aplecându-se pe puțul fântânii nesuferite, micul Petru dădu ca jertfă tot ceea ce avea.

După aceea căzu cu fruntea pe marginea înghețată, cu fața ascunsă în mâini, plângând de parcă avea să i se frângă inima.

Deodată își ridică privirea. Ce a fost asta? Muzică? Visa? Sunete de harpe păreau să tremure în aerul din jurul lui, sunetele multor, multor harpe. Și de unde venea acea lumină – o lumină de aur minunată?

Petru sări în picioare și căciula-i căzând din cap. Atât lumina, cât și muzica fermecătoare se ridicau din fântână, din acea fântână rea și întunecată. Oare, ce era? Ce se întâmpla? De ce avusese brusc sentimentul că inima îi este umplută de bucurie, de o bucurie infinită?

– O, suspină adânc Petru, și ca în biserică, la împlinirea Sfintei Taine, copilul zdrențuit căzu în genunchi.

Deocamdată, un copil minunat ieșise din fântână și stătea în fața lui, un copil cu bucle aurii și o față frumoasă, un copil care părea făcut cu totul din lumină.

– Îți mulțumesc, i se adresă viziunea strălucitoare lui Petru. Ai avut milă de mine și m-ai izbăvit din întuneric, pentru mine ți-ai sacrificat ceea ce părea singura ta speranță, dar iată ce lumină poate revărsa lumânărica ta…

Și copilul își ridică mâna iar Petru văzu cum unica lui lumânare devenise incandescentă încât ar fi putut lumina întreaga lume!

– Du-te acasă la mama ta, te așteaptă, a spus apoi Cel Minunat. Am să-ți duc eu lumânărica la mica biserică veche de lemn, fiindcă, într-adevăr, este la fel de sfântă ca orice mare biserică construită vreodată.

Cu mâini tremurânde, Petru și-a ridicat căciula, dar nu și-a pus-o pe cap, pe care nu și l-ar fi putut acoperi în prezență cuiva atât de sfânt, și asemenea cuiva care merge în un vis, l-a urmat pe Copilul Luminii a cărui strălucire umpluse întreaga pădure.

Petru nu simțea nici frig, nici teamă, nici oboseală și parcă aripi îi crescuseră la picioare.

Când a ajuns în sat, Copilul Luminii a stat nemișcat o clipă și cu mâna îndreptată spre căsuța bietei Maria.

– Te așteaptă, repetă el, iar după ce ai s-o vezi, mergi la bisericuța veche.

Desigur, Petru ascultă de vorbele Celui Minunat și cu inima stăpânită de emoție se grăbi spre locuința mamei sale. Deschide ușa și năvăli în cameră:

–  Mamă, mamă! strigă el.

Și acolo îl aștepta în picioare biata Maria, cu un zâmbet pe față, cu toate urmele boli șterse de pe chip; părea brusc că devenise foarte frumoasă, chiar și zdrențele pe care le purta deveniseră atrăgătoare, atât de tânără arăta. Brațele ei erau larg deschise, brațele acelea care pentru Petru erau singurul loc blând pe care îl cunoscuse vreodată pe pământ. Și brațele acelea s-a refugiat copilul, ascunzându-și fața la pieptul ei, prea copleșit ca să mai poată vorbi.

Maria nu l-a întrebat ce s-a întâmplat; știa doar că toată boala plecase de la ea, că era Ajunul Crăciunului și că Petru, singurul ei copil, stătea atunci lângă inima ei.

*    *    *

Mai târziu, Petru a fugit din cocioabă spre vechea biserică de lemn, așa cum îi ceruse Copilul Luminii.

Stelele se stinseseră toate, dar satul încă dormea adânc, totul era destul de liniștit și casele păreau doar umbre întunecate pe zăpada albă.

În general, biserica nu era decât o umbră mai întunecată în mijlocul umbrelor, cu doar puțin mai semeață decât locuințele țăranilor, cu excepția faptului că avea o clopotniță mică. Dar în noaptea aceea… Oh! În noaptea aceea se transformase brusc într-o cutie plină de lumină!

Lumina străbătea în afară prin ferestrele ei, printre crăpăturile pereților formați din grinzi și printre rosturile marelui acoperiș; mica clădire atât de disprețuită devenise un locaș plin de strălucire, aruncând raze lungi de lumină spre ceruri și raze lungi de lumină peste zăpada înghețată.

Cu mâinile împreunate, cu pas șovăitor, Petru se apropie de Casa lui Dumnezeu, ca un pelerin venit de departe; păși peste prag cu capul plecat și căzu în genunchi, copleșit de uimire și de bucurie. Cele trei uși ale catapetesmei altarului erau larg deschise, iar chiar pe altar ardea lumânărica lui Petru; nicio altă lumânare nu era aprinsă în toată biserica și totuși lucoarea acelei lumânărele era suficient de puternică pentru a transforma micul mic sanctuar într-un loc plin de frumusețe, de strălucire, de pace și bucurie.

Cu siguranță, nici biserica din Bostea nu ar putea fi mai frumoasă decât era atunci bisericuța din Galea!

Petru înțelese că avusese loc o minune: mama lui era vindecată, vechea fântână fusese dezlegată de blestemul ei și, deși pe Sfântul Copil nu-l vedea nicăieri, mâna Lui fusese cea care pusese jertfa smerită a lui Petru pe altarul lui Dumnezeu.

Dar Petru nu și-a dat seama de un lucru: că dragostea lui fusese cea care a provocat minunea – dragostea și credința lui.

Și această întâmplare  neobișnuită s-a petrecut într-un Ajun de Crăciun – de ziua de naștere a lui Hristos.

Cartea de basme a Reginei României (1923)

 

 

Save on your hotel - hotelscombined.com