Căldura ghețarilor – fragment de roman

caldura-ghetarilor-nic-dobre
Grafica copertei – Viorel Pîrligras

Transportorul se asemăna foarte mult cu cel pe care făcuse instructajul, atât din punct de vedere al instrumentelor de bord, cât și al manevrabilității. După ce ieși pe poarta bazei operative, acceleră până la viteza de șaizeci de kilometri pe oră, iar apoi cuplă maneta de deplasare automată în regim de croazieră.

— Lucrați de mult în această zonă? întrebă John în căutarea unei conversații cu partenerii săi de echipă.

Helen îi răspunse:

— De vreo zece săptămâni. Și e destul de lucru, așa că vom mai activa în același perimetru pentru încă pe atât.

Monotonia deplasării fu întreruptă de o explozie puternică, a cărei undă de șoc făcu geamurile transportorului să vibreze. În stânga drumului – la o distanță de aproximativ un kilometru – se ridica în aer o coloană gri-argintie.

— Băieții de la detonări nu au somn, spuse David, specialistul în structuri. Au început bubuiala acum. Înseamnă că au început pregătirile cu cel puțin trei ore înainte. Și eu care credeam că ne trezim prea devreme!

Vizibil îngrijorată, Helen spuse:

— Probabil că au detonat mai devreme ca să fie siguri că nu ne prind la muncă. La carte se menționează o distanță între zonele de intervenție de minim 50 de kilometri. Pun pariu pe un kilogram de creveți flambați în coniac franțuzesc că între zonele noastre nu sunt mai mult de 30 de kilometri. Să-i ia naiba pe deștepții de la Centru, cu graba lor cu tot!

Nedumerit, John întrebă:

— De ce e nevoie de o distanță așa mare? Treizeci de kilometri nu sunt suficienți?

David îi răspunse:

— Unde intrăm noi, structurile sunt șubrede. Cea mai periculoasă e chiar zăpada, pentru că la cea mai mică vibrație o ia la vale. Poți să primești un duș rece din plafon sau, mai rău, să se dărâme peste tine o întreagă structură de beton, fier și sticlă.

— Aici imediat, virează la dreapta și urmează balizele radio, spuse Helen ca un adevărat copilot.

John urmă instrucțiunile, după care urmări cu atenție pozițiile balizelor pe ecranul din bord. După aproximativ cinci kilometri, apăru pe ecran și ultimul reper.

— Parchează acolo, lângă clădirea aceea înaltă, spuse Helen. Așa, perfect. Hai, băieți și fete, continuăm de unde am rămas ieri. Eu cu George căutăm lucruri ce pot fi recuperate, David cu Andreea și cu John, verificați structura de rezistență a clădirii și izolați eventualele resturi de origine biologică.

În zona în care se pregăteau să intervină, grosimea stratului de zăpadă era de 4-5 metri, prin urmare intrarea în clădire se făcea direct pe la etajul doi, printr-o fereastră spartă. Când au ajuns în interior, cele două grupuri s-au despărțit.

John și Andreea îl urmară pe David, care începu să urce pe scări. Birourile înghețate bocnă transmiteau imaginea unei societăți în mod evident mai evoluate decât erau ei acum. Lupta pentru supraviețuire de după Marele Îngheț și numărul redus al supraviețuitorilor au făcut inevitabil regresul tehnologic al omenirii. Un regres tehnologic de 3-4 secole, e prețul plătit pentru salvarea speciei și asigurarea condițiilor de perpetuare.

Mobilierul arăta ciudat, probabil din cauza funcționalităților încorporate. Spre exemplu, scaunele cu interfețe de conectare la nivel neuronal arătau ca niște aparate de tortură din Evul Mediu. Însă erau prezente la tot pasul, deci fuseseră extrem de eficiente în munca predecesorilor lor.

Ce vremuri! Vii dimineața la serviciu, îți pui pe cap casca multi-senzorială ce te cuplează la gândirea colectivă a grupului, iar apoi să intri în stare de meditație productivă. Timp de 4 ore pe zi, după care plecai acasă, având tot restul zilei la dispoziție!

Degeaba. Cu toate interfețele lor neuronale, nu au fost capabili să anticipeze Marea Glaciațiune. Toată munca lor fusese canalizată pe un consum frenetic al resurselor naturale, pe traiul bogat și pe indiferența totală față de ziua de mâine.

Trecând cu privirea peste restul lucrurilor încremenite în birourile înghețate, John văzu la un moment dat o siluetă umană, chircită într-un colț și acoperită de un strat subțire de zăpadă.

— David! Cred că am găsit ceva!

— Ia să vedem, ce ai găsit? spuse David, îndreptându-se spre John și privind în direcția spre care acesta arăta cu mâna.

— E un cadavru uman?

Amuzat, David răspunse:

— Nu. Seamănă cu un om chircit de foame sau de frig, dar e de fapt un robot umanoid, în poziția de alimentare cu energie. Dacă te uiți de aproape, vei vedea cablul care iese din spate lui și intră în priza din perete. Săracul de el, a intrat în repaus și așa a rămas. Pentru totdeauna.

John auzise despre astfel de roboți, dar era prima oară când vedea unul în realitate. În perioada de apogeu a omenirii, erau frecvent întâlniți acolo unde existau sarcini repetitive de complexitate redusă: livrarea corespondenței, curățenie, udarea florilor, parteneri de joacă pentru copii.

— Putem să-l luăm cu noi? Poate reușim să îl reparăm.

David râse:

— Hai că ești simpatic! Vrei un animal de companie cibernetic? Mai caută! Nimic din ce vezi aici nu mai poate fi refolosit. După zece ani de stat în condiții de climă polară, cel puțin o treime din componente trebuie înlocuite. Și au trecut mult mai mulți ani. Cred că niciun circuit hibrid cu implanturi de țesut biologic nu mai este recuperabil.  În plus, regulamentul ne interzice să luăm cu noi obiecte găsite în zonele de intervenție.

— Cu excepția băuturilor alcoolice, bineînțeles. Pe astea nu a avut nimeni curajul să le interzică, se amestecă în vorbă Andreea.

David râse din nou:

— Corect! Ar fi și păcat să arunce în aer băieții care vin după noi asemenea resurse prețioase!

— Da, prețioase mai ales pentru ficații voștri, punctă Andreea.

David nu răspunse, preferând să își continue treaba. Verifica vizual structurile de rezistență ale clădirii, iar din loc în loc lipea câte o bulină. Dacă erau de culoare verde, atunci era indicată o regiune sigură. Cele galbene marcau zonele de risc iar dacă erau roșii, accesul era nerecomandat, din cauza riscului de prăbușire.

Deocamdată David împrăștia cu generozitate buline verzi. Clădirea era sigură.

— John, ești pregătit? La următorul etaj încep spațiile rezidențiale. Acolo vom găsi lucruri puțin mai neplăcute.

— Pentru asta sunt plătit, David. Să mergem!

Dincolo de curajul exprimat pe un ton declarativ, lucrurile stăteau un pic altfel. Poți să fii vreodată pregătit să dai peste rămășițele umane ale înaintașilor tăi, păstrate aproape intacte, fără să reacționezi emoțional?  Să rămâi indiferent când le vezi gata să scoată un ultim strigăt de ajutor, de smulgere din ghearele morții neiertătoare?

 

Spațiile rezidențiale erau spațioase și dotate cu tot ce era  nevoie pentru o existență lipsită de griji. Bucătării cu spații frigorifice ce puteau stoca provizii pentru două-trei luni, mese lungi de cinci-șase metri, dulapuri cu veselă cât să poată hrăni simultan zeci de oameni. Auzise de lăcomia exacerbată a ultimelor generații de locuitori ai planetei, dar realitatea întrecea orice închipuire.

După toate aparențele, locatarii părăsiseră zona înainte ca aceasta să devină nelocuibilă.

Se mișcau rapid dintr-un apartament în altul, primul era David urmat la câțiva pași în spate de John și Andreea.

Trecuseră vreo trei ore de când începuseră lucrul. Mai aveau doar două etaje de verificat, când stația de emisie-recepție a lui David prinse glas:

— David, aici Helen, mă auzi?

— Te aud, șefa.

— Cum merge la voi excursia? Ați găsit ceva interesant?

— Nimic notabil. Clădirea este sigură din punct de vedere al structurii. Mai avem două etaje și terminăm.

— Nu toți au plecat, David. Am localizat resturi umane la subsol, în incinta fostei centrale termice. După ce terminați treaba, coborâți aici.

— Am înțeles, Helen.

— O clipă! Cred că te descurci și singur. John și Andreea să vină la noi chiar acum. Dar mai întâi să treacă pe la transportor, să mai ia vreo douăzeci de saci pentru resturi umane. Bine?

— În regulă, răspunse David, apoi se întoarse către colegii săi. Ați auzit? Eu termin treaba aici, voi luați niște saci de la transportor și coborâți la subsol. Atenție pe unde călcați. Urmați același traseu pe care am venit.

 

Făcură întocmai, până ajunseră la transportor. Cât căută sacii, John se gândi că puțină conversație ar fi bine-venită:

— De cât timp te ocupi cu treaba asta, Andreea?

— Am împlinit recent un an de contract, răspunse aceasta.

— Ai vechime, nu glumă! Cred că ai văzut destui saci plini. Te-ai obișnuit cu treaba asta?

— Cred că glumești, John. Cu așa ceva nu te poți obișnui! Am ajuns să mă detașez emoțional, iar asta ajută. Consider că sunt niște rămășițe și atât. Sufletele lor au plecat de multă vreme spre o lume mai bună. Și mai călduroasă, desigur.

După tonul vocii, John a bănuit că Andreea a schițat un zâmbet la ultima frază. Cu excepția ochilor, fularul lat nu lăsa să se vadă nicio altă parte a feței.

— Pot să te întreb ceva un pic mai personal?

— Încearcă. În cel mai rău caz, nu am să răspund.

— De ce ai fața acoperită? Încerc să îmi aduc aminte cum arăți, dar imaginile de aseară sunt confuze. Prea multe personaje și probabil prea mult alcool. Astăzi nu ți-am văzut chipul, doar o pereche de ochi albaștri. Vrei să scoți în evidență farmecul lor? Ai reușit!

Cu un gest simplu, Andreea își scoase o mănușă, iar cu mâna astfel eliberată își coborî fularul până la nivelul gâtului. Zâmbea. Fața ei era incredibil de albă, aproape aceeași nuanță de alb ca zăpezile dimprejur. Buzele subțiri și nasul ușor ascuțit completau într-un mod agreabil fizionomia, lăsând impresia unei persoane fragile. Părea a fi foarte tânără. Aproape o copilă, ceea ce contrasta în mod evident cu vechimea declarată.

— Ce vrei să spui cu farmecul ochilor mei, John? Încerci să mă seduci în timpul serviciului? Ai și tu răbdare, până după orele de program.

John se fâstâci. Chiar nu avusese o asemenea intenție, la naiba!

— Ah, nu. Te rog să nu mă înțelegi greșit! Eram curios să aflu de ce porți fularul. Te-am întrebat așa, ca între colegi. Scuze dacă m-am exprimat greșit!

— Stai liniștit, te tachinam și eu un pic. Tot ca între colegi! răspunse Andreea zâmbind. Am o problemă cu tenul, dacă îmi expun pielea mai mult timp la frig, apare o reacție alergică foarte urâtă. Acum te rog să mă scuzi: mă acopăr la loc, nu vreau să am probleme. Diseară la cină promit să-l las pe cuier.

— Mulțumesc pentru informație. Am luat sacii, hai să mergem.

Cei doi coborâră cu precauție treptele unei foste scări rulante. Vizibilitatea era din ce în ce mai redusă din cauza zăpezii care acoperea în întregime geamurile.


Căldura Ghețarilor. Seria Ancestorilor. Vol.1, de Nic Dobre

Smart Publishing, 2016
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-94108-6-8

Avatar photo

Nic Dobre

Nic Dobre s-a născut pe 5 decembrie 1970 în Brașov, unde locuiește și în prezent. Licențiat în management, lucrează în industria software ca și consultant independent (freelancer). A publicat proză scurtă în revista online SRSFF (”Dilema”,”Misiunea de recuperare”) și în Gazeta SF (”Lacul”). Citat preferat: ”It's no wonder that truth is stranger than fiction. Fiction has to make sense.” (Mark Twain)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

error: Content is protected !!