Scriitorul

Mark Anderson își conducea mașina cu liniștea unui om mulţumit de sine. Zâmbea uneori când un sentiment de autoapreciere îi revenea în minte. În rest bătea darabana cu degetele în volan, ascultând muzica dată mai încet decât de obicei. Măsura era necesară întrucât era o ceaţă foarte groasă și cum încă nu se luminase de tot vizibilitatea era mult redusă. În rest nimic nu‑i reţinea atenţia. Și drept e că în afară de bucuria lui, nici nu avea la ce să se gândească. Toată presa îl inclusese în elita scriitorilor de ultimă generaţie și asta numai după trei cărţi: trei cărţi scrise, tot atâtea editate și tot atâtea succese.

Prima lui carte, scrisă cu nici doi ani în urmă, i-a adus laudele criticii și chiar dacă vânzările nu au fost foarte mari – subiectul nefiind foarte interesant pentru publicul norvegian – era un roman de calitate. Inspirat din activitatea Irish Republican Army, nu era o simplă povestire, ci mai ales o analiză a situaţiei politico‑sociale a conflictului. După nici șase luni scosese o a doua carte, un roman horror, trecut aproape neobservat în Norvegia, dar fiind cartea cea mai bine vândută în America în luna respectivă. Știa că publicul de acolo se dădea în vânt după așa ceva și scosese bani frumoși. Peste ceea ce sperase, vându și drepturile de ecranizare, așa că și-a putut permite o casă nouă și toate cele aferente.

Al treilea roman însă îl consacrase definitiv în ţara sa ca un scriitor de mare calitate. Deşi lansarea avusese loc doar cu două zile în urmă, după critica deja favorabilă avea certitudinea că  vânzările vor fi pe măsură. Peste câteva săptămâni, când avea să fie gata şi varianta în limba engleză, ecoul internaţional era de aşteptat să fie cât se poate de bun. Încasările din seara lansării îi dădură ideea de a‑și cumpăra o casă de vară în nord, departe de oraș, pe ţărmul unui fiord izolat. Trimisese familia înainte, el mai rămânând o zi pentru interviuri și alte lucruri pe care le mai avea de făcut. În câteva ore urma să ajungă la hotel, lângă cei dragi. Aveau pe urmă o întreagă săptămână la dispoziţie să se odihnească și să caute casă.

Zâmbi din nou când își imagină locul unde o va lua: o dimineaţă cristalină, cu soare strălucitor și rece, care îi va mângâia faţa când va ieși pe verandă și se va uita spre marea cu apă albastră. Deși nu‑i plăcea albastrul la niciun articol, obiect sau orice altceva, îl accepta cu o mare bucurie când era vorba de mare și de cer.

Stopurile unei mașini care încetini brusc apărură în faţa lui și îl treziră din visare. Apăsă cu un gest reflex frâna și roţile scrâșniră pe asfalt. Îl trecu o sudoare rece. Fusese cât pe ce să se ciocnească. Se uită în stânga: afară era încă întuneric, iar ceaţa se învolbura ici‑colo ca fumul unei ţigări. Porni din nou, mult mai încet, hotărât să ajungă mai târziu, dar cu bine. Mai reduse și volumul muzicii și conduse mai departe atent, până ce începu să se lumineze. În continuare, ceaţa era la fel de deasă și nu putea vedea nimic altceva decât marginea de lângă el a drumului.

Pentru că nu mai fusese niciodată în acea parte a ţării, consultase harta la plecare, dar din cauza ceţii nu văzuse nici indicatoarele și nici toate localităţile prin care trecuse.

Către ora nouă ceaţa începu să se ridice, iar Mark hotărî să oprească undeva pentru o cafea și să ceară informaţii în legătură cu destinaţia sa. După câteva minute văzu și soarele. Era o dimineaţă superbă, dar drumul era pustiu. Se miră că iarba era încă verde, deși venise către nord, dar opri mașina. Când coborî, constată că era mai cald decât la Oslo. Tot peisajul i se păru ciudat și se uită la ceas. Ar fi trebuit să ajungă deja, dar desigur, pierduse timp cu ceaţa. Pipăi iarba proaspătă care se unduia sub un vânticel ușor și porni mai departe gândind să se oprească la prima casă.

Dar așezări omenești nu găsi pe următorii 30 de km. Opri încă o dată și consultă harta, dar nu se putea localiza. Pur și simplu nu știa unde ajunsese, dar era clar că greșise drumul. Dori să sune la hotel să‑și anunţe soţia că mai întârzie, dar când luă telefonul mobil văzu că nu are semnal. Abia după aceea observă un drum lateral, pietruit, care urca spre dreapta, printre dealuri.

Cu siguranţă că nu prea departe era un sat și acolo se va lămuri.

Într‑adevăr, după un urcuș de câteva minute văzu tot pe dreapta, o casă. Se mai apropie un pic și pentru că drumul era îngust, scoase mașina pe iarbă. Coborî în aerul proaspăt și se miră încă o dată de cât de cald era. Până la casă mai erau vreo 50 de metri. Văzu ieșind un om, care după doi pași se opri și își încrucișă braţele la piept, privind spre el. Ceva era foarte ciudat, dar nu își dădea seama ce. Probabil că localnicul se mira de străinul care venea la casa lui cu o mașină așa luxoasă. Mark îi făcu cu mâna și porni pe jos spre el, dar după fiecare pas se schimba la faţă. Mușchii feţei îi cădeau într‑o mimică de profundă mirare.

–        Speram să vii, Mark Anderson. Te poftesc în casă: am cafea și dacă vrei, putem lua micul dejun împreună.

Complet pierdut, Mark îl urmă pe fermier în casă. Acesta zise iar:

–        Ce, nu ai recunoscut drumul și casa? Oricum nu e nevoie să facem prezentările, nu?

Mark dădu din cap, în semn că da, așa era: nu era nevoie de prezentări. La invitaţia

gazdei se așeză la masă fără să‑și dea jos paltonul și primi o ceașcă aburindă de cafea. Sorbi din ea și reuși în sfârșit să zică ceva în timp ce fermierul lua loc în faţa lui:

–        Domnule McNamath… pentru mine este o mare surpriză. Mai bine zis o mare coincidenţă…

Gazda îl privea în ochi, cu un cot pe masă și cu mâna pe ceașcă. Mark continuă:

–        Cred că știu de ce aţi sperat să ne întâlnim. Îmi pare nespus de rău dacă v‑am ricinuit vreo neplăcere, care desigur se poate remedia. Voi face cunoscut în presă că nu aveţi nimic de‑a face cu cartea mea și sunt dispus să vă plătesc despăgubirile.

În mica bucătărie se lăsă liniștea. După un răstimp, gazda zise din nou:

–        Nu pricepi, nu‑i așa?… Elisabeth!

Femeia care răspundea la acest nume se ivi dinspre camere și se opri în pragul ușii. Mark

nu avu curajul să se întoarcă spre ea și să o privească. Știu că e soţia fermierului și se albi la faţă. Se ridică în picioare.

–        Domnule McMamath, am putea ieși puţin?

Fermierul îi deschise ușa și ieșiră. Mark trase puternic aer în piept. O văzuse în treacăt și

pe femeie și se speriase și mai tare. Porni cu mâinile la spate ca într‑o plimbare, cu fermierul lângă el. Tot acesta vorbi primul:

–        Cum e să fi Dumnezeu, Mark Anderson?

–        Domnule… Nu înţeleg!

–        Ce nu înţelegi? Privește casa, dealurile, stejarul din curte… chipul meu!

–        Domnule McNamath, nu neg că sunt surprins, chiar speriat de ceea ce văd, dar aș dori o explicaţie.

–        Nu pot să‑ţi dau o explicaţie mai bună decât constatările pe care le faci tu însuţi.

Profund nemulţumit, scriitorul se lumină totuși la faţă:

–        Să înţeleg că prin cine știe ce împrejurare, fără să știu, am avut o viziune?

–        Mi‑e teamă că nu.

–        Păi atunci, domnule McNamath – dacă așa te cheamă – cum explicit dumneata această uriașă coincidenţă?

–        Faptul că adineauri te‑am întrebat cum e să fi Dumnezeu nu te‑a lămurit?

Mark căzu din nou pe gânduri.

–        Mark Anderson, știu că ţi‑e frică să o spui; și mie îmi este, dar nu se va întâmpla nimic rău: eu sunt Scot McNamath, fermier irlandez, fost soldat al IRA.

Scriitorul reuși să râdă, apoi zise:

–        Ori am ghicit chestia asta, pur și simplu – și atunci înseamnă că acum am intrat în rahat…

–        N‑ai ghicit nimic!

–        Atunci pot să stau liniștit. IRA n‑o să mă elimine. Sau cine știe, din pură prostie și fără să știu, oi fi dat la iveala ceva în rândurile cărţii mele!? Ori dacă nu, înseamnă că vreun amic de‑al meu – și cred că e Jurgen – a pus la cale toată farsa asta.

–        Nu e vorba de nicio farsă, zise fermierul ușor enervat. Vezi doar că totul se potrivește.

–        Nu e foarte greu să potrivești lucrurile după ce citești o carte și apoi vezi și ecranizarea. Cu toate astea sunt foarte curios unde ne aflăm. Poţi să‑mi spui? De fapt de asta venisem.

–        Nu pune întrebări prostești și fără rost, Mark Anderson.

–        Bine, bine. Făcu Mark amuzat. Vino în casă să terminăm cafeaua și discuţia în același timp.

În bucătărie se așezară din nou la masa unde lăsaseră ceștile de cafea. Mark remarcă faptul că totul corespundea descrierii pe care o făcuse în prima lui carte. Încet‑încet își aminti și drumeagul pe care venise și recunoscu că totul corespundea perfect. Deși era convins că era mâna lui Jurgen la mijloc, pe faţa lui plutea o ușoară neliniște. În timp ce gazda vorbea, își construia tot felul de variante: să fi avut oare filmul un așa mare succes încât regizorul și vreo doi actori să‑i fi pregătit scena asta…

–        Nu ești atent la ce spun, Mark Anderson!

Scriitorul tresări și deveni atent, prinzându‑se în joaca propusă.

–        Ei bine, dacă dumneata ești McNamath, ce se va întâmpla acum?

–        Nu se va întâmpla nimic până nu văd că ești convins de ceea ce încerc să‑ţi explic.

–        Ei bine, m‑ai convins! Și?

–        Te‑am convins pe dracu’! Ridică tonul fermierul, deranjat de aerul glumeţ al celuilalt. Prost nu ești și totuși nu vrei să crezi ceea ce vezi.

–        Haide omule! Apreciez ce aţi făcut și recunosc că surpriza a fost mare, dar acum e timpul să înceteze și să‑i cunosc autorii.

–        Bine scriitorule! Dacă nu vrei să mergi pe mâna mea, merg eu pe mâna ta: cum îţi explici toate amănuntele care nu puteau fi aranjate: peisajul, drumul, copacii de colo?

–        Nu știu, zise Mark zâmbind. De asta te‑am întrebat unde suntem. Dar recunoaște că ar fi o aiureală să‑mi spui că am ajuns cu mașina de la Oslo până în Irlanda, chiar dacă dumneata ești un oarecare McNamath și locuiești într‑un loc, care trebuie să recunosc, seamănă al dracului de bine cu ceea ce am descris eu în cartea mea.

Fermierul îl privi în ochi:

–        Tu ești Mark Anderson, la fel cum eu sunt Scot McNamath. Și spun că tu, un oarecare muritor de rând, ești Dumnezeul care m‑a creat pe mine și lumea în care trăiesc eu.

Tonul grav al omului îl lăsă pe Mark fără replică. Nu știu ce să spună, deși în cap i se învârteau o groază de gânduri, în timp ce începu să asude: „Până la un punct, omul are dreptate. Peisajul, până la ultima tufă, se potrivește perfect. Și nu e exclus să fi avut eu vreo viziune subconștientă, dar întrebarea este în continuare, unde mă aflu? De aceea mi s‑a părut totul ciudat

încă de la început: în Norvegia nu există asemenea vegetaţie. Totuși, de aici și până la a pătrunde eu în lumea imaginată de mine, este cale lungă și …“

–        Iar nu ești atent la mine!

–        Ei la dracu’! făcu Mark enervat. Dacă ești așa deștept, spune‑mi cum se face că eu sunt aici? Dacă asta este lumea creată de mine, judecând după capul tău, ar fi trebuit ca eu să fi scris ceea ce se întâmplă acum. Ori eu nu am scris niciodată așa ceva. Eu nu am scris niciodată nimic despre mine.

–        O să afli ceva mai târziu cum se face asta. Acum ascultă cu atenţie ! În această calitate a ta de fals, dar din păcate atât de adevărat Dumnezeu, tu poţi face orice, iar noi, creaţiile tale urmăm viaţa și destinul pe care ni‑l faci tu. Trăim bucuriile și durerile care îţi trec ţie prin cap și ni le dai nouă, punându‑le pe hârtie. Fanteziile tale…

–        Din moment ce tu spui că ceea ce scriu se întâmplă cu adevărat, cred mai degrabă că sunt un scriitor realist, nu fantezist, încercă Mark o glumă. Dar gazda continuă netulburat:

–        Fanteziile tale ne dor pe noi, nouă ne mor cei dragi, pe noi ne dor rănile. Pentru noi asta e realitatea. Zise McNamath ridicandu‑și cămașa și arătandu‑și o cicatrice urâtă de pe torace.

Mark zâmbi din nou, dar simţi cum sudoarea i se răcește pe spate. El descrisese în cartea sa această cicatrice așa cum o vedea acum. McNamath nu putuse fugi de la locul unde așezase explozibilul în cadrul unui atentat și fusese și el rănit.

Cu toate astea scriitorul nu renunţă la luptă:

–        Vrei să spui că dacă mâine voi scrie o carte despre oarece monștrii hidoși, ei vor exista cu adevărat?

–        Nu am de unde să știu, dar cred că da. Undeva poate că va exista acea lume și mă rog ca dacă vei apuca ziua în care să scrii așa ceva, să nu pui prea mulţi oameni în preajma acelor monștrii, pentru că în scrierile tale este mult prea multă suferinţă și durere.

Deși sunase a ameninţare, Mark trecu peste asta:

–        Este realitate.

–        Da, strigă fermierul, dar realitatea mea, nu a ta! E ușor să scrii că McNamath trece prin chinuri cumplite, dar strânge din dinţi și nu moare, când altul pune toate astea în practică. E ușor să scrii despre sânge și organe umane împrăștiate peste tot, dacă nu sunt ale tale, Mark Anderson!

–        Discuţia e interesantă, dar tot nu mi‑ai spus cum am ajuns aici și unde suntem.

–        Știi foarte bine unde suntem.

–        Refuz să cred asta. Vezi bine că aici există și lucruri despre care eu nu am scris.

–        Scrierea ta se referă la o perioadă limitată de timp. Ceea ce se întâmplă după, scapă controlului tău.

–        Dă‑mi o explicaţie cât de cât logică despre cum ne putem întâlni noi: eu și tu, creaţia mea!

–        Spune‑mi ce s‑a întâmplat cu mine după atentatul acela ratat, unde am explodat și eu.

–        Ai ajuns la spital în cele din urmă.

–        Și?

–        Ai fost inconștient o vreme, apoi…

–        Asta e! Am fost inconștient, în comă. În acea stare, nu știu cum, am reușit să te văd. Te vedeam de parcă deasupra patului meu din spital ar fi fost așezată sticla biroului tău. Te vedeam cum îţi freci fruntea căutandu‑ţi ideile. Te vedeam cum te plimbi în halatul tău verde de casă și așteptam să iei o hotărâre: să mă omori, sau nu. Te vedeam concepând chinurile prin care aveam să trec la trezire, pentru că, vezi Doamne, așa era mai interesant și cartea avea să fie mai bine vândută. După aceea m‑am gândit că dacă tu ai fi inconștient, poate că ai fi TU de partea cealaltă a „sticlei“. Și iată, a venit și clipa asta.

–        Și? veni rândul lui Mark  să întrebe monosilabic.

–        Văd că tot nu mă crezi. Vrei să‑ţi descriu camera ta, așa cum se vede dinspre birou?

–        Nu. Sunt convins că știi toate amănuntele.

–        Atunci înghite asta! și fermierul aruncă pe masă un caiet.

Mark îl deschise și în timp ce citea se albea la faţă. După câteva minute închise zgomotos caietul.

McNamath zise iar, plin de sine:

–        Ei vezi Mark Anderson că „mintea mea de irlandez manipulat“ – ca să te citez – a fost destulă să‑ţi facă figura? Nu a trebuit decât să aflu cine ești. Asta a fost partea cea mai grea. Apoi, să iau un creion și să scriu că ajungi aici și că te omor – ca să nu mai faci și pe alţii să trăiască chinurile pe care tu le imaginezi – n‑a fost așa de greu.

–        Dar tot ţi‑au trebuit doi ani ca să scrii trei pagini.

–        Mă rog, eu nu am talentul tău, dar ai văzut că urmăm „scenariul“. Și dacă nu‑l omorai pe Craig, prietenul meu cel mai bun, ar fi fost și el aici, să‑ţi facem felul împreună.

–        Ei vezi, zise Mark aproape râzând, cu chestia asta îţi pot dovedi că nu ai dreptate și să încheiem cu gluma. Dacă tot ce scriem se adeverește undeva, cumva și dacă ai fi scris că Craig intră acum pe ușă, crezi că el ar fi intrat din moment ce eu, „Dumnezeu“, l‑am omorât atunci când am scris că l‑a împușcat poliţia la Dublin?

–        Creaţia lui Dumnezeu nu poate schimba ceea ce El a făcut deja, dar îl poate omorî, așa cum și iudeii l‑au ucis pe Iisus.

–        Și dacă promit că nu voi mai scrie decât lucruri frumoase? Dacă fac un al doilea volum în care voi scrie că tu devii bogat, iar IRA câștigă, vei fi mulţumit?

–        Sfârșitul tău e scris deja, Mark Anderson!

Cuvintele lui Scot McNamath sunară ciudat, mai ales că le însoţi un gest „creat“ și binecunoscut de Mark: își înfipse cuţitul în masă și se ridică. Mark se neliniști. El scrisese că irlandezul nu scotea niciodată cuţitul dacă nu avea de gând să‑l folosească. Iar McNamath scrise în caiet că va înfige cuţitul în masă, apoi… Doamne Dumnezeule!!!

Abia atunci Mark își dădu seama că până și replicile lui fuseseră exact aceleași ca cele scrise în caiet. Acolo mai scria că se va ridica și se va uita la cuţit. Și ochii lui căzură asupra armei. Era exact așa cum îl „crease“ el, Mark Anderson, în urmă cu doi ani, în cartea „Patru ani în IRA“.

Se sperie de‑a binelea. Sperând că totuși este farsa lui Jurgen strigă:

–        Jurgen!… Jurgen!!! Gata cu farsa prietene! M‑ai speriat. E de ajuns!

Dar înainte să mai zică ceva, irlandezul prinse cuţitul, i‑l puse la gât și îl împinse violent în zid, proptindu‑l acolo.

Scriitorul se îngrozi. Cum de nu se gândise să anticipeze această mișcare! Doar o citise în caiet, cu un minut în urmă. Acum nu mai avea ce face. Nu se putea mișca. McNamath o să‑l lege cu funiile aduse de Elizabeth, o să‑l omoare și o să‑l îngroape undeva pe deal, sub copaci.

În mintea lui Mark se făcu liniște, atât de liniște încât nu mai auzi nimic în jur. Parcă se uita la un televizor cu sonorul oprit. O vedea pe Elisabeth venind cu sforile, iar pe fermier strigând la ea să se grăbească. Se gândi că dacă până la urmă nu era o glumă, a dat de dracu’, indiferent dacă era vorba de vreun fan dement, de un fanatic al IRA, sau dacă supărase cu ceva însăși IRA. Sau că poate o uriașă coincidenţă făcuse să existe undeva un McNamath, fost membru al IRA și bine ţicnit, care să fi trecut cu adevărat prin întâmplările din care se inspirase…!!?? Să‑l fi deranjat cartea într‑atat încât să‑l omoare pe scriitor? Oricum, un singur lucru nu putea înţelege: peisajul specific Irlandei de Nord.

Brusc îi reveni auzul.

–        Vino odată, femeie! striga McNamath. Apoi către el: Nimeni nu va mai suferi de pe urma lucrurilor pe care le scrii în biroul tău nenorocit! Ești aproape de moarte, Mark Anderson, dar nici măcar pentru o singură clipă nu ai acceptat că ce ţi‑am spus eu e adevărat. Acum nu mai contează.

Mark încercă să‑și amintească dacă lucrurile se petreceau conform caietului, dar nu mai reuși. Era îngrozit. Neștiind ce să facă, se gândi dintr‑o curiozitate irațională, pusă pe seama morţii iminente, să ia de bună varianta fermierului. Închise ochii și încercă să scoată din minte toate celelalte lucruri. Nu reuși prea bine, căci îl auzi iar pe McNamath:

– Dumnezeu, adevăratul Dumnezeu mă va ierta pentru asta. Doar am făcut altele și mai rele, așa cum m‑ai pus tu, Mark Anderson.

Elisabeth veni și Mark simţi cum îi caută și îi duce la spate mâinile ca să fie legate. Era paralizat de groază. Se forţă în continuare să accepte ceea ce nu putea. Fermierul zise din nou, apropiindu‑și faţa de a lui:

–        Te‑ai gândit vreodată nenorocitule că și tu poţi fi un personaj? Că și eu pot scrie despre tine? Sau că poate există cineva, undeva, care scrie despre un scriitor de succes că mergând prin ceaţă cu mașina are un accident și că moare? Sau că acel cineva scrie despre același scriitor de succes că îl ucide un fost combatant IRA? Hă?! Te‑ai gândit?

Ultimele cuvinte îi dădură o idee lui Mark. Dacă lua de bună aiureala fermierului, însemna că el într‑adevăr avusese un accident pe șoseaua învăluită în ceaţă, iar la momentul actual era inconștient. Numai așa putuse trece de partea aceasta a „sticlei“, așa cum îi zisese dementul. Doar acesta îl „văzuse“ pe el într‑un asemenea moment de pierdere a contactului cu realitatea – mă rog, cu „propria realitate“. Ceea ce însemna că și el, Mark ar putea să‑l vadă pe „creatorul“ poveștii lui.

Simţi că leșină de frică, dar ridică totuși capul, sperând ca printr‑o minune să vadă undeva într‑o cameră, de sub sticla unui birou. Nu știa cu ce l‑ar putea ajuta asta, dar nu mai avea ce face. Și când ridică privirea, nu realiză dacă e realitate sau închipuire, dar avu impresia că zărește o mână uriașă ţinând un stilou pe măsură. Vârful gigantic al peniţei cobora spre faţa lui, pentru a scrie ceva, ca și cum el ar fi fost o moleculă de pe foaia de hârtie.

Zise către fermier:

–        Dar tu te‑ai gândit vreodată că acel cineva care scrie povestea noastră are un alt sfârșit decât cel din caietul tău mizerabil? Și tu, simplă creatură, așa cum singur ai zis, nu poţi schimba ceea ce el a făcut deja?

Cu o vitalitate de care nu se crezuse în stare îl lovi pe fermier cu genunchiul în testicule, se smulse din mâinile lui Elisabeth, trecu peste trupul căzut și ieși din casă. Fugi către mașină desfăcându‑și între timp funia pe care femeia nu apucase să o înnoade definitiv, porni motorul, întoarse și porni la vale pe drumeag. Mai auzi cum fermierul striga „-  Ne scapă, ne scapă! Se întoarce.“, apoi goni mai departe până la șoseaua principală, unde se pierdu în ceaţă.

                                                             ***

 Mark Anderson stătea bine îmbrăcat pe o bancă din lemn, în veranda casei sale de vară.

Avea picioarele ridicate pe balustrada peste care contempla infinitele nuanţe de albastru ale cerului și mării. Pe acest fundal, pluteau bucăţi de gheaţă care făceau ca fiordul să i se pară cea mai frumoasă priveliște din lume. Se uită în sus, într‑o parte, cu un ochi și zâmbi. Cerul era atât de frumos! Apoi dădu mai tare aparatul de radio de lângă el, ca să audă mai bine emisiunea pe care o asculta:

„ … căci ultima carte a scriitorului Mark Anderson, este o nouă deziluzie. Și noi și critica, o spunem cu regret, întrucât, după primele trei romane era cel mai bine cotat scriitor norvegian contemporan. Mulţi se întreabă de ce a intervenit această cotitură bruscă în opera și cariera scriitorului care promitea atât de mult? Aproape toţi analiștii au ajuns la concluzia că accidentul suferit acum patru ani, imediat după lansarea celui de‑al treilea roman, a influenţat starea sănătăţii sale, în ciuda faptului că medicii confirmaseră completa lui refacere. Deși publicul îl dezaprobă, deși pierde din punct de vedere financiar – vânzând nici 20% – și deși critica îl desfiinţează, de la producerea accidentului, el continuă să scrie aceeași proză liniară și neinteresantă.

Monotonă și inevitabil plicticoasă, proza domnului Anderson nu se poate compara nici măcar cu romanele siropoase și fără valoare literară ale scriitorilor sud‑americani de mâna a doua. Acestea au măcar o intrigă și un deznodământ care nu se poate anticipa încă din primele rânduri. Personajele sunt active, în plină mișcare, chiar dacă, calitatea scrierii este îndoielnică; pe când cele ale domnului Anderson duc o viaţă liniștită și frumoasă, neinteresantă pentru cititor. Și în această a zecea carte scrisă de la accident încoace, putem spune fără să greșim că nu se întâmplă nimic. Inexplicabil, Mark Anderson continuă să scrie în aceiași manieră, deși ne‑a declarat că el cunoaște soarta nefericită a cărţilor sale actuale. Concluzia noastră…“

Mark Anderson închise aparatul de radio și continuă să admire mulţumit și zâmbind, fiordul.