Neomodernismul şi Generaţia ’60. Context ideologic şi cultural
Otravă pentru Soledad
Plonjez într-o dimineaţă amorfă, confuză, rătăcită, cleioasă. Nu-i nici noapte şi nici zi. Mă întorc de la fereastră spre Soledad.
– Nu-i nimic afară, îi spun Soledadei.
Soledad îmi cere otravă. Tot ce-i pot oferi este o ridicare din umeri şi un zâmbet idiot. Radioul, uitat deschis, se tânguie ca după un prăpăd mondial.
„… sa nu-mi ceri sa te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”
Mă rog la Dumnezeu ca să-mi ofere un crâmpei de Apocalipsă, poate un soi de otravă pe care i-aş face-o cadou Soledadei.
– Juan, mă cheamă ea, nu mă lăsa aşa, dă-mi ceva, orice, te rog, Juan…
Îmi strecor privirea peste părul ei, peste pereţii tapetaţi cu menajeria infernului, zăresc pe măsuţa de lângă fereastră verighetele de argint pe care le-am cumpărat ieri de la un necunoscut. Argintul, ne spunea vânzătorul, are culoarea lucrurilor pure, are culoarea paradisului, argintul este un simbol al îngerilor în care ne place să credem, altfel de ce am mai face icoane din argint? Dar el nu credea în simboluri, în argintul egal cu lucrurile bune, menirea lui era să vândă. Nici noi nu mai credeam, menirea noastră era să cumpărăm. Aşa mă gândeam ieri. Atâta vreme cât mai există oameni care să creadă în simboluri, lumea poate fi salvată. Acum ştiu că nici eu şi nici Soledad nu vom salva lumea.
Îmi cuprinde gâtul cu palmele:
– Te rog, Juan, şopteşte ea, te rog…
Te rog… terogterogterog… Încerc să mă smulg din braţele ei ca nişte şerpi albi şi orbi şi capul mi se izbeşte de perete fără să simt durere. Simt doar o oboseală nesfârşită. Şi atât.
Alunec din îmbrăţişarea ei. Alunec în stradă. Alunec printre maşini şi trecători, peste zgomote alunec şi străbat o uşă către o farmacie. Trec un prag peste care se cerne un clopoţel. Un sunet argintiu, îmi zic, un sunet pur, glasul celor bune, clopoţel de argint, înmugurit sau lăstărit din clopote mari, tu vesteşti o re-creaţie.
În farmacie, ţipenie – doar dincolo de tejghea o figură luminoasă, un chip de o nesfârşită bunătate simte-presimte pentru ce am venit. Clipesc des, mă ustură ochii de la otrăvurile împrăştiate de maşini, la fel şi gâtul, nu pot vorbi prea tare. Şi, la urma urmei, ce aş putea rosti cu glas de tunet? Şi pentru ce să mă fac auzit de restul lumii? Ce am sau ce mai am eu de spus lumii?
Farmacistul mă întreabă cu infinită bunăvoinţă ce doresc.
Otravă pentru Soledad, asta doresc, celelalte dorinţe mi-au dezertat. Îi cer otravă şi, pe bani puţini, îmi dă un tub cu moarte concentrată.
– Să nu-ţi fie teamă, mă încurajează el… Va fi război oricum şi vom muri cu toţii…
Peste vocea lui, dintr-un radio uitat deschis, o altă voce se tânguie:
„… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”
La margini de străzi uscaţi sunt copacii, arşi de vreo boală subterană. Ei deja au luat otravă. Mă rog să erupă un vulcan, să ne îngroape pentru mult timp, atât cât să sărim dincolo de Judecata de Apoi, dar nimic nu se întâmplă, pe străzi trec maşini cu scrâşnete de tancuri. Cineva mai are timp şi chef ca să vândă ziare în care titluri umede anunţă colapsul general. Explozii solare… Invazie în Africa… Producţia de cafea în Brazilia… Debarcarea din India… Eşecul misiunii Colibri pe Marte. Iată, cinci astronauţi vor muri pe Marte, în deşertul care mărgineşte Mons Olympus… De ce s-au dus acolo? Ei de cine au fugit? Oare printre lucrurile minunate cărate de ei atâta amar de drum au şi otravă?
Ceva mai târziu, în camera Soledadei, ne îmbrăţişăm, gâfâim şi asudăm în ciuda tuturor dezastrelor, ne iubim şi respiraţia noastră chinuită împrumută ceva din disperarea lumii, nu facem dragoste, facem ură.
Undeva, într-un grajd meschin renaşte Iisus pentru a ne mântui a doua oară, dar ochii tuturor sunt arşi ca să-i mai vadă steaua. Nici eu şi nici Soledad nu vom mai apuca să vedem.
Să vedem…
Marea. Un hău întunecat în cămaşa nopţii. O bancă la capătul unei alei care se rupe în mare, străjuind pustia de apă. Dacă marea ar vorbi, îmi şoptea Soledad, atunci, departe în trecut… Cuvinte, ar spune doar cuvinte, gândeam eu, atunci, departe în timp şi cu gândul departe de ea.
Soledad, să nu-ţi fie teamă, gândesc eu acum, aproape de ea.
Dacă marea ar vorbi, îmi şoptea ea, atunci, cu buzele lipite de urechea mea, ţi-ar spune cât de mult…
Soledad, să nu mai folosim cuvintele astea, sa nu mai folosim cuvintele, ele rămân cuvinte şi pot minţi.
– Nu, Juan, nu spune asta. Cineva trebuie să creadă în cuvinte, de ce nu am crede noi?
– Pentru că noi nu mai credem. Am vrea să credem. Am vrea să dorim. Te doresc, Soledad… Cuvinte… Vezi, nu sunt decât cuvinte.
Marea nu a vorbit atunci când ne-am aşezat pe acea bancă umedă aproape de valuri. Şi nici nu va vorbi vreodată. Ce proşti suntem. Tu adormi, cât timp m-ai privit marea s-a oglindit în ochii tăi. Acum dormi şi pleoapele ţi se zbat îmbrâncite de fiarele coşmarului. Marea nu va vorbi niciodată. Dormi, Soledad.
Aşez tubul cu otravă lângă o fotografie veche şi cobor în stradă ca să cumpăr ziare. În prag de dezastru, cineva vinde ziare. Undeva, în lume, a izbucnit un război definitiv. Noi suntem undeva în lume. Soledad, nu vor muri doar doi oameni, nu vor fi doar doi sinucigaşi, vor fi toţi oamenii.
Un radio uitat deschis împrăştie un cântec: “…să nu-mi ceri să te uit…”
Mă întorc în camera ei prin umezeala holului. Deschid uşi, închid uşi, ca într-un joc, surâd, uitate sunt jocurile noastre. Soledad mă aşteaptă, are ochii încercănaţi de un regret.
– Te-am aşteptat, Juan, să mergem împreună.
Unde să mergem, Soledad? Nu mai avem unde. Nici în moarte nu ne vor lăsa împreună. Tu, o dansatoare, eu, un dezertor, ne vor separa trupurile, ne vor arde şi ne vor risipi departe unul de altul.
– S-a terminat, îi spun.
S-a terminat, ştiu ceea ce ea încă nu ştie şi, sper, nu va şti niciodată. Mărunt timp ne-a rămas. Minute, poate ore. Şi în moartea în care ar fi trebuit să ne unim pentru totdeauna vom fi singuri. Singuri, Soledad… Îmi rup nasturii de la cămaşă şi mă trântesc pe pat, alături de ea. Cineva se tânguie:
“… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”
– S-a terminat, nu mai avem unde fugi, nu mai avem unde merge.
– Avem astea, îmi arată ea tubul cu pastile cafenii.
Cum să o mint? Ni se vor opri inimile. Azi sau mâine. Si atât. Nu te voi mai şti, nu ai să mă ştii. Vom fi morţi, Soledad. Citesc asta în fumul ţigărilor pe care le fumăm. Cineva încarcă o armă şi nu este bine în aer pentru fluturi. Un zeu cu carabină ne-a luat drept ţinte. Ce mai putem face noi?
– Nu vom salva lumea, Soledad. Şi nici ea nu ne va salva, ea nu-şi poate salva nici măcar numele… Să înotăm în marea care vorbeşte, asta aş vrea să facem în clipa dinaintea morţii, asta să ne fie ultima dorinţă.
Acum. Ridic paharul în care am topit o pastilă cafenie. Soledad face la fel. Şapte miliarde de oameni vor face la fel. Azi sau mâine. Bem cu înghiţituri mici.
– Nu ţi-am putut oferi otrava vieţii de zi cu zi, mă iartă, Soledad.
Nu mai spun nimic. Înainte de prag îmi ucid cuvintele care pot minţi. Rămânem îmbrăţişaţi, aşa nu ne mai este teamă. Încă respirăm.
“… să nu-mi ceri să te uit, nici nu te-am ştiut vreodată…”
Şi, în timp ce murim, nici un porumbel alb nu se înalţă de la fereastra noastră.
8 Comments
Nu cred ca Soledad e o femeie. Cu o femeie faci dragoste, cu singuratatea si tristetea faci ura. Soledad nu poate fi decat singuratate, iar otrava singuratatii e otrava pentru omul ce-o poarta si care isi inchipuie ca otravindu-se se poate elibera. Timpul povestirii nu e trecut sau viitor apocaliptic. E prezentul fiecaruia, atunci cand toate masinile imprastie otravuri, cand crize economice intr-un colt de lume afecteaza umanitatea. Dintotdeauna carabinele incarcate sunt pericol pentru fluturii din aer. Sa nu ne otravim impreuna cu singuratatea, pentru ca am putea rescrie Romea si Julieta. Unul ar supravietui celuilalt si, in loc de moarte aparent eliberatoare, ne-am alege cu viata, cu o alta viata plina de otravuri, cataclisme, carabine si fluturi speriati. Soledad n-ar trebui otravita, ci alungata si uitata. Dar putem citi povesti cu dansatoare si dezertori, pentru ca ne descriu, fie ca ne place sau nu, pe fiecare.
really? cu o femeie poți face orice… dragostea și ura sunt fețele aceleiași monede…
Reformulez: in urma lecturii, am ramas cu impresia ca Soledad nu e o femeie, ci o stare. Poate o bucata de trecut pe care povestitorul o cara dupa el. Si da, se poate face si ura. Dar o singura data. Ultima data.
never say never… îți dau numai exemplul cuplului celebru Burton-Taylor: viața lor a fost un continuu melanj de love-hate. Oricum percepția ta e interesantă. Să vedem cum o găsește autorul 😉
Pai, da! Pe principiul reclamei cu “ala negru de respira greu era tac’su, ma!”, m-ar bucura doua vorbe de la autor, de genul: Soledad era femeie, sau putea fi femeie, sau ar fi putut fi si altceva decat femeie. Dar asta e ca la ora de romana, cand ne storceam creierii incercand sa descoperim ce a vrut sa spuna autorul. Si despicam firul in patru gasind cele mai subtile mesaje si idei, cand, de fapt, autorul nu incercase decat sa ne spuna ca iubea o femeie 🙂
cred că o să te edifici în numărul 2 al Ficțiuni.ro citind continuarea poveștii lui Soledad… 😉
As fi economisit ceva energie si cuvinte 🙂 daca as fi banuit o continuare 🙂 Multumesc.
Trista poveste.
Doua persoane in pragul falimentului spiritual administrandu-si overdose-ul de nefericire.
N-are nevoie de nici o idee e un text de stare. Un text bine facut.