Călătorie spre marea interioară – Sorin Nină

1. Ploaia

Azi sunt ploaie.

Nu mă mai conțin. Mă sparg disipându-mă într-un număr infinit de picături translucide. Ciorile mă simt primele și zboară fără astâmpăr cât mai sus, cântând croncănit ca să deznoade norii, cu gând să-mi grăbească venirea. Nu mișc. Mă simt bine în slăvi și nu mă las cu una cu două.

Și-aș tot sta, dar tobele mă cheamă.

Dușmanul meu de moarte, uscăciunea, domnește în cele patru zări. În urma ei rămâne doar sete și oase albe întinse pe nisip. În felul ăsta nu mai merge! Nu pot s-o las să-și facă de cap, așa că nu mai stau. Fulgerele îmi luminează calea, iar tunetele îmi anunță triumfal venirea. Îmi iau adio de la nori, ai căror oaspete sunt, și cad, și cad… și cad.

De-ați simți cum e să țâșnești din văzduh spre pământ…

Durează o veșnicie când știi cum să apreciezi timpul.

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și mă văd tot pe mine redus la esența apei, iar miliardele de mine gândind exact ca mine, simțind ce simt eu, mă privesc transparent și fratern.

De acolo, din slăvi, nu văd copaci, nu văd păduri, nu văd nici măcar munții pe care pădurile-i îmbracă. Disting doar culori, mai calde, mai reci, iar nuanțele lor îmi mângâie sufletul și mă atrag irezistibil în jos.

Nu gravitația…

Cu toții așteptăm nerăbdători pământul de parcă l-am întâlni pentru prima oară…

Nu dau frâu liber emoțiilor. N-ar fi bine.

Nu vreau să plâng, pentru că atunci când lăcrimez nu mă mai pot opri.

Și mă transform în potop.

Nu vreau să devin o catastrofă.

Nu vreau să înec orașe, nu vreau să văd oameni duși fără întoarcere de apele mele. Nu!

Mă potolesc.

Picur din tot sufletul și îmbrățișez pătimaș pământul, sărut iarba, mă sparg în stâncile golașe, înviorez străzile încinse de arșița verii, răpăi în geamurile închise cu grijă, mă scurg răcorind dealurile molcome și înfierbântate de soarele arzător al verii, apoi mă reunesc în râuri și redevin unul în mare.

 

2. Vântul

 Mâine voi fi vânt.

O să-mi pierd greutatea și umbra.

La început voi fi tăcut, o simplă adiere abia simțită, ca boarea unui gâdilat.

Mi se face dor de ducă, dar… încotro s-o apuc?

Voința mi se-mparte în patru puncte cardinale, toate frumoase, toate cu bune, niciuna cu opreliști.

Nehotărât, mă voi răsuci pe loc, făcând vălătuci în țărână.

Apoi, dintr-o dată, eliberat de gânduri, de planuri și de îndoieli, cuprins de frenezia mișcării, voi țâșni spre oriunde, mișcându-mă cu bucuria năstrușnică a unui copil care face primii pași.

Ca o expirație continuă, voi hoinări încoace și-ncolo, mă voi împrieteni cu frunzele, le voi face să-mi cânte fremătător, cântece străvechi, de mult uitate. Apoi, îndrăgostite de mine, și îngălbenite de atâta vară, frunzele-mi vor cere tainic să le răpesc și să le iau cu mine.

Învață-ne să zburăm, nene vântule, ne-am săturat să stăm legate de pământ prin copacul asta temnicer.

Salvează-ne! Ia-ne, înalță-ne în miezul slăvilor, du-ne cât mai departe de aici!

Să vadă o dată și pomul puterea frunzei.

Doar tu poți s-o faci!

Vrem să vedem lumea de sus, e timpul să devenim migratoare.

Să zburăm măcar o dată, apoi să-ngrășăm pământul, mulțumite că ne-am îndeplinit visul.

Rugămințile lor mă vor răscoli. Frunzele sunt haina pământului. Merită din plin.

Mă voi îndura și le voi lua în bătaia mea.

Dar nu mă voi opri aici.

Voi mângâia tandru coapsele femeilor ce-și vor întoarce cu sfială fețele din bătaia mea și voi gâdila fețele pruncilor, făcându-i să gângurescă fericiți.

Voi survola cătune sărăcăcioase de pescari, pierdute în smârcuri, pline de colibe cu ziduri albe și acoperite cu stuf. Voi mai zăbovi pe-aici cât să usuc rufe întinse pe sfoară, și să mă delectez cu pește pus la uscat cu sare.

Morile de vânt, însetate de rotiri se vor da cu binișorul pe lângă mine, fermecîndu-mă să mai stau prin preajma lor, chit că eu nu stau niciodată…  Nu le voi asculta și-mi voi vedea neostoit de drum.

Nimic nu mă poate opri.

Neostenit voi fi numai mișcare, palele mele vor înveli clopotele bisericilor care vor da drumul la dangăt făcând să răsune așezări amorțite, pentru a le trezi la o nouă viață. Voi încerca zidurile crăpate ale cetăților ruinate, opintindu-mă cu șuier în ele. Am cu ele o gâlceavă mai veche. Și fiindcă zidurile nu se vor da bătute, mă voi încrâncena și voi sufla mai tare și mai hotărât.

Îi înfrunt. Veniți încoace, că-s nebătut! Trebuie să fac tărăboi. Voi trânti uși, voi șuiera, voi zăngăni geamuri, voi face tărăboi cu streașinile, doar ca să mă aud, apoi voi înainta grăbit spre marea cea mare.

Voi umfla pânzele corăbiilor înțepenite în mare, iar marinarii îmi vor cânta de fericire știind că-i voi aduce mai repede acasă.

Adormită, marea se va trezi din nemișcare și se va văluri toată.

Vântule, ești puternic azi… îmi va spune molcom și lingușitor.

Mă voi face că n-o aud. Am ciudă pe vorbele meșteșugite, înșirate ca să prostească lumea să facă ce-ar vrea altul. Toate astea-mi dau rău de mare… Dar mării nu-i pasă.

Uită-te în zare. Ce vezi?

Văd uscatul, voi intra eu în jocul ei.

Și mai sus? Spune-mi, ce e mai sus?

Mai sus sunt niște norișori mici și albi pe care eu plec chiar acum cu grăbire ca să-i gonesc departe de țărm.

Nu încă… Între nori și uscat, ce e, vântule?

Spune-mi, că eu am ochii slabi și plini de nisip…

Ce să fie, spun eu ursuz. Parcă n-ai ști. E muntele cel mare. E acolo de dincolo de viață.

Chiar e? Se va mira ea, de parcă s-ar fi așteptat ca muntele s-o fi luat la sănătoasa între timp.

Mint cu nerușinare.

Cred că s-a mai apropiat de când m-ai pus ultima oară să mă uit.

Ce bine ar fi… O să ajungi la munte?

Voi ezita.

Spune-mi că te duci. Haaai, nu fi hain! Du-mi și mie niște vorbe!

O să oftez. Știu ce se va-ntâmpla. Marea se va tulbura toată.

Să-i spui că nu l-am uitat și numai pentru el mă unduiesc.

Și mai spune-i că mă-nec de dorul lui, și-aș vrea să-l mângâi, să-l dezmierd, dar valurile-mi sunt prea slabe ca să-i atingă piscurile.

O să tacă, fiindcă-i mare semeția în el, dar spune-i, vântule, că cerul doar s-a oglindit în luciul meu. Nu s-a scufundat niciodată în apele mele, oricât ar fi vrut. Să lase gura lumii, căci nimeni nu mi-a explorat adâncurile. N-am să renunț și-am să înghit câmpiile, am să scufund dealurile numai ca să ajung iarăși în preajma lui.

Mă voi resemna, fiindcă știu că…

Nu voi scăpa din mrejele mării până nu-i voi promite tot ce vrea ea să audă.

Va susura în urma mea – întoarce-te să-mi povestești cum n-a răspuns la răvașul meu. Tăcerile lui sunt foarte grăitoare. Dacă i-a trecut necazul va tăcea vesel și va slobozi câțiva vulturi, să se-nalțe în bătaia ta. Dacă nu vrea să știe de mine, va părea pustiu si aprig și frigul din sufletul lui te va învălui pizmaș, gonindu-te spre văi.

Într-un târziu, sterpezit de atâtea destăinuiri, mă voi refugia să-mi consum epuizarea pe uscat, jurându-mi solemn să ocolesc pe veci marea cu iubirea ei tânguitoare.

Voi umfla coamele cailor sălbatici, care, nechezând războinic, vor sălta în două picioare provocându-mă la întrecere. Ador să fug cu caii. Care ajunge primul la poalele muntelui câștigă. Uneori mă las învins doar ca să-i văd cum se bucură.

Dar mâine, nu!

Am nevoie de bucuria izbânzii.

N-am mai simțit-o de mult, iar ieri…

 

3. Vaietul

Ieri am fost vaiet.

Născut din tristețe, botezat cu lacrimi, hrănit cu durere și trăind cu năzuința irealizabilă de a deveni cândva zâmbet sau măcar un mic surâs.

Am fost vaietul boabelor de nisip ce-și plâng neostoit marea pierdută și amintirea verdeții cu care se-mpodobeau în fiecare primavară pe când erau pamânt.

Am fost vaietul mării ce-și strigă neputința de îmbrățișa uscatul, am fost vaietul copacilor prăbușiți de furtună, am fost vaietul mulțimii furioase pe stăpâni necugetați, am fost vaietul turmelor înspăimântate de toporul măcelarilor.

Am fost vaietul oamenilor ce-și strigă pierderea dragilor și neputința de a-i aduce înapoi.

Vreau să-i feresc pe toți de deznădejdea prezenței mele.

Nu pot să mai îndur lumânări, jale și inimi frânte.

Mă pitesc în spatele crucilor unui cimitir părăsit. Nu-i un loc bun căci jalea-i acolo, pietrificată. Se bucură că mă vede, iar printre vaiete îmi spune că m-aștepta de mult, că fără mine totul e mort și i-a fost tare greu. Iute se pune pe plănuit, cum să readucem durerea în locul ăsta uitat de lume.

Urlu și fug să n-o mai aud.

Mă ascund în creierii munților, printre stânci golașe.

Fără durere nu e viață. Ne naștem din durere și ne ducem durerea până la ultima suflare, îmi spun lacrimile care izvorăsc din mine.

Lăsați-mă, vreau să uit cine sunt ca să trec mai departe.

Mâine voi fi altceva, iar până atunci vreau să dorm, să nu văd pe nimeni.

Nu mi-a plăcut să fiu vaiet, durerea mă doare.

Mai bine era cînd eram un simplu vuiet.

Am atâtea să fiu și prea puțin timp.

Aș vrea să mă grăbesc, dar ar fi păcat…

 

4. Alb

Acum sunt alb.

Totul în jur e liniște și alb imaculat.

E prea mult și prea aproape.

S-a albit universul?

Nu, pentru că într-o lume albă albul își pierde rostul!

Atunci? Fac baie în raze de lumină?

Nu!

Nu simt soarele pe piele, iar lumina este rece.

E zăpadă?

Nu!

Nu e rece.

Nici moale.

Nici udă.

Mă obosește atâta alb.

Încerc să-nchid ochii, dar nu am pleoape.

Voi aveți pleoape?

De ce eu n-am?

Vreau să dorm și să visez culori.

Mi-e sete de culori. M-aș îmbăta cu ele. Orice să murdărească albul ăsta apăsător.

Un țiuit persistent și monoton mă sâcâie și mă împiedică cu tenacitate să cad în visare.

Ce-o fi?

Întredeschid ochii. Mă ridic fără nici un efort deasupra mea.

Mă văd…

Nu sunt nici ploaie, nici vânt, dar sunt tot un vaiet.

Vai mie! Par mic, bolnav și neajutorat.

Nu-mi disting fața.

Tremur. Am emoții.

Sunt bărbat sau femeie?

Sunt copil sau bătrân?

Disting doar o mogâldeață întinsă într-un pat de spital, conectată la niște aparate. Realizez că sunt imobilizat într-un corp inutil care refuză să mă mai asculte. Îmi pare rău de mine. Oftez.

Ce mi s-a întâmplat? Cum am ajuns așa, cum am ajuns aici?

Vreau să mor? Am pentru cine trăi?

Sunt singur pe lume?

Oare am serviciu, familie, copii, datorii la bănci, averi, dușmani, pe cineva iubit?

Nu știu, nu știu nici cine sunt și nici nu mi se pare important.

Alte lucruri, fapte și-ntâmplări sunt acum cu adevărat importante.

Dau să vorbesc, să vă spun ce simte ploaia, cum e să fii vaiet sau să fii vânt, dar nu pot. Totul e amorțit în mine, doar gândul mi-e liber.

Mi-e necaz.

Două lacrimi mari îmi șiroiesc pe obraz.

Trăiesc oameni buni și vreau să-mi fiți aproape.

Vreau să cântăm, să bem vin din ulcele de pământ, să râdem, să dănțuim, să ne spunem povești duioase și să ne bucurăm de fiecare clipă ca și cum mâine n-ar mai fi.

Tânjesc după atingerea voastră, și aș avea atâtea lucruri să vă spun…

Înainte aveam tot felul de voi și de nevoi.

Acum, nu!

Nu mai vreau să știu ce-i cu mine, mă-ntristează, vreau doar să exist.

Și mai vreau ca eul meu plutitor să nu mai fie lipit de mine, cel întins în pat.

Ce-o fi dincolo de mine? Trebuie să scap din strânsoarea corpului ăsta imobil, care pare încastrat în granit, atât de greu îmi e să-l mișc măcar un micron.

Să fiu iarăși liber…

 

5. Umbra

O ființă în alb se apropie de aparatele mele.

Există demoni albi?

În toată marea de alb se arată abia schițată o umbră.

Mă agăț cu disperare de ea cum se prinde naufragiatul de-un colac de salvare.

Devin una cu umbra.

Uraaaaaaa!

Am scăpat.

Mă simt ușurat.

Plec din pustiul alb.

Îmi părăsesc corpul fără regrete. Nu simt că aș trăda pe cineva, darămite pe mine însumi. Nici nu știu cine-i ăla… Aș fi meschin să mimez tristețea. Legătura dintre noi mi se pare iremediabil compromisă.

Alunec cu dexteritatea unui patinator pe pereții albi, ma târăsc pe podele ce duhnesc a chimicale, ma descâlcesc dintr-un cuier plin de haine, apoi ajung într-un loc micuț, la capătul holului unde mă prăbușesc epuizat pe umbra unui scaun.

Ajung într-o cămăruță plină de fum și veselie, unde se beau diverse licori.

Durerea, tristețea si moartea din camerele alăturate nu se regăsesc aici.

Bârfe, glume, frivolități par să-i lege pe oamenii îmbrăcați în alb de altă lume, îndepărtându-i de tristețea rece din camerele de pe hol.

Nu mă mir și nu încerc să-i acuz de lipsa de sensibilitate pe cei ce trăind lângă suferință au ajuns să o ignore ca pe-o piesă de mobilier. E felul lor de a recâștiga echilibrul pentru a putea trăi să lupte și mâine împotriva morții.

Un ibric de cafea sfârâie și dă în foc.

Beau și eu o umbră de cafea neagră.

Ce bună e! Mi-ar plăcea s-o beau cu adevărat, să-i simt amăreala parfumată în cerul gurii și să trag de fiecare picătură, s-o degust îndelung, ca și cum ar fi ultima cafea de pe pământ.

Privesc fascinat la un film siropos în care el o iubește pe ea dar încă nu știe. Și ea suferă, sărăcuța.

De ce iubim?

De ce nu știm?

Apoi râd și povestesc cu umbrele asistentelor prostioare, apoi mănânc covrigei și supă rece.

Sunt lucruri mărunte, dar totul îmi place la nebunie.

Mă apucă un dor năpraznic de mișcare, de gust, de miros, de vaz, de pipăit și de tot ce nu mai am… și-am avut odată.

Of, ce bine e să trăiești în umbra cuiva. Să preiei automat mișcări care nu știi unde te vor duce, gesturi care nu sunt ale tale dar care or să-ți dea emoții, să te întrepătrunzi cu alte umbre atente să-și urmeze stăpânii…

Într-un târziu umbra asistentei mă readuce în salonul unde zac.

Mă întorc în mine. Nu e bine! Simt că mi-am rămas mic.

Sunt frânt de oboseală, de vorbe mici, de râsete și de trai bun.

Apoi totul încremenește și nemișcarea se înfige molatec în gândurile mele.

 

6. Nemișcarea

Devin nemișcare.

Pot înțepeni o lume întreagă și să o admir ca pe-un muzeu al statuilor de ceară.

Pot, dar nu vreau. N-aș mai fi unic cu atâta nemișcare în jur.

Sunt muntele înfipt în țărână. Mă prelungesc până-n centrul pământului și-i simt fierberea, vibrațiile și neliniștea. Sunt confidentul lui de încredere fiindcă știu să-mi țin gura. Ce-o să se-ntâmple cu noi, mă întreabă uneori, cuprins de îndoieli… Nu e bine! Unde o să ajungem cu viermuiala asta?

Dăinui dinaintea vieții și-am să fiu și mai încolo, după ea.

Sunt un monument al existenței demne prin imobilitate.

Stau încremenit de când mă știu și mi-e bine așa.

Vreau liniște și respect.

Zgomotele îmi par nesuferite, iar mișcarea mă insultă.

Cum stau eu cuminte și nu deranjez pe nimeni?!

Nu-mi plac oamenii, fiindcă au mustăți și-mi culcă la pământ pădurile cu drujbele lor. Știu, nu au toți mustăți… poate nici drujbe. Atunci completez – nu-mi plac oamenii, fiindcă îmi găuresc trupul căutându-mă de bogății. Nu e de ajuns? Nu-mi plac oamenii, fiindcă mă-ndrumuiesc când eu aș vrea să rămân sălbatic și distant. O ultimă concluzie – nu-mi plac oamenii, fiindcă sunt lacomi, infatuați, murdari și gălăgioși.

Atâta lume vine să-mi cucerească piscurile și victorioși înfig bețe cu cârpe al cărui rost e doar să fâlfâie obraznice în creștetul meu. Le spun steaguri și le marchează victoria. E aglomerație mare. Se calcă pe picioare care să ajungă primul. Am auzit de la o cucuvea că-și scriu pe morminte cu litere aurite că-n viață m-au avut, parcă de-aia ar fi trăit, ca să triumfe asupra mea.

Ce triumf? Ce-i mână încoace?

Am intrat cumva în război cu ei fără să știu?

Îi ațâță nemișcarea mea!

Nu mă pot opri să mă întreb, cum ar fi să înfig și eu bețe în creștetul lor?

Cum ar fi să mă trezesc din letargie și să mă proțăpesc și eu în mijlocul caselor lor, să le dau găuri în pereți căutând bogății închipuite, să le tai canapelele și să le asfaltez camerele, ca să treacă mai mulți ca mine pe acolo? Să n-aibă loc de mine…

Iubesc marea… de când eram un delușor scufundat și sufăr din tot sufletul că m-a trădat cu cerul, deși ea nu va recunoaște niciodată. Dar… n-am să-i spun, fiindcă-s semeț și nu se cade.

Înțep cerul și-l iau prizonier.

Cerul se învolburează cu nori negri și se zbate neputincios ca un peștișor în cârligul pescarului, fără să poată scăpa.

Apoi se va lăsa cu toată greutatea pe crestele mele.

Zâmbesc pe dinăuntru. Nu-i atâta cer cât să strivească un munte. Doar eu pot să-l mai țin pe umeri, altminteri ar cădea grămadă pe pământ. Doar de mine-i mai e frică.

Dar nu-i voi da drumul. Nu-mi va păsa. Obida mă face și mai puternic și mai semeț și mai hotărât. Să stea pe loc până o veni marea peste noi…

Și atunci o să vedem pe cine iubește cu adevărat.

Apuc să-mi spun…

 

7. Marea interioară

Dacă mâine voi fi beznă…

Aici m-aș opri, dar… trebuie să știți.

N-aș putea să vă spun unde e, înăuntrul sau în afara mea… dar bezna există!

Nu-mi place întunericul… iar singurătatea-i apăsătoare și greu de suportat.

E inexistența?

E sfârșitul?

Există… inexistență?

Atunci… cum e cu putință?

Să-mi explice cineva! Orice justificare e mai bună decât nicio justificare.

Undeva, în adâncul negurii, într-un loc neștiut de nimeni, se află o mare interioară.

Acolo, pe o plajă neumblată, la umbra unor palmieri, ascultând sunetul valurilor ce izbesc pizmaș stâncile, voi fi eu, așteptând împăcat o nouă reîntrupare.