Traducere și adaptare din limba engleză: Nicu Gecse

Adolescenta merse tiptil pe marginea din jurul căsuței. Își ținea toiagul dinainte, dar era sigură că locuința era goală. Clădirea părăsită mai păstra încă șoaptele bântuitoare ale trecutului și, chiar dacă ea se încuraja zicându-și că acolo nu mai era nimeni, o voce plăpândă o avertiza la fiecare pas.

„Sunt curajoasă, sunt puternică, sunt curajoasă, sunt puternică“, își repetă ea monoton în timp ce se apropia tiptil de ușa de la intrare. Cu puțin noroc s-ar fi putut strecura înăuntru, reușind să fure poțiunea și să dispară mai înainte ca vrăjitoarei să-i ajungă la nări fie și cea mai firavă boare din parfumul intrusei.

Cu sângele fâșâindu-i în urechi, fata păși peste pragul de la intrarea în căsuța părăginită. Își mângâie cuțitul din teaca prinsă pe coapsă și inspiră adânc. Scoase o lumânare din traistă, suflă în fitilul negru și o flacără învie de îndată.

Praful păru că se sfărâmă când intră în contact cu flacăra nerăbdătoare, pe care fata o ținu ferm dinaintea ei și pătrunse prin casă. Știa bine că erau doar patru camere – acea sală enormă  de la intrare, dormitorul, mansarda, bucătăria și mica latrină, care nu era de fapt atașată de căsuță, ci amplasată ceva mai în spate. Deci, în realitate, cinci cu totul, dar doar patru locuri în care își putea ascunde răzbunarea.

I se păru că aude niște pași și se răsuci pe loc rapid, mișcarea bruscă stingându-i lumânarea. Încetișor, și-o apropie din nou de buze, suflă și scânci când alți doi ochi plutiră în aer chiar dinaintea ei.

– Oh, fetița mea! Te-ai întors ca să mă vezi, nu-i așa?

Vrăjitoarea zâmbi, arătându-și gingiile înnegrite. Îi mai rămăseseră doar doi dinți și picături fine de scuipat i se lipeau fetei de față când vrăjitoarea vorbea.

– N-am venit pentru dumneata, preciză tânăra.

Furia și teama îi clocoteau în stomac. Traversă încăperea și suflă într-unul dintre felinare, o flacără mare trezindu-se pâlpâind la viață. Începu să meargă spre celălalt felinar, dar vrăjitoarea își ridicase deja mâna și întregul hol se inundă de lumină.

Fata se uită nefericită la încăperea din jur. Acolo își petrecuse cea mai mare parte din viață, gătind, făcând curățenie, ascunzându-se de musafiri. Scăunelul din colțul în care fusese forțată să stea și să practice magia era încă la locul lui. Se înfioră.

– Atunci, de ce-ai venit? întrebă vrăjitoarea.

Tropăi până la ceaunul cel mare care sta lângă vatra din capăt, vârând în zeamă o lingură de lemn.

– Doar ca să iau ceva, răspunse fata. Apoi am să-mi văd de drum.

– Hmm.

Vrăjitoarea murmură ca pentru sine o incantație și un bubuit surd se auzi din ceaun. Tânăra ucenică știa că nu e bine să se uite înapoi, lucru pentru care în mod obișnuit primea o lovitură cu biciul cel vechi al tatălui.

Cu prudență, fata o ocoli pe departe pe vrăjitoare și se grăbi în bucătărie, cățărându-se pe scara ce ducea în pod. Tuși puternic din cauza aerului mucegăit și își aprinse iar lumânarea. Jos, vrăjitoarea chicoti. Tânăra oftă mâhnită.

Apoi păși cu fereală spre pat, picioarele ei evitând înadins podelele care scârțâiau, după tiparul unui dans îndelung repetat. Totul rămăsese ca în ziua în care a plecat – un talmeș-balmeș de perne cu fulgi care abia dacă mai aveau vreunul, cuverturi prost peticite și o plapumă care era doar un biet cearșaf, așternut pe o saltea din paie care cândva îi tot înțepaseră spatele. Se așeză pe pat și netezi plapuma cu mâna. Când se așeză, lăsă urme în praf.

Fata se uită peste umăr, apoi își croi drum spre bucata care ieșea din zid. Își ținu respirația, păși cu mare grijă și scoase piatra, dezvăluind un spațiu gol. Era ascunzătoarea ei secretă, una pe care și-o cioplise singură în zid.

Ținând cu atenție piatra într-o mână, o întinse pe cealaltă până ajunse la firidă și se strâmbă când degetele ei atinseră pânza unui păianjen. Mâna ei prinse medalionul ascuns acolo și îl luă cu atenție, scoțând apoi afară și o cutie de chibrituri.

– Ai găsit ce căutai? se interesă o voce aflată foarte aproape de urechea ei.

Fata refuză să tresară.

– Da, mulțumesc, răspunse ea. De acum poți folosi locul acesta pentru dumneata. N-am să mă mai întorc.

– Ești sigură de asta? N-ai să mai vrei să vii să mă vizitezi? trăncăni vrăjitoarea. Arată-mi ce ai în mână! strigă ea brusc.

Fata nici nu se clinti.

Iuțeala de mână o învățase un truc care-i permitea să arate cutia de chibrituri, dar nu și medalionul. Vrăjitoarea, care se credea deșteaptă, era proastă de-a dreptul.

– Ce-ai să faci cu o cutie de chibrituri vechi? strigă ea. Dă-mi-le mie!

– Nu le vrei, o înfruntă fata.

În timp ce puse piatra la loc în zid, strecură medalionul în buzunarul de la piept, deasupra inimii.

– Sunt letale, să știi. Le vând prin oraș…

– Copilă, ți-am zis să mi le dai.

Aerul fu brăzdat de sunetul dibaci și jilav al unui bici.

– Acum, îți zic!

Fata își ascunse zâmbetul și se întoarse cu o față ce dezvăluia fals doar frică.

– Nu-ți sunt de niciun folos. Te vor răni.

Vrăjitoarea rămase locului tăcută, cu o mână întinsă și cu biciul atârnându-i în cealaltă. Prefăcându-se șovăitoare, fata i le înmână și apoi se îndepărtă de vrăjitoare.

– Acum plec, spuse fata.

Vrăjitoarea își dădu ochii peste cap, dezaprobatoare.

– Ai să revii curând.

– Nu prea cred, mamă.

Fata coborî scara pe nesimțite și fugi din casă – își cunoștea destul de bine mama încât să știe că nu vor trece decât câteva moment înainte ca ea să aprindă un chibrit.

Ghicise corect; ajunsese la doar câțiva pași de clădire, înainte ca un țipăt să răsune în toată pădurea și căsuța să explodeze în urma ei.

Cu fața acoperită de funingine, fata se ridică în picioare și merse spre rămășițele căsuței. Nu ardea nimic, nici urmă de foc, nici pic de căldură; chibriturile lucraseră rapid și își făcuseră bine treaba. Fata luă cutia carbonizată din mâinile pârjolite ale mamei ei. Apoi, fără niciun cuvânt, plecă, întorcându-se în pădure.

© Hannah Brown 2019