Cele trei elemente – Gheorghe Brăescu

În curtea nesfârșită a regimentului, vecină cu imașul comunal, soldații, scoși pe întuneric, se pregătesc de inspecție. Se crapă de ziuă. Atmosfera umedă era parfumată de un miros pătrunzător de ierburi coapte, udate de rouă. Din depărtare se auzeau sunete slăbite de pitpalac și înjurături tari. Puțin câte puțin, negurile se risipeau, oamenii și lucruri ieșiră ca din pământ la iveală. Soarele lumină deodată un furnicar de oameni în cămăși peticite, piramide de arme lucitoare și vrafuri de răniți împachetate.

– Ieși care nu te-ai spălat! …

Un caporal așezat pe marginea hârdăului împărțea cu o cănuță de tinichea și cu nuiaua – o apă sălcie, plină de gunoaie. Oamenii veneau câte unul, își umpleau gura cu apă și o lăsau să picure cu socoteală în pumn bătătoriți de munci grele.

– Spală-te și-n urechi…

Mai la o parte șezând pe tobă, cu capul gol, în soarele strălucitor, un gornist cu un brici făcut dintr-un vârf de coasă își bărbierește camarazii în dureri ascunse. Încet, pe nesimțite, dezordinea se micșorează, zgomotul slăbește, răsună comenzi, oamenii se adună, companiile se rânduiesc, ofițerii încep instrucția.

– Punem rănițile, domnule sublocotenent?

– Da, da, să punem rănițile.

– Cine v-a spus să puneți rănițile?

– Eu, domnule locotenent.

– Foarte rău!… Leapădă ranița toată lumea! Asta e barbarie!

–Ce, n-ați mai pus rănițile?

– Domnule căpitan …

– Câinii ne mănâncă, domnule locotenent! Puneți rănițele numaidecât.

– Toată lumea să lase ranița jos!… Ordenu lu don maiur! răcnește cineva din depărtare. Să nu pună nimeni rănițile până nu dă dumnealui orden.

– Ce facem, domnule căpitan?

– Dumneata ești surd, n-ai auzit? Ordinu-i ordin. Leapădă ranița!

– Puneți ranițile! Ieși la linie! Muzica!… Bine, maiorule, se poate să-mi faci d-stea?!…

– Uite generalul! Dați mai repede! Treci drapelul la locul său… Mânăstirea cui te-a închinat! Sună, gornist!

Un semnal prelung, meșteșugit, a încremenit oamenii cu rănițile în mâini, punând capăt frământărilor.

– Să lase rănițele, dacă nu le-ați pus până acum. Sănătate, flăcăi!

– Trăiți!

Un răcnet, pornit din mii de piepturi încordate, cutremură văzduhul, fărâmițându-se în ecouri depărtate. Într-o liniște solemnă, turburară un moment de schelăiturile unui câine vagabond, gonit cu pietre, generalul trecu prin fața frontului, liniștit, măsurat, îndreaptă o curea pune întrebări, face mici observații.

– Cam vechi hainele.

– Domnule general…

– Nu te scuza… La ce?… Fac o constatare… Nu ești dumneata vinovat… Atât ne dă țara… Ce-mi arăți, asta e principalul… Am venit să văd ce ați învățat, asta mă interesează.

Reținut în zadar, smucindu-se cu încăpățânare furioasă, un om se repezi înainte și raportă într-o liniște dureroasă;

– Să trăiți, don gheneral, mă bate.

– Cin’ te bate?

– Toți mă bate.

– Așa… frumos… foarte frumos, n-am ce zice.

– Domnule general…

– Nu te scuza… Ce companie?

– A patra.

– Cine comandă?

– Căpitanul Mihăescu. Ieși, domnule!

– Așa? Tocmai dumneata?!… Cu Școala de război… Nu m-așteptam!

– Domnule general…

– Nu te scuza… Știu ce ai să-mi spui, că-i ticălos…

– Nu…

– Nedisciplinat.

– Nu…

– Hoț, dezertor…

– Nu, domnule general, dar nu pricepe nimic.

– Asta nu se poate.

– Domnule general, vă rog să credeți…

– Dumneata spui asta, care ai Școală de război?… Mă rog, ochi are?

– Are.

– Urechi are?

– Are.

– Minte are?

– N-are.

– Are, căpitane, că altfel n-ar fi om… Astea sunt cele trei elemente cerute de pedagogia modernă: ochi să vadă, urechi să audă, minte să priceapă. Trebuie însă altceva, care cu regret constat, dumneavoastră vă lipsește cu desăvârșire, domnilor: răbdare, răbdare și iar răbdare! Răbdare! Răbdare multă, răbdare mare!

– Domnule general, când e greu de cap…

– Ce înseamnă greu de cap?… Ce vorbă e aia?

– Nu pricepe nimic.

– Da?!… Curios! Să vedem, să-ncercăm și noi.

Generalul rămâne o clipă gânditor, cu capul în pământ, apoi, îndreptându-se, zise cu blândețe:

– Cine e comandantul tău de brigadă?

– Don gheneral Popescu Ion.

– Ascultă la mine, băiete, generalul Popescu Ion, care comanda înaintea mea brigada, a ieșit la pensie. Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada a patra. Ei, cine-i comandantul tău de brigadă?

–Don gheneral Popescu Ion.

– Mă flăcăule, reluă râzând cu indulgență generalul. Acela, ți-am spus, nu mai este în armată… A muncit destul… Stă acasă, acum, se odihnește… Eu, generalul Bălănescu Alexandru, comand acum brigada în locul lui… Acum ai înțeles? Pe cine ai comandant de brigadă?

– Pe don gheneral Popescu Ion…

– Mă, acela a murit… doarme sub pământ… s-a isprăvit cu el… nu mai vorbim de dânsul… eu, acesta care mă vezi tu dinaintea ta, generalul Bălănescu Alexandru, comand brigada, Ei, cine-i comandantul tău de brigadă?

– Don gheneral Popescu Ion.

Generalul se șterse puțin de nădușeală, apoi întorcându-se către ofițerii ce se strânseseră în jurul lui, zise, ce e drept, foarte liniștit:

– Prea l-am luat de sus… Să pornim mai de jos, de la treapta lui. Ascultă, băiete. De azi înainte eu nu mai sunt general. Sunt soldat. Soldatul Bălănescu Alexandru. Dar pe tine cum te cheamă, mă camarade? Îl întrebă vesel generalul, bătându-l prietenește pe umăr.

– Bălănescu Alexandru.

O pereche de palme zdravene erau să fie urmate de alte perechi de palme dacă n-ar fi intervenit căpitanul:

– Nu mai dați, domnule general… îl bateți degeaba… De data asta are el dreptate… Tot Bălănescu Alexandru îl cheamă și pe dânsul.

(1926)