Casa noastră părintească era pe muchea unui deal mare, atât de mare, că la poalele lui se tolăniseră în soare patru sate.

Când te uitai de pe podmolul dinspre apus, vedeai jos, în vatra câmpului, spinarea argintie a Mureșului, alături de coama neagră a căii ferate. Mergeau amândouă liniștite, până ce departe, departe, se pierdeau în zarea fumurie a munților.

Pe lângă noi trecea drumul care taie în două Câmpia Ardealului, drumul vechi, făcut de nevoile omului, nu de capete de ingineri.

Drumul nou, de piatră, se ținea jos, pe văile, lângă moșiile grofilor. Pe acolo se scurgeau spre Luduș bogățiile Câmpiei: grâul, turmele de vite; pe acolo duruiau într-una căruțe jidovești, ghiftuite cu lână, cu ouă, cu brânză și cu păsări; pe acolo alunecau ușor, în zile senine, trăsuri mândre, cu perini moi, să nu le fie rău domnilor dinlăuntru.

Drumul era bun, pietruit nou și străjuit ziua și noaptea de oamenii cu pajuri de aramă în frunte. Numai un cusur avea: era prea gras și nu putea urca dealurile. Cât de mică ar fi fost colina ce-i ieșea în cale, o lăsa deoparte și ținea valea. E drept, nu se cobora până în matca apei să se ude, dar înconjura mult și sosea anevoie.

Drumul bătrânesc — știam cu toții — mergea și el spre Luduș, spre șesul Mureșului. De unde pornea? Trebuie că venea de departe. Când ajungea în preajma casei noastre, era frânt de atâta umblet, nu mai putea merge drept.

Suia dealul icnind când într-un pământ, când într-altul. Ajuns pe culme, odihnea îndelung; prăvălindu-se moșnegește peste capetele răzoarelor, se uita în vale la casele câte au răsărit prin porumbiști, la ochiurile de apă și pilcurile de pădure pe care nu le cunoștea.

Nici oamenii, nici dealurile nu mai erau ca în vremurile pornirii lui…

De când cu drumul nou, era tot mai singur, mai părăsit. Tinerii îl ocoleau chiar când se duceau dimineața la lucru; le plăcea larma, să vadă motoare, să râdă de jidovi.

Din vreme în vreme se ivea pe aici câte un drumar străin. Nu-l cunoștea nici câmpul, nici zarea.

Câteodată se rătăcea pe drumul ăsta vreo căruță țigănească, trasă de cai spetiți. De sub coviltirul zdrențuit își arătau ochii iscoditori copii mulți, goi și flămânzi.

Când cele două drumuri se apropiau unul de altul până în bătaia ochiului, țiganul cu hățurile se uita fricos în lungul drumului nou și da bici cailor.

Pe drumul ăsta, odată, într-o vară, se ivi în deal un mocan cu cercuri. Trăgea de funie un cal mic, alb, pe spinarea căruia îngrămădise un munte de mărfuri. Din pricina asta bietului dobitoc i se încovoiase spinarea și făcea o burtă de credeai… Doamne ferește … că atinge pământul.

Pe întinderile dimprejur nu se arăta nici umbră de om.

Era între lucruri. Săpatul porumbului se isprăvise. Se auzea că prin alte părți a început secerea.

Oamenii stăteau pe acasă, își puneau în rând curțile ori te miri cu ce treburi prăpădeau vremea. Dumineca mai venea câte unul să-și vadă holda. Se oprea în capătul pământului, de unde se uita de-a lungul, apoi se ducea da mijloc, și după ce intra puțin în holdă, dând grâul în două laturi, să nu-l calce ori să facă cărare, rupea câteva spice. Ieșea apoi din grâu tot cu aceeași grijă. În marginea lanului se mai oprea o dată, uitându-se spre cer, gândind: „Numai de l-ar feri Dumnezeu de gheață…“

În ziua aceea nu venise nimeni la holdă.

Îndată ce se văzu în deal, mocanul începu să strige după obicei:

– La ceeercuri… Hei… la ceeeercuri…

Credeai că tot câmpul e plin de ciubere vechi, de coveți care-l așteaptă pe el să vie să le lege.

De subt un răzor zbughi un iepure; trecându-i peste drum, o luă pe coasta dealului încolo.

– După eel, măă! … Prinde-l, măăă! …

Mama zărise mocanul. Scoborî din pod un braț de doage, scoase din poiată două ciubere dogite și ieșind din colțul casei îi făcu cu mâna:

– Hai încoace … Lasă iepurii…

Asfințea soarele.

Găinile, împrăștiate toată ziua în largul câmpului, se strânseră grămadă în curte; gângurind, intrau pe rând în coteț. Porcul fu dezlegat de la pripon și, după ce i se desfăcu lanțul de la grumaz și i se dete de mâncare, fu închis peste noapte în ocol.

Mama umpluse vatra, în bucătărie, de găteje și sta gata cu puiul într-o mână și cuțitul într-alta. De picioare i se frecau două mițe mari, albe.

În bătătură, aproape de colțul de sus al târnațului se afla butucul de cioplit, în juru-i o mână de așchii risipite, apoi, deoparte, răsturnat, scaunul de cuțitoaie. Trei ciubere petecite — se vedea albul doagelor noi — stau pline de apă; în mijlocul lor, coșul curat al fântânii părea un pahar mai mare.

Mai încolo, unde se isprăvea pământul negru al bătăturii și începea țelina, aveam poiata. Vârâtă jumătate în pământ, era ca o ființă îngenuncheată pe spatele căreia ai fi aruncat un cearceaf verde. În vârful poieții rodiseră trei fire de grâu.

Tata ședea pe talpa târnațului, cu cotul pe genunchi, cu barba proptită în palmă. Era un om mic, roșcovan și tăcut. Era ostenit. Fusese la coasă în livadă; isprăvind pe la ojină, se întorsese acasă mai devreme.

Alături, mocanul fuma dintr-o țigară groasă cât degetul: o făcuse, pesemne, din tutunul tutei.

Pe maldărul de cercuri al mocanului ședea băiatul lui. Era încălțat cu opinci, cu cioarecii sparți în genunchi de i se vedea pielea roșie, scorțoasă. Stând drept ca împlântat acolo, se uita spre bucătăria de vară, de unde avea să-i pice mâncarea.

Mic, închircit, cu capul mare și fața păroasă, văzându-l de departe nu i-ai fi dat mai mult de zece ani. Dacă te uitai de aproape la crețele de pe față-i, cu ochii șterși, bătrâni, ce păreau înconjurați în fășii de pânză boțită, ai fi stat pe gânduri înainte de a spune câți ani are.

Cum sta drept, ca de lemn, își mișca dreapta înainte și înapoi cu o regularitate de pendulă.

– Câți ani are copilul? întrebă tata.

– Nouăsprezece, răspunse încet mocanul.

Parcă i-ar fi fost frică să nu-l audă și alții.

O clipă lungă de tăcere se scurse anevoie.

Pe fața tatei nu se mișcă nicio fibră.

Scuipă liniștit, apoi zise:

– Pare mai tânăr.

– E copil schimbat!

Șarpele tăcerii miji alături. Acum tata își desprinse capul din palmă; ridicându-se încet, se opri cu ochii țintă în ochii mocanului. Omul avea fața lunguiață, gura mare și un ochi puțin închis; întregu-i chip purta pecetea unei adânci mâhniri înstărite. În suflet de multă vreme, pecetea unei vieți amare, trudnice. Ceva îi intrase în viață cum intră viermele în măr și l-a ros până i-a mâncat tot sufletul.

– A trăit mult; zise tata. Copiii schimbați mor la cinci-șase ani.

– A trăit, bade, pentru vreun păcat al meu ori al părinților. Așa o fi fost scris: eu și nevastă-mea să pătimim în lumea asta ce ni se cădea să pătimim în cealaltă …

Se lăsa noaptea. Mama aprinsese lampa în bucătărie. Copilul mocanului sta tot acolo și își mișca mereu mâna. Calul alb, cu spinarea încovoiată, cu pielea dubită pe coaste, păștea grăbit. În lungile-i drumuri învățase să mănânce repede, să roadă grăbit. I s-o fi întâmplat de multe ori ca după ce va fi apucat la iarba cea mai grasă să fie scos cu zmucituri de funie, cu ghiolduri în coaste, și apoi iar: „Hii la drum!”

Mocanul își omorî cu opinca mucul de țigară. Își puse mâinile pe genunchi și, uitându-se în partea de unde răsărea luna, rămase pe gânduri.

– Știi când ți l-a schimbat?

– Acum se împlinesc nouăsprezece ani. Mă uit la lună. — urmă el dând din cap — și mă gândesc, mi-aduc aminte de noaptea aceea. Se întâmplase ca anul celălalt să fie un an sărac. Începuseră ploile pe vremea secerii și ținuseră până la Crăciun. Parcă văd. Dimineața se arăta vreme bună, ieșea soarele și era senin. Pe la două după amiazi se iveau pe cer nori negri și ploua, ploua de credeai că varsă cu cofa. Cine a apucat să-și strângă pe acasă o claie, două, usca snopii în casă, o îmblătea pe lepedeu cu sâcitorul și o măcina la râjniță, nu-i mai trebuia moară. Celor mai mulți li s-au făcut bucatele gunoi pe câmp.

– Mie mi-au putrezit acasă, uite-aci, în grădină, două stoguri mari, unul de grâu și altul de orz și ovăz, zise tata.

– Încă tot a fost bine că ai apucat să-l strângi de pe hotar. Pe aici umblă vremurile mai iute; pe la noi n-a mai ales nimeni nimic de semănătura din anul acela.

Până cătră Crăciun am dus-o noi cumva; mai din cercuri, mai vindeam ciubere, una, alta, ca omul la nevoie. După aceea, înspre primăvară, s-a fost întins o lipsă și o foamete, de stăteau oamenii să sară pe păreți. Fierbeau muierile rădăcini, de li se umflase foalele la copii ca doba. Mulți au murit în anul acela, și bătrâni și tineri. Nu mai prididea popa să umble din munte în munte, numai că și lui nu-i plătea nimeni.

Eu eram însurat în al doilea an. Copii n-aveam. Către secere îl așteptam pe ăsta, adecă pe cel cu care l-a schimbat. Asta cine știe al cui este…

Nu mă prea bucuram. E drept. Și poate ăsta a fost păcatul. Când îți dă Dumnezeu un copil, trebuie să-i mulțumești în coate și în genunchi, nu să te superi. Dumnezeu știe ce face! Înainte de a-ți dărui copilul, i-a rânduit locul lui în lume, coaja lui de pâine. Eu eram tânăr. Ș-apoi o duceam și greu. Când am ieșit din iarnă, vândusem tot de prin grădină: rămăsesem ca de foc. A mai venit și o primăvară lungă și friguroasă. Odată o luai cu căluțul de funie și dădui, o raită prin satele de pe Câmpie. Mă întorsei după trei săptămâni cu cinci cupițe de făină de mălai.

O duserăm noi cu asta cât o duserăm. Pe vremea sapei mă coborâi iar; de astă dată pe ceea parte a munților, pe la Alba Iulia, Blaj. Umblai două săptămâni din sat în sat și nu câștigai nimic. Numai că n-am murit de foame. Când strigam la cercuri, auzeam oamenii zicând: „Du-te, bade, în treabă-ți cu cercurile, ne-am pustiit câinele și mâța, că n-avem ce le da de mâncare”.

M-am întors. La Mihalț aruncai cercurile în Mureș, la Alba Iulia îmi vândui calul mai pe nimica.

Cu banii cumpărai două mierțe de făină. Cu ele în spate o pornii peste munte, acasă. După cinci zile de mers mai mult prin păduri și noaptea — ziua mă temeam de oameni — am ajuns acasă.

Muierea făcuse un fecioraș. În loc să zic „Doamne, mulțumescu-ți“, începui să sudui.

Muierea, beteagă, în pat, începu să plângă. Da să se scoale, făcută de două zile. Îi zic: „Tu, șezi în pat“. Ei îi părea râu după cal. Zice: „Atâta am avut și noi, amu, ca și cum ți-ai fi tăiat o mână“.

Așa, mai cu supărare, mai cu ceartă, a trecut o săptămână sau două. Făina trecea văzând cu ochii; la noi mai mânca și o femeie sărmană, care făcea lucrul casei în locul bolnavei. Mă gândeam: dacă stau cu mâinile în sân, iar ajungem la rădăcini și zeamă de măcriș.

Ăialalți oameni? Bogații trăiau din săul lor, săracii umblau după păsări, ori stau toată ziua pe marginea apei și se uitau când a clinti undița. Dar nu ne lăsau să trăim nici ușa. Jândarii umblau prin păduri ca viermii neadormiți. Vai de cel pe care îl aflau la vânat ori la pescuit; nu mai era om.

Într-o seară mă înțeleg cu Ion al lui Cealaboc să mergem noaptea la pescuit; ziua plouase.

Știam o bolboană adâncă unde puțini se încumetau să pescuiască. Locul era înconjurat de munți stâncoși, un dinte de munte spinteca pânza apei. Râul se îngusta, se da la fund, scurmând la rădăcina muntelui, ieșea la suprafață împroșcând mânios. Acolo era pește bugăt. Era cam departe: cale de două ceasuri bune. Era și greu de atins; trebuia să urci o coastă de munte și pe urmă să te lași oblu în jos pe o muche dreaptă ca păretele. Vara o luam prin vad în sus, dar acum apa era încă rece, albia plină de pietre, trunchiuri și tot felul de adusături. Cum era și noapte, nici nu ne gândeam.

Îmi pui în rând plasa de cu ziuă. Pe la ojină îmbuc ceva și mă culc, spunând soției să mă scoale colo de la o vreme.

Când mă trezesc, răsărea luna. Era în vârful Gorganului, roșie ca o față plină de sânge, uite, cum e acum.

Întreb pe nevastă:

„Dormi, Sâie?“

„Nu. Nu pot dormi, n-am închis un ochi de aseară.“

„Eu mă duc. M-o fi așteptând Ion.“

Femeia nu răspunse îndată, dar când dau să pornesc: „Dacă nu i-ai fi făgăduit, aș zice să nu mergi. Așa m-a cuprins urâtul… Îmi părea că umblă cineva prin horn; ani auzit căzând ceva de acolo, așa, ca un pumn de pământ. Gândești că umblă ceva în jurul casei.“

„Vreo pasăre de noapte a dat de căldură și se culcă acolo. Poate să se fi desprins și vreo bucată de năglag și să fi căzut în tindă. Ce poți ști?! Culcă-te și nu te mai gândi la de astea. Cum ești slabă și nici nu dormi, îți umblă mintea. De dus, trebuie să mă duc; se isprăvește făina. Apa e tulbure și e numai bună de pescuit. Te las în știrea Tatălui.“

Închisei bine ușa. Afară era o lumină ca în miezul zilei.

Pe la noi nu e lucru mare să-ți lași fata ori nevasta singură acasă. Rămân singure și în munte lângă oi. O fată despre care s-ar auzi că i-e frică să umble noaptea nu s-ar mai mărita cât e cerul și pământul. Doar când te duci pe țară, după bucate, n-ai să chemi jândarul să-i țină de urât. Eu de câte ori îmi luasem lumea în cap, singură o lăsasem, și nu i-a fost nimic. De unde să-mi vină mie în cap ce s-a întâmplat?

Cum zisei, o luai pe sub brazi, pe cărare, spre casa lui Ion. Dar mi-aduc bine aminte că, pornind, nu-mi făcui cruce. Ies din casă ca vita din poiată, fără măcar să-mi aduc aminte de Dumnezeu. Asta e păcat. Copiii mei nu o fac azi. Dar eu, când eram mai tânăr, o făceam des. Ori tata nu mi-a spus-o la vremea ei destul de tare – și pentru aceea păcatul fie tot al meu – ori capul nu-mi era bun.

La noi, în satele de munte, casele nu-s vârâte una într-alta, ca oile netunse vara, pe căldură, așa cum văd că-s pe la dumneavoastră. Se vede că oamenii sunt ca albinele, unora le place traiul laolaltă, în stup, altele trăiesc răzlețe și își caută sălaș în trestiile din streșina caselor. Până la casa vecinului este o cale de câteva zvârlite.

Noi suntem învățați cu umbletul noaptea, cu foșnetul pădurii, cu lupul și cu reaua. Nu ne e frică. Dar atunci, ce să zic? Vorbele muierii? Altceva? Abia mă îndepărtai puțin de casă, și îmi venea să mă uit înapoi. Știam că asta nu-i bine, noaptea mai cu seamă, și nu m-am uitat. Mă apăsa ceva pe suflet; parcă îmi șoptea cineva la ureche: „Uită-te înapoi, întoarce-te acasă.“ Începui să mă uit cu teamă împrejur, la desișul negru al pădurii. Din pământul plin cu apă se ridica o negură deasă, care în bătaia lunii se făcea albă, lăptoasă.

Începui să cânt. Pe la calea jumătate băgai de seamă că asud. Încetinii mersul; mergeam, pesemne, tare.

În apropiere de casa omului mi se păru că e cineva în urma mea. Mersei câtăva vreme pitit, trăgând cu ochiul pe furiș; de uitat, tot nu cutezam să mă uit înapoi; eram numai urechi, ca iepurele. Când văzui lumina prinsei curaj și, întorcându-mă, privii în urmă îndrăzneț. Nu mă mai temeam de nimic. Dar apoi, intrând în tindă, închisei ușa după mine cu atâta grabă, că toți săriră ca arși. Mi-a fost mai mare rușinea.

Omul era sculat. Ședea pe un butuc lângă vatră și se încălța. Era un om cam gras. Nu se putea îndoi; se încălța cu greu, tot era roșu. I se rupsese o nojiță la opincă, la o curea i s-a mai fost desprins un cârlig, ca omul când e grăbit. De necaz începu să-și suduie nevasta.

Stau eu ce stau, și de la o vreme îmi zice el:

„Mă, du-te tu înainte. Ia și plasa mea, e în tindă, după ușă, și dacă ajungi mai devreme, arunc-o în apă. Te ajung și eu din urmă, numai să caut un fir de drot să cos cureaua asta. Așa e când îți umblă nevasta cu toate treburile, calapărul și măciulia ei de lume!“

Plecai. Cât a ținut zarea casei, mă ținui voinicește. După ce mă înfundai în pădure, iar începu să-mi fie largă cămașa în spate. Îmi intrase frica în oase.

Doamne, și mult am umblat noaptea până atunci! Nicicând n-am știut ce e frica. Pentru oameni răi și fiare purtam la mine un cuțit cătănesc, lung cât răstignești de două ori palma măsurându-l; de draci și Muma Pădurii mă apăr cu Epistolia căzută din cer a Maicii Domnului. De asta nu mă despart niciodată. Am cumpărat-o într-un drum de la un solomonar bătrân, unul din cei care poruncesc norilor ca la niște câini blânzi. Făcea să ploaie la Crăciun și să ningă la Rusalii. (Mocanul scoase de după curea o cărticică ferfenițită, pe coperta căreia abia se mai vedea o cruce albastră. Tata o luă în mână cu sfințenie; scuipând în palmă, întoarse câteva foi cu degetul cel mare al mâinii drepte. Dându-i-o înapoi, fără să spună un cuvânt, mocanul o puse la loc.)

Nu știi niciodată cu ce fel de oameni te întâlnești și în ce locuri nimerești. Sunt locuri și locuri. Unde vezi că trage calul să se rupă, ciulește urechile și sforăie, nu te opri să te uiți înapoi. Chiar de ai auzi gemete și miorlăituri ca de pisică, nu te opri, fă-ți cruce și treci. Numele lui Dumnezeu și al Maicii Domnului să-ți fie mereu pe buze. Dacă mai ai de scut și o carte sfântă ca asta, nu te teme, nu te atinge nici firul de iarbă. Zmeul trece pe lângă tine vărsând foc, dar nu cutează să se oprească.

Cum zisei, atunci m-a fost cuprins frica. Mi se tăiau picioarele, puterile mi se topeau câteodată de n-aș fi fost în stare să ridic un ac; alte dăți eram tare ca o coardă de oțel, ți-aș fi clintit din loc o stâncă ori m-aș fi urcat într-o clipită până în vârful celui mai mare brad. Cu cât mă trudeam mai mult să nu-mi fie frică, cu atât simțeam că mă cuprinde mai tare. De mers, mergeam înainte, dar dacă nu mi-ar fi fost rușine, m-aș fi întors înapoi. Îmi era frică să mă și întorc? Nu știu.

Nu-mi luam ochii din partea aceea a locului unde știam că sunt case.

Nu se vedea nicăieri lumină, nici lătrat de câine, nici cântec de cocoș nu se auzea. Altădată noaptea în orice vreme se mai auzea un tulnic, se zărea un foc. Acum nimic.

Peste munții brumați de lună era o tăcere ca piatra, o tăcere pustie, care îți intra până în măduva oaselor. Ceea ce mă înspăimânta mai mult erau umbrele ciudate ale brazilor, răstignite pe pământ. Erau ca niște gheare cumplite, întinse spre mine, gata să mă prindă. Mi se părea că nu-s curate, că se uită dușmănos la mine. Mi-am fost adus aminte că diavolul se face umbră de copac și dacă îl calci te prinde.

Începui să ocolesc umbrele, să las cărarea și să apuc pe poiene. Mă întorsei cu ocoluri mari. O dată mă înfundai într-un loc închis și trebui să mă întorc, să înconjur mult până să aflu calea. Nici nu știu dacă am găsit-o. Poate s-o fi pierdut iar. Ce poți ști într-un codru fără margini, noaptea! Mă oprii și începui să strig:

„Ioaneee. Măăi Ioaneeee!“

Din muntele din față îmi răspunse Muma Pădurii, îngânându-mă. N-am mai strigat.

„A veni el când a veni“, zisei tare, ca și cum aș fi vorbit cu cineva.

Luna intrase după un brâu de nori, când mi s-a părut că înaintea mea se mișcă ceva ca o mogâldeață neagră. Cu mâna strânsei cuțitul de să-i topesc prăselele, cu alta căutai cartea. Caut, caut…

Cartea nu era la mine! îi trăsei o sudalmă zdravănă. Atunci văd mogâldeața apropiindu-se.

„Doamne, iartă-mă“, zisei și-mi făcui cruce. Mogâldeața iar se depărtă.

Cartea am fost uitat-o acasă cu biletul de dare.

Ăl dintâi lucru ce trebuia să-l fac era să nu mă tem, să arăt credință tare. Chemai pe Dumnezeu în ajutor. La fiecare cruce văd mogâldeața depărtându-se, ca și când i-aș fi dat una cu piciorul.

Luna era tot sub nori și nu o vedeam bine. La loc deschis mi s-a părut că alunecă înaintea mea o claie de fân. Câteodată arăta mică, așa, ca un braț de paie prospoiat în cale.

Mă gândii: o fi vreun lup ori altă dihanie flămândă. Aruncai în ea cu o piatră:

„Huo!… nee!…“

Mogâldeața – la dreapta. Dau iar cu piatra, și o văd apărând de după colțul unei stânci. De câteva ori pieri dinaintea mea, ca și cum s-ar fi topit. Când credeam că nu e nimic, numai mi s-a părut, o vedeam apărând în umbra unui brad, în negrul pădurii. O dată mă opresc și întreb tare:

„Cine-i?“

Nimic. În pieptul meu bătea inima de credeai că dă cineva cu pumnii. Iar întrebai:

„Cine-i?“

Nu răspunse. Dar de văzut, vedeam bine: ceva mergea înaintea mea. Frica începea să mă cuprindă așa cum te cuprinde înghețul. Părea că orice părticică din mine tremură, e gata s-o ieie la fugă, să lovească. Prinsesem o putere, încât cred că dacă aș fi întâlnit un urs, l-aș fi strâns de gât ca pe un miel.

Mai mersei așa cât mersei și, când îi odată, îmi pusei gândul la Dumnezeu și pornii să-l ajung. De copil învățasem cum se oprește diavolul. Fac în jurul lui un cerc cu briceagul și după ce i-oi spune câteva la ureche, nu se mai mișcă din loc până ce nu-l voi slobozi eu. Numai să-l ajung!

Mă luai după el de-a binelea. Trebuia să fie în bătaia sufletului. Nu-l vedeam fugind, nu făcea nici o mișcare de fugă cum facem noi, oamenii, dar era tot înaintea mea, la câțiva pași. Mi se părea câteodată că stă pe loc și că îl ajung. Dam să împlânt cuțitul în pământ, și iar îl vedeam în afară de atingerea sufletului.

Iuțeam pasul. Mă împiedecam de pietre, de butuci și lemne căzute. Cădeam pe brânci, îmi zdrobeam genunchii, mâinile. Nu-mi păsa. Nici nu mă dureau. Crengile mă plesneau peste față; simțeam că sunt plin de sânge. Închideam ochii și mergeam orbește, să-l ajung, să-l opresc.

De mult am fost lăsat cărarea. De câteva ori mi s-a părut că sunt la Umărul Dracului, un loc pustiu și blestemat. Dar nu știu bine. Cunoșteam de copil orice colț de munte, în orice vreme din zi sau din noapte. Atunci nu îmi dam scama unde mă aflu.

Cât mă voi fi dus așa, prin pădure, ca turbat, cu cuțitul în mână, tot făcându-mi cruci, nu știu. Pe unde voi fi umblat?

Am crezut mai târziu și aceea că înaintea mea mersese cineva cu o oglindă în mână. Știi că dacă întâlnești un om noaptea în pădure și îi arăți o luminare în fața oglinzii, vine după tine.

– Știu, răspunse tata.

– Urcam pripoare, coboram și străbăteam văi lungi. Mersei, mersei, până ce simții că nu mă mai țin picioarele, și cându-i odată, mă oprii să-mi șterg sudoarea de pe frunte; îmi intra în ochi. Atunci mi s-a părut că mă cheamă. Mă înfierbântasem. Pare că m-a fost cuprins un fel de nebunie, mă gândeam numai să-l opresc, să-l prind.

Pornii iar prin poiene lungi, cotind stânci și sărind păraie. De câte ori mă opream să-mi trec dosul mânii peste față, auzeam un glas poruncitor:

„Vii?“

Nu era un glas ca de om, părea că nu-l aud ou urechea asta dinafară, ci mi-l spune cineva înlăuntrul meu, aici. (Mocanul își ciocăni fruntea cu degetul arătător.)

Odată mă opresc în fața unui munte înalt; nu mai puteam merge, pesemne. Luna, la asfințit, ieși dintre nori. O văd trecând repede printre vârfurile împietrite ale brazilor, părea că ar fi vrut să se ascundă de cineva. Se piti în vârful unei stânci. Într-acolo se vedea văpaie mare, țâșnea lumina roșie în toate părțile, cum zboară penele unei păsări scărmănate. Deodată, luna o zbughi de după munte și o văd sărind de pe stâncă pe stâncă, luând-o la goană printre brazi.

„Vină odată, că se face ziuă“, auzii la câțiva pași de mine. Da, am auzit bine. Obosit, stors de vlagă și clătinându-mă, gata să cad, îl urmai.

În față mă lovi un val de aer rece, mocnit. Dacă ai fost vreodată în baia de sare cunoști duhoarea pământului. În urma mea se izbi ca luată de vânt o ușă grea; se cutremură muntele. Mi s-a părut că undeva, departe-departe, cântă cocoșii; îi auzeam ca prin vis.

Nu mai vedeam luna, pădurea, nimic.

Era întunerec beznă. Întinsei mâinile să dau de ceva; dibuind, atinsei un părete aspru și rece ea piatra. Undeva, departe, se ivi o lumină slabă. În zarea ei văzui pe părete umbra matahalei din pădure: un cap cât un ciubăr de zece mierțe, trupul gros ca stâncă și picioare cu copite de cal. Pe el nu-l vedeam. Umbra pare că ținea ceva în brațe, așa ca un copil în scutece. Și prin pădure mi s-a părut că aud scâncet de copil. Crezusem că-mi țiuie urechile.

Am ajuns într-o încăpere mare, un fel de șură căreia nu-i vedeam nici păreții, nici podelele ori grinzile. De sus ploua înlăuntru o lumină moartă, roșie, ca sângele amestecat cu apă.

Toată șura aceea era plină de copii mici de țâță. Erau atâția, de n-aveai unde pune piciorul. De mari, nu erau mai mari de un an și jumătate, și erau toți în pielea goală, cum i-a făcut mama. Cu ochii duși, cu fețele ea de ceară, stau acolo și nu ziceau nimic: unii își mișcau câte o mână, uite așa cum face el. (Mocanul arătă spre copilul lui.)

Între ei, unul plângea. Plângea așa de tare, că te asurzea.

„L-ai adus?“ auzii întrebând.

„Am adus și omul, să i-l dau pe ăstalalt. “

„Nu trebuia să-l aduci aici. “

„Nu-i nimic. Tot va uita până sus. Eu nu mai pot merge; cântă cocoșii.“

„Dă-i-l, să nu mai plângă aici. I s-a împlinit vremea.“

Văzui umbra aceea aplecându-se peste copii…

Când și cum am ieșit de acolo, nu știu. Pare că am mai auzit o dată ușa trântindu-se. Numai ca prin vis mi-aduc aminte.

M-au aflat ziua, în apropiere de casa mea, plin de sânge, cu un copil mic în brațe. Cum nevestei îi pierise în noaptea aceea copilul de lângă ea, au crezut că e copilul nostru.

Ziceau că mi-am pierdut mintea fiindcă n-am dorit și n-am mulțumit lui Dumnezeu când mi-a dat copil. Alții mai spuneau că m-am întors acasă când soția dormea și, așa nebun cum eram, am luat copilul de lângă ea.

Am zăcut apoi opt săptămâni. Le-am spus ce am pățit, pe unde am umblat. Nu m-a crezut nimeni. Nimeni! Nici nevasta. Când începeam să-i spun, se uita la mine îngrijorată; îmi zicea: „Culcă-te, Gheorghe, și te odihnește“.

Acum mă cred și alții.

Mocanul strânse din buze și își clătina capul pustiu. Părea că n-are glas să mai urmeze. Începu deodată tare, ca o flacără ce se înalță în sus, apoi scade repede și arde încet, molcomă.

– Ce am pătimit eu cu copilul ăsta! Uită-te la mine. Am patruzeci și doi de ani și sunt mai alb ca alții la șaizeci. Soția e o umbră. În fiecare drum mă gândesc că n-am s-o mai aflu vie.

De nouăsprezece ani în casa mea n-a fost o zi senină, o zi omenească. O zi fără plânset, o noapte cu somn.

De omorât, nu l-am omorât, că ce n-am dat n-avem dreptul să luăm: viața e de la Dumnezeu.

Când s-a potolit el, de câțiva ani încoace, a căzut la pat soția. Și nu mă mir.

Acum, uite-l. Stă unde-l pui. Nu grăiește. Dacă i-e foame, strigă: „Pită“. Atâta știe și pricepe! De mâncat, mâncă cât trei. Când aude de mâncare, lasă totul și fuge. Acasă mănâncă toată mâncarea de la ceilalți. Mamă-sa e beteagă, și o copilă de vreo treisprezece ani, care le mai face celorlalți o lingură de zeamă, nu poate birui cu el. La noi grâul nu crește până în brâu, ca pe aici.

De aceea îl port eu cu mine pe țară. Nu de bine.

Mocanul tăcu. În curte se auzea numai păscutul frânt al calului.

– N-ai căutat ușa aceea din munte? întrebă tata.

– Căutatu-o-am de s-au tocit pietrele. Degeaba. Ca și cum ar fi intrat în pământ.

Tăcurăm cu toții.

Deasupra casei noastre o stea aprinsă se durigă pe bolta cerului, lăsând în urmă-i o dâră de foc.

– În pietri și în bolovani, zise mama din ușa bucătăriei, crezând că e zmeul.

– Nu e el, lele. Pe unde sunt eu nu vine el. Apoi către tata: Am învățat de atunci toate farmecele. Știu să-l dezbar de la fete mari, de la muieri; știu să-l opresc în cale; îl descopăr la țâțâna ușii, în horn, în umbra bradului, unde o fi. Nu e om mai meșter ca mine în Țara Ardealului!

Aș fi vrut să-l întâlnesc. Îl caut în tot locul. Merg noaptea prin păduri, prin locuri neumblate. Dar mă știe, se ferește.

Zilele trecute fusei chemat să-l opresc de la o fată mare. I-a murit mirele și s-a supărat rău. S-a fost învățat la ea; venea în fiecare noapte și nu-l putea dezbăra nimeni.

Mă așezai de cu seară la crucea drumurilor, să-l văd când a veni. Nu trecu mult, și îl văzui zburând pe deasupra satelor ca o bucată de jar roșu. Se opri la casa fetii și intră pe horn.

Mersei într-acolo. Gândeam: „Taci, că-i bine! Amu-i amu!“

N-apucai să intru în casă, m-a simțit de afară, și așa de grăbit a fost să plece, că n-a mai avut când se da peste cap să se facă iar duh necurat. Așa, cu trup cu tot, a ieșit în tindă și a zbughit-o pe horn, de a dărâmat corlanul.

Nici pomeneală să mai vie pe acolo!

Am fost chemat la un om în Sâmbăta. Nu făcuse slujba în poiată, și în tot anul îi ucidea câte o vită, două, Am fost chemat în multe părți, și mă duc cu dragă inimă unde mă cheamă necazul. Plată nu-mi trebuie.

Aș vrea să-l întâlnesc odată, să-l opresc și să-l întreb unde mi-i copilul. Numai atâta aș vrea. Să-l întreb eu: „Unde mi-i copilul?“

L-aș ține în loc până ar veni lumina zorilor, să-i topească oasele, și aș chema cocoșii negri din nouă sate, să-i bea ochii.

 

 

 

Save on your hotel - hotelscombined.com